Galaxieni

Nemaipomeniţi galaxienii aceştia! Auzi (Vezi): „N-aveau (…) nevoie să-şi tipărească versurile, căci erau receptate de ceilalţi încă din momentul creării lor. Muzica răsuna şi ea, fără instrumente muzicale, stîrnind ecouri în întreaga galaxie”. Sau : „Galaxienii nu vorbeau între ei, ci se limitau să gîndească, iar gîndurile lor se transmiteau pe dată interlocutorilor ─ mai precis intergînditorilor respectivi”.

Dacă ar şti cineva să-mi spună de unde am copiat fâşiile astea de poveste filosofico-ştiinţifico-fantastică... (M-am gîndit la început la Michael Ende, apoi la Stanislaw Lem, apoi chiar la Evgheni Evtuşenko…). Google îmi arată totuşi că un savant rus, „pionier al astronauticii”, Konstantin Eduardovici Țiolkovski (1857-1935), a scris o carte cu titlul „În afara Pământului”.

Dar eu credeam că este un personaj care monologhează, recitind foile ataşate mai jos. După grafie, sunt de la începutul anilor ’80, cînd mă consideram secretara scriitorilor pe care îi citeam, copiind pagini întregi din cărţile lor. Eram deprinsă cu „citatul”, dar textul ăsta mi se părea probabil atât de memorabil iar autorul lui atât de neuitabil, încît nu am mai simţit nevoia punerii în exerciţiu a unei derpinderi şcolăreşti. Aşa încît am găsit de cuviinţă să-l transcriu pe o pagină „pictată” cu farduri vechi, deşi atunci probabil simţeam că acele cuvinte sunt „demne de a fi scrise pe foi de aur”, vorba poetului.

Acum găsesc naiv acest melanj utopic-zglobiu de idei religioase, ştiinţifice, estetice  şi politice (libertarian-apocaliptice în formă atee!) : )

Dar nu sunt mai puţin fascinată de încărcătura simbolică a fiecărei propoziţii aproape. Adică de posibilitatea de a construi un mic paradis în jurul ei.

Purced aşadar la amplul citat dintr-o carte deocamdată necunoscută:

„Un Democrit căruia îi e frică! Cu neputinţă de conceput!

E ştiinţific tot ce-am izbuti să ţinem în palmă şi nu e ştiinţific tot ce nu izbutim să înţelegem? Cu asemenea deviză nu poţi ajunge departe nici pe jos, darămite să mai şi zbori...”

„Şi-apoi, era mai bine să-mi furaţi ceasul decît să-mi furaţi timpul...”.

(...) „...omul trebuie să trăiască veşnic (...) Atunci poate că şi proştii vor avea răgaz să se deştepte”.

„Oamenii vor dobîndi nemurirea dacă o vor considera-o toţi, pînă la unul, o problemă primordială”.

„În Galaxia Nemuririi, de unde porneau cei doi (Î-Î şi I-I), savanţii rezolvaseră de mult problema trecerii tuturor locuitorilor ei în stare radiantă, precum şi pe aceea a înzestrării fiecărui atom cu capacitatea de a simţi şi a gîndi. Iniţial, savanţii ajunsesră la concluzia că moartea survine numai ca rezultat al destrămării unor combinaţii de atomi şi că după moartea unuia sau altuia dintre galaxieni, aceeaşi atomi devin parte componentă a structurii pomilor, munţilor, ba chiar a altor fiinţe vii. Fiecare dintre ei e însă lipsit de memorie şi, trecînd dintr-o materie în alta, nu poate să încerce bucuria de a se simţi nemuritor. Apoi, drept rezultat al unor experienţe efectuate cu multă prudenţă şi care au durat secole întregi, galaxienii s-au trecut pe ei înşişi în stare radiantă, înzestrînd fiecare atom cu raţiune de sine stătătoare, cu sentiemnte, caracter şi cu posibilitatea de a se perpetua în odraslele lor. Galaxienii au depus, de asemenea, multe eforturi ca să-şi reînvieze strămoşii ai căror atomi erau risipiţi prin natura înconjurătoare. Devenind nişte atomi înzestraţi cu raţiune, au învăţat totodată să stea de vorbă cu atomii arborilor, florilor, ierbii, pămîntului, norilor, le-au trezit şi acestora memoria, şi au izbutit să afle astfel multe lucruri noi despre propria lor istorie. Galaxia Nemuririi nu era guvernată de nimeni: aici nu existau nici state, nici birocraţie, nici armată, nici poliţie: totul era coordonat prin deplina conştiinciozitate a minusculilor compatrioţi care alegeau pe termen de un an, şi fără dreptul de realegere, Consiliul Conştiinţei din care făceau parte atît reprezentanţii galaxienilor, cît şi cei ai faunei, florei şi munţilor şi norilor. În această Galaxie a Nemuririi multe profesii au dispărut cu totul. N-au mai fost necesari profesorii, căci copiii se aflau chiar de la naştere în posesia întregului tezaur cultural acumulat de predecesori. N-au mai fost necesari medicii, pentru că nu se mai îmbolnăvea nimeni.

N-au mai fost necesare mijloacele de transport pentru că galaxienii, printr-o anume concentrare a voinţei, se puteau deplasa oriunde şi nu numai în limitele galaxiei lor, dar şi în afara acesteia. N-au mai fost necesare locuinţele, pentru că întreaga atmosferă devenise o imensă locuinţă. Ce profesiuni au continuat totuşi să existe în Galaxia Nemuririi? De fapt, noţiunea de «profesie» galaxienii nici măcar n-o aveau. Izbăviţi de grija de a-şi cîştiga existenţa, ei se dezvoltau armonios, fiind cu toţii, în acelaşi timp, savanţi, poeţi, muzicieni, pictori. N-aveau însă nevoie să-şi tipărească versurile, căci erau receptate de ceilalţi încă din momentul creării lor. Muzica răsuna şi ea, fără instrumente muzicale, stîrnind ecouri în întreaga galaxie. Tablourile pictate cu ajutorul radiaţiilor izvorîte din conştiinţa galaxienilor se legănau prin văzduh, neavînd nevoie să fie prinse cu nici un fel de cuie. Galaxienii nu vorbeau între ei, ci se limitau să gîndească, iar gîndurile lor se transmiteau pe dată interlocutorilor ─ mai precis intergînditorilor respectivi. Aşadar Î-Î şi I-I erau o pereche de tineri căsătoriţi. Tineri, potrivit, fireşte, unităţilor de măsură galactice. Cuplul îşi sărbătorea secolul de miere”.

 „Deseori omul moare nefericit tocmai pentru că nu a avut timp să devină fericit” (...)

„Viaţa e plămădită pe nedreptăţi, Vera (?). Dar frumuseţea ei nu stă în fericirea ca atare, ci în însuşi gîndul la fericire”...

. „Oamenii vor fi nemuritori, gîndi Î-Î. Şi poate că vor fi nemuritori în alt chip decît noi, dacă vor fi negreşit. La drept vorbind, ce rost ar avea să fie toţi la fel? Universul ar fi atunci monoton, plicticos.”.

. „Singurul lucru ce ar duce la suprimarea războaielor ar fi schimbarea psihicului omenesc. Cei care, înălţîndu-se de la Pămînt, îl vor vedea în toată frumuseţea şi fragilitatea sa, îşi vor schimba mentalitatea. Iniţial vor fi doar cîţiva, apoi vor fi sute ca ei, apoi milioane. Va fi atunci o cu totul altă civilizaţie, o cu totul altă umanitate. Acei oameni vor aprecia în cu totul alt fel frumuseţea Pămîntului, dulceaţa fiecăreia dintre poamele lui...” (Evtuşenko?- „Dulce ţinut al poamelor”? ) (Konstantin Edurdovici Ţiolkovski).

.„Să nu-ţi fie teamă, mînzule, de vorbele urîte, ci de cele frumoase. Vorbele frumoase te induc în eroare, te lipsesc de experienţă, pe cînd cele urîte, chiar dacă trec peste limită, te călesc. După o vorbă frumoasă, ţi-e şi teamă să mai ieşi în stradă, orice vorbă urîtă pe care o auzi acolo te îngrozeşte. Auzind însă o vorbă urîtă, nici cele frumoase nu mai sunt de temut, că nu mai izbutesc să te-nşele” (Nahabkin).

Ei, cu asta nu pot fi de acord! :)