În cercetările mele mai vechi am constatat că „secretul” epifaniei este, finalmente, de natură filozofică: de cele mai multe ori sesizăm calitatea epifanică a unui fenomen, abia după ce acesta a trecut şi după ce posibilitatea lui s-a epuizat. Iar înţelegerea adecvată a epifaniei ţine de cultura observaţiei şi de fineţea interpretării, de scara valorilor moştenite sau construite, de atenţie şi de sensibilitate, de capacitatea de a fi prezent şi receptiv - „atuuri” ale spiritului generos, propriu atât acelora care şi-au exersat simţurile interne cu care au fost binecuvântaţi, cât şi celor ce s-au păstrat pur şi simplu „curaţi cu inima”. Cu alte cuvinte, realizarea epifaniei este posibilă numai dacă suntem într-un fel sau altul „iniţiaţi” în credinţa că tot ceea ce se întâmplă în această viaţă are un sens transmis de dincolo de ea. Şi este posibilă mai ales atunci când devenim conştienţi de propria incapacitate de a recunoaşte miracolul: căci această „întârziere” dă seama nu numai de limitele noastre în realizarea unor experienţe de un alt ordin, dar şi de chemarea de a surmonta această situaţie sau de a „transgresa limitele”.
Aceasta am putea-o numi „melancolie iniţiatică”: dorul de-a-i vedea reînviaţi pe aceia care nu mai sunt aici printre noi, unde cresc laolaltă viaţa şi moartea, speranţa în renaştere şi credinţa în nemurire. În credinţa aceasta se află şi soluţia creştină la sentinţa din Vechiul Testament: omul a devenit muritor din cauza curiozităţii sale care l-a împins către lucrul interzis, necunoscut, cu alte cuvinte, din cauza apetitului său pentru iniţiere. „Filozofic” spus, condiţia umană reprezintă consecinţa „decăderii” din drepturile divine, iar efortul iniţiatic vizează abolirea acestei căderi şi reintegrarea condiţiei omului primordial sau a proto-părinţilor tentaţi de cunoaşterea lucrului interzis. De aceea, chiar în această viaţă poate începe căutarea timpului beatific şi restaurarea condiţiei acelui om care nu a fost proiectat pentru a cunoaşte moartea, suferinţa, munca, ci dimpotrivă, pentru a trăi în fericire şi în pace. Iar în Noul Testament moartea nu rămâne doar o pedeapsă, ci devine o trecere obligatorie către viaţa fără de moarte: nemurirea sufletelor şi reînvierea trupurilor reprezintă sensul creaţiei omului, vizibil în toate lucrurile care ne ajută să ghicim invizibilul.
Astfel că încerc să-mi imaginez bucuria mironosiţelor când au găsit sfântul mormânt gol şi i-au auzit pe cei doi îngeri cu aparenţă umană adresându-li-se: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi ? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Luca, 24, 5-6). Dincolo de evidenţa că femeile sunt primele care află de învierea domnului şi stăpânului lor, ca un răspuns consolator la dovezile lor de credinţă şi curaj (în Evanghelii, femeile nu se îndoiesc nicio clipă de natura dumnezeiască a lui Iisus, ele fiind acelea care Îl însoţesc în permanenţă, fără a-L abandona nici pe drumul calvarului) este vorba de episodul fondator al speranţei creştine: că persoanele umane vor învia după moarte, acest eveniment tragic neînsemnând altceva decât intrarea în viaţa veşnică, având în vedere că însuşi Fiul lui Dumnezeu a avut şi o viaţă omenească, în istoria decăzută.
Pentru a primi adevărul şi viaţa veşnică, omul trebuie să înţeleagă „iubirea nebună a lui Dumnezeu” (Paul Evdokimov), iar aceasta este „nebunie” numai în sensul în care depăşeşte logica utilitară, şi nu în acela al „posedării” ca treaptă iniţiatică în culturile primitive. „Iniţierea” creştină privilegiază Cuvântul: în calitate de corp mistic şi act de evanghelizare a lumii, Cuvântul ca forţă transformatoare a fiinţei umane, începând cu Botezul, când Dumnezeu li se arată oamenilor în plenitudinea Trinitară. Pentru cei botezaţi, „iniţierea” nu se referă la penetrarea unei zone secrete, printr-un ritual obscur. Ceea ce este necesar pentru a trece de la un statut ontologic la altul, de la o condiţie inferioară la una superioară, constă în învăţarea, deprinderea condiţiei umane noi, în străduinţa de-a nu trăi la întâmplare, ci în realitate, atent la toate apariţiile şi dispariţiile care compun minunile acestei lumi în care suntem aruncaţi pentru a o căuta pe cealaltă.
Viaţa omenească este scurtă ca o epifanie şi dificilă ca o iniţiere, dar pe parcursul ei, natura, istoria, cultura ne arată suficient de multe lucruri ca să putem crede că şi moartea are un sens, şi anume acela al reînvierii. Credinţa în „viaţa iniţiatică” şi în „sensul morţii” face parte din structura restauraţiei creştine, prin aşezarea imaginii lui Dumnezeu în om.
Astfel, dacă orice viaţă îşi grăbeşte „chiriaşul”, graba aceasta continuă nu este un motiv de disperare, ci un pretext de-a trece atenţi prin locurile care ne ies în cale, până când ajungem acolo de unde am plecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu