Cuvînt pentru rugăciune

Că mare armă este rugăciunea! Comoară nelipsită, bogăţie care niciodată nu se cheltuieşte, liman neînvălurit, pricină de alinare, şi rădăcină de nenumărate bunătăţi, şi izvor, şi maică este rugăciunea, şi decît însăşi împărăţia mai puternică. Pentru aceea, de multe ori însuşi celui încoronat cu coroană – când cade în fierbinţeală, şi zace pe pat arzând ca focul, şi îi stau înainte doctorii, purtătorii de suliţe, slujitorii, voievozii – nici meşterul de doctorii, nici venirea de faţă a prietenilor, nici slujirea slugilor, nici îndestularea doctoriilor, nici scumpetea gătirii, nici avuţia banilor, nici nimic altceva din cele omeneşti nu poate să-i mângâie şi să-i uşureze boala ce zace asupră-i. Iar dacă ar veni cineva din cei ce au îndrăzneală către Dumnezeu, şi numai s-ar atinge de trup şi ar face rugăciune curată pentru dînsul, izgoneşte toată boala trupului. Şi – ceea ce nu a putut bogăţia, şi mulţimea celor ce slujesc,  şi ştiinţa iscusinţii, şi mărimea împărăţiei – aceasta a putut de multe ori rugăciunea unui sărac şi scăpătat. Iar rugăciunea o zic nu pe aceasta rece şi plină de trândăvire, ci pe aceea ce se face cu osârdie, cu durere în suflet, cu minte întinsă. Căci aceasta este care se suie la cer. Şi – aşa cum apele, cît se poartă pe locul neted şi potrivit şi se împărtăşesc de multă lăţime, nu se ridică la înălţime; iar după ce mîinile slugilor le îngrădesc de jos împrejur, necăjindu-le şi strîngîndu-le, izbucnesc către înălţime mai iute decît toată săgeata – tot astfel cu adevărat şi mintea omenească: cît dobîndeşte slobozenie multă, se revarsă şi curge; iar după ce întîmplarea lucrurilor o va strîmtora pe dînsa dedesubt, storcîndu-se şi tescuindu-se bine, trimite la înălţime curate şi întinse rugăciuni.

Şi, ca să te înveţi că mai ales rugăciunile acelea pot să se audă, care se fac cu necaz şi cu strîmtoare, auzi ce zice proorocul către Domnul: „Cînd mă necăjeam, am strigat, şi m-a auzit pe mine” (Psalmul 17:7). Deci să ne înfierbîntăm ştiinţa, să necăjim sufletul nostru prin pomenirea păcatelor! Să-l necăjim nu ca să-l strîmtorăm, ci să-l gătim ca să fim auziţi, să se trezească şi să privegheze, şi să-l facem să se apuce de înseşi cerurile! Căci nimic nu goneşte trîndăvia şi lenevirea, ca durerea şi necazul, care de pretutindeni adună mintea şi către sine o întoarce. Cel ce se necăjeşte aşa şi se roagă aşa multă dulceaţă va putea să sălăşluiască în sufletul său după rugăciune. Şi – aşa cum adunarea norilor, la început face văzduhul întunecos, iar după ce se amestecă unii cu alţii slobod ninsorile şi ploaia şi tot văzduhul îl lucrează alinat şi luminat – tot astfel cu adevărat şi mîhnirea: pînă se întoarce şi se învîrteşte înlăuntru, întunecă gîndul nostru; iar după ce se va deşerta prin graiurile rugăciunii cu lacrimile acelea şi se va răsufla afară, pune în lăuntru multă strălucire a sprijinirii lui Dumnezeu, care se sloboade ca o rază în mintea celui ce se roagă.

Dar care este cuvîntul cel rece al celor mulţi? Sînt fără de îndrăzneală – zice – plin de ruşine, nici a-mi deschide gura nu pot! Satanicească este această evlavie, ale trîndăviei sînt aceste acoperămînturi! Căci diavolul voieşte să le încuie uşile intrării către Dumnezeu. Eşti fără de îndrăzneală? Mare îndrăzneală este aceasta, adică a socoti că eşti fără de îndrăzneală, precum cu adevărat cea mai de pe urmă ruşinare şi osîndire este a socoti că ai îndrăzneală. Căci – măcar multe isprăvi de ai avea şi nu ai şti nici un rău întru sine, dar socoteşti că ai îndrăzneală – ai căzut din toată rugăciunea. Şi – măcar nenumărate sarcini de păcate de ai purta întru ştiinţa ta, dar numai cu aceasta de te-ai încredinţa pe tine că eşti cel mai de pe urmă decît toţi – multă îndrăzneală vei avea către Dumnezeu. Măcar că nici aceasta nu este smerită cugetare, ca acela ce este păcătos să se socotească că este păcătos. Căci smerită cugetare este cînd cineva, ştiind întru sine multe şi mari isprăvi de fapte bune, n-are nimic pentru sine să se nălucească. Cînd cineva este ca Pavel şi poate a zice: „Nimic [bun] întru sinemi nu ştiu!”. Şi iarăşi să zică: „Hristos Iisus a venit în lume să-i mîntuiască pe păcătoşi, dintru care cel dintîi sunt eu.” Aceasta este smerită cugetare: ca adică, înalt fiind cineva din isprăvirea faptelor bune, să se smerească pe sine însuşi cu gîndul (I Timotei 1:15). Dar, cu toate acestea, Dumnezeu, pentru negrăita Sa milostivire, nu numai pe cei cu adevărat smeriţi, ci şi pe cei ce au bună cunoştinţă şi îşi mărturisesc păcatele îi îmbrăţişează, şi îi primeşte şi Se face milostiv şi blînd celor ce se află aşa.

Şi, ca să te înveţi cît de mare bunătate este a socoti şi a năluci nimic mare pentru sine, două care-ţi fă cu cuvîntul: înjugă dreptatea şi mîndria, şi păcatul cu smerita cugetare, şi vei vedea dreptatea întrecînd jugul păcatului nu dintru a sa putere, ci dintru tăria soţiei sale, a smeritei cugetări. Şi pe acela iarăşi îngreuindu-se nu din neputinţa dreptăţii, ci şi din greutatea şi povara trufiei. Căci – aşa cum smerita cugetare biruieşte greutatea păcatului pentru înălţimea ei cea covîrşitoare, şi astfel poate să se suie către Dumnezeu – tot astfel şi trufia, pentru multa sa greutate şi povară, poate să biruiască şi dreptatea cea prea-uşoară şi să o tragă pe dînsa jos cu lesnire. Şi, că perechea aceasta este mai grabnică decît aceea, adu-ţi aminte de fariseul şi de vameşul. A înjugat fariseul dreptatea şi mîndria, zicînd aşa: „Mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi din oameni: răpitor, lacom; nici ca vameşul acesta!”(Luca 18:8). O, nebunie! Toată firea oamenilor nu a săturat trufia lui, ci şi asupra vameşului ce sta aproape a sărit cu multă nebunie! Dar acela ce a făcut? Nu a împins înapoi ocările, nu l-a durut pentru prihănire, ci a primit pe cea zisă cu mulţumire; şi i s-a făcut lui săgeata vrăjmaşului doctorie şi vindecare, şi ocara laudă şi defăimarea cunună. Atît de bună este smerita cugetare, atît este cîştigul a nu se muşca de ocările de la alţii, nici a se sălbătici pentru dosădirile de la cei de aproape. Căci este cu putinţă şi de la dînşii a dobîndi oarecare mare şi vitejească bunătate, lucru care cu adevărat s-a făcut şi la vameşul. Căci, primind ocările, a lepădat păcatele; şi – zicînd: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” – s-a pogorît mai îndreptat decît acela (cap.18:13); şi cuvintele au biruit lucrurile, şi graiurile au covîrşit faptele. Că acela pune înainte dreptatea, şi postiri şi zeciuieli. Iar acesta a zis numai graiuri goale, şi toate păcatele le-a lepădat. Căci Dumnezeu a auzit nu numai graiurile lui, ci vedea şi mintea cu carele pune înainte pe acestea; şi, aflînd smerita cugetare şi inima lui zdrobită, l-a miluit şi a făcut cu dînsul iubire de oameni.

Şi acestea le zic nu ca să păcătuim, ci să fim cu bună cunoştinţă şi mulţumire. Căci vameşul, om de felul cel mai de pe urmă al răutăţii, nu a cugetat smerit, ci numai s-a arătat cu bună cunoştinţă şi mulţumire, şi şi-a spus păcatele şi a mărturisit ceea ce era; şi a primit de la Dumnezeu atîta dragoste asupră-şi, cîtă cei ce au isprăvit mari bunătăţi, dar nimic mare nu socotesc pentru sineşi şi trag asupră-şi ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă îndemn, şi mă rog şi vă poftesc să ne mărturisim adeseori lui Dumnezeu. Căci nici nu te aduc pe tine în priveliştea celor împreună robi cu tine, nici nu te silesc să descoperi oamenilor păcatele tale. Ştiinţa ta desfă-o şi descopere-o înaintea lui Dumnezeu: Lui arată-I rănile tale şi de la Dînsul cere-ţi doctoriile; arată Celui ce nu te ocărăşte, ci te tămăduieşte! Căci, chiar dacă vei tăcea, Acela le ştie pe toate ale tale. Deci spune-I Lui păcatele, ca să cîştigi. Spune-I, ca să te duci acolo curat de greşeli, lepădînd aici păcatele, şi să te izbăveşti de acea nesuferită judecată.

Cei trei tineri petreceau în cuptor şi sufletul lor l-au dat pentru mărturisirea cea către Stăpînul. Dar, cu toate acestea, după atîtea şi acest fel de fapte zic: Nu ne este nouă cu putinţă a deschide gura! Ruşine şi ocară ne-am făcut robilor, ca însăşi aceasta să o zicem? Ei zic că: Nu este cu putinţă nouă a deschide gura, şi cu aceasta să-L tragem către noi pe Stăpînul! Puterea rugăciunii a stins puterea focului, a înfrînat mînie de lei, a dezlegat războaie, a încetat lupte, a domolit vifore, a gonit draci, a deschis porţi ale cerului, a risipit legături ale morţii, a alungat boli, a împins supărări, a întărit cetăţi clătinate; şi rănile aduse de sus, şi bîntuielile de la oameni şi, în scurt, toate lucrurile cumplite le-a pierdut. Şi rugăciune o numesc iarăşi nu pe ceea ce aşa simplu se poartă în gură, ci pe ceeace iese din adîncul minţii şi al sufletului. Căci – aşa cum copacii care îşi întind rădăcinile întru adînc, măcar nenumărate izbiri de vînturi de ar primi, nu se frîng, nici nu se smulg, rădăcinile strînse fiind cu dinadinsul şi cu tărie întru adîncul pămîntului – tot astfel cu adevărat şi rugăciunile ce se înalţă dedesubt, dintru adîncul minţii, înrădăcinate fiind cu întemeiere, se întind către înălţime şi nu se răstoarnă de nici o asupreală de gînd. Pentru aceasta ziceşi proorocul: „Dintru adîncuri am strigat către tine, Doamne!”. Lui se cuvine slava în veci. Amin!

Din Rugăciunile Sfîntului Efrem Sirul, Ediţie îngrijită de Florin Stuparu după scrierile Sfîntului Efrem Sirul tipărite la Mănăstirea Neamţului în 1818, Tipărită cu binecuvîntarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Bucureşti: Editura Σοφία; Alexandria: Cartea Ortodoxă, 2009, pp.21-30.