Ministerul afacerilor terestre

Ca în calea unei furtuni

mă aplec

nedumerită. Mă sperie
familia de pitici a Albei ca Zăpada
mă dor pleoapele
ca două linii singure pe lume
intersectînd prea multe planuri diferite.
Pustiită
ca într-un palat de piatră
cu cicatricea mutîndu-se
de pe o mînă pe alta
de pe altă mînă pe lună
de pe un timp pe altul.
Căutînd adevăratul vinovat.
Cu dragostea furie
cu dragostea deznădejde
aşezate pe o stîncă
a unei fetiţe cuibărind gărgăriţa-riţa în palmă.
Și numai eu ştiu câte mesaje pentru adulţi am ascuns în blăniţa unor jucării de pluş descusută și apoi cusută la loc.
Ei nu vor ști niciodată.
Câte bucheţele de flori anonime am trimis sau am lăsat eu însămi la destinaţie.
În câte scrisori mi-am dăruit inima, fără să mă semnez.
Când eram în liceu, tata mi-a adus de undeva de prin Gorj un muşchi verde
care crescuse de forma şi mărimea unei inimi pe un copac.
L-am păstrat mult timp, până la imortalizare şi poate se mai află şi azi
printre cele care s-au ascuns de mine.
Și asta mă ajută foarte mult să-mi amintesc forma inimii.