„Hipertelie“

În legătura dintre „fatalitatea obiectului“ (angajat într-un circuit simbolic al seducţiei) şi „fatalitatea teoriei“ (angajată în mecanismele „hiperrealului“) secţionată şi reînnodată în Strategiile fatale, Jean Baudrillard denunţa „un principiu al Răului, nu ca instanţă mistică şi transcendentă, ci ca tăinuire a ordinii simbolice“ (p. 204).

Lumea care se îndreaptă fatal către „un principiu al răului“, într-un amestec de extaz şi inerţie, urmând „strategiile“ ironice ale abandonului în seama manipulării exercitate de obiecte este populatã, la Baudrillard, de figurile antropologice caricaturale, dar malefic consistente ale „transpoliticului“: „obezul“, „ostaticul“, „obscenul“. După trăirea hedonist raţionalizatã a „mitului egalitarist“, societatea occidentalã a intrat în „era transpoliticului“.

Transpoliticul se caracterizează printr-o transparenţã împinsă până la obscenitate, din moment ce referentul informaţiei este o lume dezevenimenţializată (sau poate tocmai pentru faptul că marile evenimente, atunci când au loc, sunt relatate în acelaşi rând cu faptele cotidiene); din moment ce spaţiul reţelelor promiscue este cunoscut de toată lumea, din moment ce singurul decor pe scena politicului (într-un univers dezistoricizat) este obscen. Este o lume agonică, dincolo de orice sistem de valori şi de orice sens, ale cărei figuri indistincte se regăsesc într-un tip anthropologic pe măsură: obezul. „Această obezitate ciudatã nu mai este cea a grăsimii de protecţie şi nici cea nevrotică, a depresiei. Nu este nici obezitatea compensatorie a subdezvoltatului, nici cea alimentarã a supranutritului. În mod paradoxal, ea este un mod de dispariţie a corpului (...). Forma secretă a oglinzii, prin care corpul se vegheazã pe sine însuşi şi imaginea sa, este abolită, lăsând loc redundanţei neînfricate a unui organism viu. Nu mai există limită, nu mai există transcendenţă; e ca şi cum corpul nu s-ar mai opune lumii exterioare, ci ar căuta să digere spaţiul în propria sa aparenţă“ (p. 33). Obezitatea este strâns legată de obscenitate (în acest sens categorial dat de Baudrillard), aceasta din urmă marcând „ştergerea oricărei scene, a întregii puteri de iluzie, ştergerea distanţei, a acelei distanţe care menţine ceremonialul sau regula jocului — un triumf al promiscuităţii în toate domeniile“ (p. 59). Totodată avem de-a face cu un apogeu al simulacrului, cu o „reprezentare exorbitantă a adevărului“, multe lucruri fiind obscene „deoarece au prea mult sens, deoarece ocupă prea mult spaţiu“ (p. 64).

„Obezul“ şi „obscenul“ sunt „ostatici“ ai strategiilor fatale ale obiectelor, ostatici ai strategiilor fatale ale terorismului, dar şi ostateci metafizici ai „stărilor obiective ale sistemului“, evoluând în trei etape: libertate, securitate, teroare.

Dar teroarea înseamnă nu numai acel act executat de un grup terorist asupra unui grup paşnic pentru a obţine ceva sau pentru a ameninţa, ea este în acelaşi timp o teamă permanentă, metafizicã: frica de bomba nucleară sau de bomba biologică se leagă de acel necunoscut care le va declanşa.

Toate fenomenele acestea de excrescenţă, de trecere a sensului în pornografie, a realului în hiperreal, a proliferării formelor şi obiectelor ce constituie realul pot fi numite, după autor, cu un termen împrumutat din biologie: „hipertelie“. Aceasta, concentrând tendinţele hiperfuncţionalităţii şi ale hiperfinalităţii nu mai este doar un accident în evoluţia unor specii animale, ci o „provocare“ de finalităţi: „Într-un sistem în care toate lucrurile sunt din ce în ce mai mult lăsate în voia hazardului, finalitatea alunecă spre delir, dezvoltându-se în nişte elemente care ştiu mult prea bine să-şi depăşească scopul până într-acolo încât invadează întregul sistem. Aceasta merge de la celula canceroasă (o hipervitalitate într-o singură direcţie), până la specializarea obiectelor şi a oamenilor, până la operaţionalizarea celui mai mic detaliu, până la hipersemnificarea celui mai mărunt semn“. Ea este corespunzătoare „tuturor sistemelor obeze şi canceroase“: cele ale comunicaţiei, ale informaţiei, ale producerii, ale distrugerii — toate acestea depăşind de mult limitele funcţiei lor, ale valorii de întrebuinţare, pentru a intra într-o escaladare fantomatică a finalităţilor“ (p. 16).

Opusă acesteia este „isteria cauzalităţii“, constând în „căutarea obsesivă a originii, a responsabilităţi, a referinţei“, în pasiunea pentru genetică şi “palingeneza psihanalitică“, în hipertrofierea cercetării istorice care constã în „delirul de a explica totul, de a imputa totul, de a da referinţa“ (p.16).

Referinţă :)

Jean Baudrillard, Strategiile fatale, Traducere de Felicia Sicoie, Iaşi, Polirom, 1996.