Căutând ceva prin fișiere, dau peste altceva, dar nu mi se pare întâmplător 
Mai ales că am citit undeva (nu aș putea spune cu precizie din cauza avalanșei internautice) despre susținerea protestului „Vestelor galbene” de către filosofii Luc Ferry, Alain Finkielkraut, Michel Onfray și alții.
Mai ales că am citit undeva (nu aș putea spune cu precizie din cauza avalanșei internautice) despre susținerea protestului „Vestelor galbene” de către filosofii Luc Ferry, Alain Finkielkraut, Michel Onfray și alții.
„Documentul” de care dau (absolute din întâmplare totuși) e un studiu al meu din 2015 despre Luc Ferry et Alain Renaut, La Pensée 68: essai sur l’anti-humanisme contemporain, Paris, Gallimard, l985; 1988, 347 pp.
Ceea ce numesc cei doi autori „gândirea 68“ grupează diverse curente intelectuale și filosofice care nu sunt nici cauze, nici efecte ale mișcării social-politice studențești din luna mai 1968 de la Paris, ci contemporane cu aceasta, exprimând, poate, aceeași logică (Ferry, Renaut, 1988: 15).
Pe scurt, mișcării din mai 1968 i s-a atribuit semnificația unei renașteri a umanismului. Comparând această interpretare cu spiritul anilor optzeci marcat, în viziunea lui Ferry și Renaut, de redescoperirea subiectivității, bazată pe valori aparent opuse celor șaizecioptiste (morala drepturilor omului, autonomia individului sau a societății față de stat), cei doi filosofi se întreabă dacă leitmotivul manifestanților („apărarea omului contra sistemului“) nu poate fi recitit ca o „revalorizare a persoanei“, dincolo de „formulările confuze și absurditățile conjuncturale“. Căci denunțarea „angrenajului sistemului“ este expresia refuzului „integrării“ în ceea ce neagă individualitatea (Ferry, Renaut, 1988: 26-27). O interpretare complexă a crizei din 1968 arată că revendicările nu urmăreau un proiect public (acela de a schimba societatea și instituțiile sale, sau cel puțin pe unele dintre acestea, începând cu Universitatea), ci mai curând (ceea ce contrazice simpla „etichetă“ a umanismului ), „apărarea subiectului uman contra sistemului“, având mai curând legături cu individualismul anilor optzeci, decât cu tradiția umanismului (Ferry, Renaut, 1988: 28-29).
„Tipul ideal al șaizeciștilor“ poate fi recunoscut într-o structură intelectuală cu următoarele elemente : tema sfârșitului filosofiei ; paradigma genealogiei ; disoluția ideii de adevăr ; istoricizarea categoriilor și sfârșitul oricărei referințe la universal (Ferry, Renaut, 1988: 40-51). Cât privește stilul filosofiei anilor șaizeci, acesta este marcat de următoarele tendințe: „cultul paradoxului și, dacă nu refuzul clarității, cel puțin revendicarea insistentă a complexității“ ; „un anumit stil de viață caracterizat de căutarea marginalității și fantasma complotului“ (Ferry, Renaut, 1988: 51-53).
Cercetarea „gândirii 68“ revine la tema omului ca subiect care se regăsește în centrul filosofiei profesate de L. Ferry și A. Renaut, și în acest sens ultimul capitol al lucrării intitulat „Întoarcerea la subiect“ precizează baza teoretică a noului umanism care, prin respingeree „necesitarismului obiectivist marxist“, integrează achizițiile filosofiilor diferenței și a temei finitudinii, ceea ce permite reconcilierea noțiunii de autonomie (posibilitatea subiectului de a-și propune în mod liber scopurilor sale) cu deschiderea (opusă reprezentării „monadologice“ a subiectului, auto-suficient și pliat în sine, ca marcă a subiectului în sens metafizic, căruia gândirea heideggeriană îi atribuie conotația deschiderii) (Ferry, Renaut, 1988: 313-338). Prin deconstrucția metafizică a subiectivității, potrivit noului umanism, indivizii umani diferiți („fiecare cu adevărul său“) dau tonul noului moment „extrem“ al democrației „în sensul tocquevillian al termenului, care constă în a face din autenticitate valoarea supremă“ (Ferry, Renaut, 1988: 342).
...În 1989, îmi amintesc, unii revoluționari români și-au însușit sloganurile strigate de francezi în 1968, de la „Zidurile au cuvântul“, până la „Este interzis să interzici“ sau „Fiți realiști, cereți imposibilul“ ceea ce situează într-o perspectivă demnă de interes gândirea 68. Anul 1968 a fost și anul „primăverii“ de la Praga, dar și al refuzului României de a participa la invazia trupelor sta¬te¬lor membre ale Pactului de la Var¬șo¬via în capitala Cehoslovaciei.
Comparația cu ceea ce se întâmplă în 2018 mi s-ar părea interesantă dacă nu aș avea altceva mai bun de făcut și dacă nu m-ar întrista foarte degradarea la care au ajuns deopotrivă filosofia și ideologia.
Ceea ce numesc cei doi autori „gândirea 68“ grupează diverse curente intelectuale și filosofice care nu sunt nici cauze, nici efecte ale mișcării social-politice studențești din luna mai 1968 de la Paris, ci contemporane cu aceasta, exprimând, poate, aceeași logică (Ferry, Renaut, 1988: 15).
Pe scurt, mișcării din mai 1968 i s-a atribuit semnificația unei renașteri a umanismului. Comparând această interpretare cu spiritul anilor optzeci marcat, în viziunea lui Ferry și Renaut, de redescoperirea subiectivității, bazată pe valori aparent opuse celor șaizecioptiste (morala drepturilor omului, autonomia individului sau a societății față de stat), cei doi filosofi se întreabă dacă leitmotivul manifestanților („apărarea omului contra sistemului“) nu poate fi recitit ca o „revalorizare a persoanei“, dincolo de „formulările confuze și absurditățile conjuncturale“. Căci denunțarea „angrenajului sistemului“ este expresia refuzului „integrării“ în ceea ce neagă individualitatea (Ferry, Renaut, 1988: 26-27). O interpretare complexă a crizei din 1968 arată că revendicările nu urmăreau un proiect public (acela de a schimba societatea și instituțiile sale, sau cel puțin pe unele dintre acestea, începând cu Universitatea), ci mai curând (ceea ce contrazice simpla „etichetă“ a umanismului ), „apărarea subiectului uman contra sistemului“, având mai curând legături cu individualismul anilor optzeci, decât cu tradiția umanismului (Ferry, Renaut, 1988: 28-29).
„Tipul ideal al șaizeciștilor“ poate fi recunoscut într-o structură intelectuală cu următoarele elemente : tema sfârșitului filosofiei ; paradigma genealogiei ; disoluția ideii de adevăr ; istoricizarea categoriilor și sfârșitul oricărei referințe la universal (Ferry, Renaut, 1988: 40-51). Cât privește stilul filosofiei anilor șaizeci, acesta este marcat de următoarele tendințe: „cultul paradoxului și, dacă nu refuzul clarității, cel puțin revendicarea insistentă a complexității“ ; „un anumit stil de viață caracterizat de căutarea marginalității și fantasma complotului“ (Ferry, Renaut, 1988: 51-53).
Cercetarea „gândirii 68“ revine la tema omului ca subiect care se regăsește în centrul filosofiei profesate de L. Ferry și A. Renaut, și în acest sens ultimul capitol al lucrării intitulat „Întoarcerea la subiect“ precizează baza teoretică a noului umanism care, prin respingeree „necesitarismului obiectivist marxist“, integrează achizițiile filosofiilor diferenței și a temei finitudinii, ceea ce permite reconcilierea noțiunii de autonomie (posibilitatea subiectului de a-și propune în mod liber scopurilor sale) cu deschiderea (opusă reprezentării „monadologice“ a subiectului, auto-suficient și pliat în sine, ca marcă a subiectului în sens metafizic, căruia gândirea heideggeriană îi atribuie conotația deschiderii) (Ferry, Renaut, 1988: 313-338). Prin deconstrucția metafizică a subiectivității, potrivit noului umanism, indivizii umani diferiți („fiecare cu adevărul său“) dau tonul noului moment „extrem“ al democrației „în sensul tocquevillian al termenului, care constă în a face din autenticitate valoarea supremă“ (Ferry, Renaut, 1988: 342).
...În 1989, îmi amintesc, unii revoluționari români și-au însușit sloganurile strigate de francezi în 1968, de la „Zidurile au cuvântul“, până la „Este interzis să interzici“ sau „Fiți realiști, cereți imposibilul“ ceea ce situează într-o perspectivă demnă de interes gândirea 68. Anul 1968 a fost și anul „primăverii“ de la Praga, dar și al refuzului României de a participa la invazia trupelor sta¬te¬lor membre ale Pactului de la Var¬șo¬via în capitala Cehoslovaciei.
Comparația cu ceea ce se întâmplă în 2018 mi s-ar părea interesantă dacă nu aș avea altceva mai bun de făcut și dacă nu m-ar întrista foarte degradarea la care au ajuns deopotrivă filosofia și ideologia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu