marți, 18 decembrie 2018

Etica neuitării


Citind ceea se poate vedea în fotografiile de mai jos, m-am întrebat cum ne-am fi purtat noi, cei de azi, în împrejurări asemănătoare. Sau cum ne-am purta dacă istoria (guvernată, bineînțeles, de Dumnezeu) ar îngădui din nou „emisiunea” „Veniți cu noi, la Canalul 2”. Ne-am mai păstra oare curajul noi, cei atît de vocali și atît de „pătrunși” de ideea drepturilor noastre și de drepturi aiurea (chiar false probleme)?
Cred că asta ne deosebește în principal pe noi, militanții de azi, de cei dispuși la orice risc in primele două decenii de după instaurarea comunismului în România: chiar dacă invocăm cauze colective, nu ne interesează de fapt decît problemele noastre individuale. Plus incapacitatea de a ierta și răsfățul, plus dreptatea și frăția numai cu aceia care "corespund" intereselor noastre egoiste. Nu o spun cu răutate, ci cu tristețe și… rușine, ca una care am „pledat” în scris pentru preeminența identității individuale asupra celei colective, a identității ispse asupra identității idem, ca una care atunci cînd auzea sintagma „neam și țară” nu se putea abține de la asocierea cu expresia (românească) „neamuri proaste”.
Asta înainte de a cunoaște oameni precum domnul care a scris cartea din care redau mai jos și oameni care fac tot posibilul pentru neuitarea lor, a căror noblețe sufletească ar trebui să impună respectul chiar și celor mai sceptici și întunecoși dintre noi.











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu