Datoria de a pune pasul

dar să ne gândim

ce s-a întâmplat în cădere:

a uitat lucrurile dragi;

dar acestea se ştiu singure:

nu le va numi niciodată

de acum înainte;

a uitat ochii, mâinile, buzele

vocea

cuvintele şi jurămintele

şi nu va mai avea cine

să se minuneze de atâta iubire

şi nu va mai avea cine

să treacă din senin

în senin

fără să calce pe o pernă de aer

Într-un anumit sens

nu te supăra,

sunt un iepure de hârtie

care doreşte din suflet să-ţi vorbească

în lagărul din stația Eroilor

o tânără cu părul castaniu închis

și-a descălțat pantofii cu tocuri prea înalte

și străbate iarba din stație

numai buchete de flori

poate de la cununie

poate de la balul de absolvire

au cravate la fel

el şi ea

pe aici merg cu personalul

și nu văd decât câmpii, coline și cer

nu îi doare nimic

și nu sunt altceva decât o privire

nu te supăra, în restaurantul

unde-au fost împreună ultima dată

sunt îngropate rochiţele, bluzele şi fustele colorate

Suspiciunea ca refuz al normalității paradisiace

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2016-3.html

Două poezii de Piotr Sommer

Tinerelul

Pe drum nu era nici o singură stea

iar eu neauzind  nimic,

duceam asta de îndată

în trecut: capătul zilei,

reflectat de prezent,

creștea monstruos

și devenea legendă.

După o clipă totul

aparținea altei civilizații:

pustiul caselor, lumina puternică a neoanelor

și acel suflu rece, răpitor, al vântului

(poate el ducea totul în trecut, nu eu,

pentru că eu nu aș fi știut

să suflu așa în ambele direcții).

M-am simțit de parcă ar fi intrat cineva

M-am simțit de parcă ar fi intrat cineva

fără zgomot, dar pe ușa scârțâind.

Nu m-am ridicat din loc, nu m-am dus să verific,

deși pe chip mi s-a strecurat acea adiere

și ușa a scârțâit îndată, de parcă oaspetele ar fi ieșit

fără un cuvânt, fără explicații.

Din volumul: Piotr Sommer, Dimineața pe pământ, traducere din limba polonă de Constantin Geambașu, editura Charmides, 2015, pp. 129; 134.

carmendia_carmendia

În ID-ul acesta este surprinsă toată muzicalitatea și grația unei vieți depline și armonioase în fragilitatea ei, echilibrate în delicatețea oricărei atingeri, cald-zâmbitoare în ciuda oricărui îngheț.
A rămas fără răspuns anul acesta gândul meu bun trimis prin e-mail de 1 martie.
Dar mi s-a îngăduit să-mi iau rămas-bun de la Carmen pe 5 martie, un rămas-bun despre care ea știa că este definitiv. Obrazul ei fierbinte. Și mai ales privirea aceea discret-melancolică, încercând să mascheze certitudinea zădărniciei oricărui proiect, fie el și din viitorul cel mai apropiat.
Carmen Diaconescu a fost îngerul meu păzitor în primii ani de cercetare. Și nu numai al meu. În fotografia de aici îl felicită pe Florin la cununia noastră civilă, în timp ce Gabriela Tănăsescu mă felicită pe mine.
De când a ocupat un post acolo unde îi era locul, la Universitatea din București, nu am mai fost colege de institut. Dar cărțile, filmele, impresiile și întâmplările împărtășite, momentele importante în care Carmen a fost împreună cu noi, ne-au ajutat să păstrăm aceeași prietenie afectuoasă care ne-a unit de la bun început, din 1991.
Dacă ar fi știut câtă durere va aduce plecarea ei în sufletele celor care au avut fericirea de-a o cunoaște, Carmen ar fi suferit și mai mult și ar fi plâns înfundat, într-un colț cât mai ferit de ochii celorlalți. Și-ar fi rămas pentru totdeauna, ca acum, ca adierea unui parfum fin. 

Poem în proză de Charles Baudelaire

XXXIII

Îmbătați-vă!

Trebuie să fii mereu beat. În asta constă totul: asta e singura problemă. Pentru a nu simţi oribila povară a Timpului, care vă strivește umerii şi vă țintuiește cu fața la pământ, trebuie să vă îmbătaţi fără încetare.

Cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul. Dar îmbătaţi-vă.
Şi dacă uneori, pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, în singurătatea posomorâtă a camerei voastre, o să vă treziți după ce beţia s-a rispit pe jumătate sau a dispărut, întrebaţi vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul, tot ce fuge, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cântă, tot ce vorbeşte ce oră e, iar vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul vă vor răspunde: „E ora să vă-mbătați! Pentru a nu mai fi sclavii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă; îmbătați-vă fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul!”

Din volumul: Charles Baudelaire, Mici poeme în proză, În traducerea lui Octavian Soviany, Casa de Editură Max Blecher, 2015, p.92

Ospitalitatea textului

Legând cuvintele astea, dorinţa mea este de-a mă reîntoarce pentru a locui din nou, cu mintea de-acum şi nu cu gîndul în altă parte, măcar un timp, la nesfîrşit, acolo unde am fost fericită.

Într-un  loc drag, cel plecat descoperă mai uşor esenţa lui aşteptătoare. Însă marea artă este să dai timpul înapoi cînd locul nu mai există. Şi altceva mai bun de făcut nu avem decât să căutăm ospitalitatea textului.