În ID-ul acesta este surprinsă toată muzicalitatea și grația unei vieți depline și armonioase în fragilitatea ei, echilibrate în delicatețea oricărei atingeri, cald-zâmbitoare în ciuda oricărui îngheț.
A rămas fără răspuns anul acesta gândul meu bun trimis prin e-mail de 1 martie.
Dar mi s-a îngăduit să-mi iau rămas-bun de la Carmen pe 5 martie, un rămas-bun despre care ea știa că este definitiv. Obrazul ei fierbinte. Și mai ales privirea aceea discret-melancolică, încercând să mascheze certitudinea zădărniciei oricărui proiect, fie el și din viitorul cel mai apropiat.
Carmen Diaconescu a fost îngerul meu păzitor în primii ani de cercetare. Și nu numai al meu. În fotografia de aici îl felicită pe Florin la cununia noastră civilă, în timp ce Gabriela Tănăsescu mă felicită pe mine.
De când a ocupat un post acolo unde îi era locul, la Universitatea din București, nu am mai fost colege de institut. Dar cărțile, filmele, impresiile și întâmplările împărtășite, momentele importante în care Carmen a fost împreună cu noi, ne-au ajutat să păstrăm aceeași prietenie afectuoasă care ne-a unit de la bun început, din 1991.
Dacă ar fi știut câtă durere va aduce plecarea ei în sufletele celor care au avut fericirea de-a o cunoaște, Carmen ar fi suferit și mai mult și ar fi plâns înfundat, într-un colț cât mai ferit de ochii celorlalți. Și-ar fi rămas pentru totdeauna, ca acum, ca adierea unui parfum fin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu