Nu mai era imperativul magic lumina

în după-amiaza rece de toamnă
ați lăsat în viață pasărea
după care i-ați ucis cîntecul –
am fixat imaginea în oglinda independentă
și visătoare fiindcă nu mai alegeam
lumina de întuneric
și faptul de-a-mi aprinde o țigară
implica un mult prea mare efort de predestinare
visătoare ca un gîndac de Kafka
am aflat vanitatea de a fi echivocă
și iată, acum mă pot desprinde de tăcerea mea
după care las în urmă metafore fals acordate
o, aceste triste zvonuri circulare
eram totuna cu tăcerea mea
acum sînt cu adevărat singură –
așa cum poate
pasărea aceea din primele rînduri

septembrie, 1989