Cărţile copilăriei la care am plâns

„În jurul lui s-au adunat puii de oameni: ţîncii eschimoşilor. Ca şi dînşii, erau îmbrăcaţi în piei şi în blănuri. Ca şi dînşii, cu obrajii înfăşuraţi în cuşme de vulpe albă şi de iepure alb.

Unul i-a întins un os. Puiul de urs a întors capul. Puii de om au izbucnit în râs.

Apoi un copil s-a îndurat să îi dezlege curelele. S-a tîrît gemînd să se culce pe blana întinsă într-un colţ. Căuta izvorul de lapte cald. Căuta botul care îl alinta. Dar botul era acum rece; rece era blana, secătuit era izvorul de lapte.

Puiul de urs nu pricepea această minune rea. Şi nici nu era de priceput.

Numai mirosul mai stăruia acelaşi; mirosul cunoscut al făpturii uriaşe, puternice şi bune, lîngă care aflase întotdeauna ocrotire, adăpost şi alintare.

Acum era numai o blană jupuită de urs alb, şi alt nimic.

Una din cele mai frumoase blăni, din cîte au fost vreodată într-o colibă de eschimos.

Puiul se ghemui scîncind.

Aştepta să simtă deodată blana făcînd trup, laba dezmierdîndu-l lin, limba spălîndu-i ochii înfricoşaţi şi trişti, izvorul de lapte începînd iarăşi să curgă.

Aşa a aţipit”.

FRAM URSUL POLAR de Cezar Petrescu, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1981, p. 48.

Este prima carte a copilăriei la care am plâns. Mi-a adus-o mama de la biblioteca Liceului Pedagogic din Craiova. În 1981 mi-am cumpărat un exemplar de la Casa Cărţii.

Au urmat (ca lacrimi şi cărţi) – Singur pe lume, Coliba unchiului Tom, David Copperfield. Apoi mulţi ani la rând nici-o carte nu m-a mai făcut să plâng (poate Război şi pace?) până în 2006, la Jurnalul portughez (Mircea Eliade).

Din punctul de vedere al cărţilor la care am plâns, copiii mei se bucură de o stare cu totul şi cu totul detaşată.

Maria încă citeşte mult, dar critic. De exemplu, în Cronică de familie găsea iandvertenţe istorice (ei, aşa, ca să ignore diferenţa dintre ficţiunea literară şi ficţiunea istorică) sau cu mult înainte de asta m-a întrebat oarecum plictisită: „Mami, toate romanele lui Ionel Teodoreanu încep într-o gară?”. Cu Vasi şi Ana este mai simplu, ei fiind primii copii de la care am auzit după două-trei pagini că nu le place La Medeleni (nici Mariei, dar ea este disciplinată) şi nici nu au mers mai departe. Dar nici Cei trei muşchetari, nici Regina Margot etc.  ce să ne mai gândim la Fraţii Jderi sau Moromeţii? Poate un pic Robin Hood , poate un pic Huliganii (Vasi), poate un pic Cireşarii sau Leagănul pisicii (Ana).

În concluzie, cărţile copilăriei la care am plâns pot deveni în timp cărţile la care se râde şi nu văd nimic grav în asta.