Jurnal din noiembrie 1982

şi ce bucurie mare, din nou, cântecul de vioară al obezului şi celelalte acorduri de vioară şi contrabas şi feţele senine şi părăsirea şi afară frunzele uşoare pe asfalt şi soare, mai cald decât aici, drumul de la linie la complex, drumul de la vioară la voalul de frunze, şi din nou curajul de-a sta-n loc în mijlocul străzii şi de-a privi lumea, soarele, tot ce trece, fără teama de-a fi considerată nebună, incurabil nebună şi apoi întoarcerea şi simpatia simpatiei. şi asta a fost o idee? fuga după inspiraţie? dar iată o idee fericită: însăşi viaţa mea este o idee. eu îmi trăiesc viaţa ca idee. doar am învăţat câţiva paşi de la un dansator, nu de la maestru, şi-am devenit optimistă. un batrân cu fruntea serioasă mă invită să cânt. eu îi spun ca aş fi ridicolă. “Să nu mai spui vorba asta!”. Da, n-am s-o mai spun. Dar nici de cântat nu voi cânta.

Un nou capitol lustruit al vieţii

sau pentru a-ndeplini un ritual

neştiind să plâng în public
nu mă pot apăra
şi nu mai am energie pentru alte tristeţi
să-mi înnobilez camera citindu-te
a câta oară
despărţiţi prin aceeaşi lumină milimetrică
mult prea târziu înţeleg sensul scrisorilor tale
când braţele nu te mai pot cuprinde
când nu mai pot spune nimic
despre noi

Jurnal ilogic

Cât de bine-mi merge de când nu-mi mai funcţionează ceasul. Astfel zilele mele sunt totuna cu zilele oceanului şi ale ceşcuţei de cafea. Oare ce fac acum peştii, caractiţele, sepiile, meduzele, rechinii, sirenele, algele în lumea lor rece, udă complet, întunecată? Numai gândindu-mă la asta, îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a făcut om în universul liric uscat şi mereu însetat pe care îl port cu mine ca pe o haină grea, ca pe o cochilie sau caroserie interioară aproape incomodă, aproape lipsită de graţie, devenind din ce în ce mai uşoară la purtare, mai transparentă pe măsură ce se zgârie şi se sfărâmă din orice fleac.

Răspuns la o-ntrebare fără sens

când nu doream sa le atingem

ne povesteam despre toate lucrurile

pe care le simţeam aproape

profilul moral al bărbatului de lângă mine

era îndurerat de rănile trecutului meu

consemnat pe foi dincolo de care

se întrerupe rolul memoriei

şi eu

ca o pisică ce se teme de şoareci

ca un câine ce se teme de o pisică

o pisică şi un câine la un loc

trecând cu greu din stadiul estetic

în stadiul etic

toate astea mi le amintesc simţind cu privirea

frigul de-afară

văzând doua autobuze de carton

sunt complet derutată

de zidurile din faţă

şi-n moarte nu gândim la fel

ca-n viaţă

L'acasa de cultură Traian Demetrescu din Craiova

Aseară, vineri, 4 noiembrie, evocându-l pe Tradem la 150 de ani de la naștere

http://www.cvlpress.ro/04.11.2016/evocare-traian-demetrescu-la-150-de-ani-de-la-nasterea-scriitorului/

Cu Tradem, la Tradem

Atâta frumuseţe neîmpărtăşită

Atâta frumuseţe neîmpărtăşită

îmi lipseşti mai ales în zilele frumoase de toamnă
când găseam atât de uşor drumul către tine
chiar dacă vântul
chiar dacă singurătatea gândului nefiinţei
chiar dacă fiecare lucru
ar fi fost altceva
până la urmă toate deveneau unul
în care încăpea şi poezia
asta cu cescuţa de cafea
care va muri nespălată
îţi dai seama
nu depun nici-un efort pentru a constata asta
după ce m-ai chemat sa trăim în realitate
şi n-am mai putut vedea nimic de-aici
tot mai mult
într-o casă inexistentă