joi, 17 iulie 2014

Îngerul istoriei

Citez în special pentru nota 2 din Capitolul XI - Eternitatea lumii și gândirea istorică renascentistă din volumul lui WILLIAM J. CONNELL, MACHIAVELLI ȘI RENAȘTEREA ITALIANĂ. Studii, Traduceri de: Gabriela Tănăsescu și Lorena Stuparu (din limba engleză), Ioana Drăgulin (din limba italiană), Ediție îngrijtă de Gabriela Tănăsescu, Iași, Institutul European 2014, pp.308-311.

http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=1395

Eternalismul şi istoricul : analogia excursionistului ( mersul înapoi )
       
        Gândiţi-vă ce ar însemna pentru istoric posibilitatea că lumea să fie eternă. Pentru a explora întrebarea am putea folosi ceea ce scriitorii medievali şi renascentişti ar fi numit o figura - o analogie care este în parte metaforă, în parte alegorie[1] . Imaginaţi-vă istoricul ca pe o persoană care merge încet şi în mod deliberat înapoi într-un peisaj. Istoricul se confruntă cu prezentul, în timp ce umerii lui sau ai ei sunt  în trecut. Cu fiecare pas el sau ea progresează de la un trecut relativ recent la un trecut mai îndepărtat. Excursionistul nostru nu este în măsură să ştie dinainte ce surprize sau dovezi îi va aduce fiecare pas înapoi în trecut. Cu toate acestea, fiecare pas îi oferă o vedere din ce în ce mai mai largă a vastului teren parcurs.
Un mod de a descrie munca istoricului constă în a spune că el sau ea încearcă să discearnă modele cauzale într-un peisaj temporal, cum este cel descris. Aceste modele nu trebuie să fie lineare şi sunt susceptibile să fuzioneze sau să devieze sau să dispară în timp. Crucială pentru efortul istoricului este recunoaşterea faptului că dacă fenomenele trecutului mai îndepărtat pot provoca evenimente în trecutul mai recent, reversul este imposibil. Într-adevăr, în cazul în care istoricul nostru se opreşte şi începe să meargă înainte în direcţia prezentului, el sau ea va întâlni (şi va putea să scrie despre) lucrurile din trecut, în ordinea în care au avut loc[2]. Acum haideţi să încercăm să înţelegem două situaţii foarte diferite .
În primul rând, să spunem că excursionistul nostru care merge înapoi este de părere că la un moment dat el sau ea va da de o barieră fixă dincolo de care nu există trecut mai îndepărtat. Aceasta este o situaţie de securitate relativă pentru excursionist care nu va trebui să îşi facă griji că va cădea în prăpastie şi de asemenea pentru istoricul în calitate de investigator al cauzelor, întrucât odată ce bariera este atinsă, dispare posibilitatea ca alte cauze mai îndepărtate, dar neidentificate, să mai stea ascunse în spatele excursionistului. Această primă situaţie care implică credinţa într-un punct ne plus ultra este similară cu cea a istoricului care crede că lumea a fost creată într-un anumit moment în timp.
Să comparăm cu o a doua situaţie în care acelaşi excursionist ajunge să se îndoiască de existenţa unei bariere înapoi în calea progresului lui sau al ei. Peisajul temporal încă nestrăbătut este posibil să se îndepărteze la infinit. Acum nu există nici o cunoaştere sigură în ceea ce priveşte modelele de cauzalitate. S-ar putea să fie întotdeauna cauze care au apărut în trecutul îndepărtat şi care au dus la modelele acum evidente, dar care sunt necunoscute şi de necunoscut. Memoria umana este slabă şi de scurtă durată. Pe întinderea timpului cauzele posibile ale fenomenelor deja observate sunt infinite. Odată ce credinţa în barieră este contestată, limitele inerente nu mai există, iar situaţia este similară cu cea a unui istoric care contemplă posibila eternitate a lumii.
Este interesant să ne gândim la tipul de scriere istorică care s-ar fi potrivit pierderii certitudinii cu privire la începuturile lucrurilor. În cazul în care lumea este eternă şi nu a fost creată într-un punct dat în timp, istoricul se confruntă cu probabilitatea ca în trecut memoria umană să fi eşuat lametabil. Este necesară o discernere mai atentă a datelor care supravieţuiesc. Istoricul va trebui, de asemenea, să traseze o linie clară de-a lungul axei timpului între istoria mai recentă ce poate fi cunoscută şi necunoscutul foarte îndepărtat. Istoricul va lucra, de obicei, pe partea cognoscibilă a liniei. Consecinţa imediată a eternalismului este înţelegerea faptului că foarte puţin din trecut supravieţuieşte în formă cunoscută .
Reprezentarea istoricului ca o persoană angajată în căutarea modelelor de cauzalitate poate aduce neplăceri în anumite cercuri. Există astăzi istorici care din punct de vedere metodologic condamnă căutarea cauzelor, procedură care este în mod inevitabil „teleologică”. Este adevărat că scrierea istoriei cauzale se poate estompa în teleologie fie din cauza supravieţuirii speranţelor creştine, aşa cum susţinea Karl Löwith (1949), fie pentru că formele teleologice sunt încorporate în practicile discursive ale scriitorilor care concurau pentru asentimentul cititorilor cu o disciplină combativă. Dar cei mai mulţi istorici acceptă că există o diferenţă între teleologie şi etiologie şi că aceasta din urmă este obiectul istoriei. Aristotel a ajutat la codificarea distincţiei într-un mod pe care scriitorii renascentişti de istorie narativă par să-l fi înţeles. În discuţiile sale despre schimbare, el a separat cauzele teleologice sau „finale” de cele „materiale”, „formale” şi, cele mai importante pentru un om de ştiinţă şi istoric, cauze „eficiente”[3]. Un mod de a descrie revoluţia conceptuală care a avut loc în scrierea istorică şi într-o serie de alte domenii în timpul Renaşterii este de a spune că s-au făcut încercări serioase pentru a distinge între cauzele „eficiente” şi cele „finale” (sau teleologice). Acesta este mesajul celebrului anunţ al lui Machiavelli (2006, 215) din capitolul 15 al Principelui, potrivit căruia îşi propune „să urmeze adevărul efectiv al problemei” (verità effettuale della cosa ), unde, după ştiinţa mea, nu s-a observat niciodată că indigenul effettuale este o redare incontestabilă a latinescului efficiens. În ideea lui Machiavelli de „adevăr eficient” există implicit separarea de o cauză finală. Posibila dependenţă a verita effettuale al lui Machiavelli de causa efficiens a lui Aristotel este un alt indiciu că o viziune flexibilă asupra lumii aristotelice a dat naştere multor inovaţii ale Renaşterii .
Să ne întoarcem la descrierea noastră a istoricului ca o persoană care merge înapoi într- un trecut necunoscut în căutarea modelelor cauzale pe un  teren deja explorat. În timp ce eternalismul încurajează studiul mai atent a ceea ce rămâne, el impune de asemenea istoricului să selecteze un punct strategic de la care să înceapă o naraţiune cauzală. Excursionistul nostru imaginar trebuie să aleagă când să se oprească din mersul pe jos înapoi şi să înceapă să reconstituie terenul parcurs. Istoricul este liber să aleagă orice punct de la care să înceapă, dar alegerea se va face pe baza cunoşterii dovezilor deja colectate. O perspectivă schimbată similară cu cea propusă aici poate fi observată printr-o distincţie făcută adesea - între cronica lui Giovanni Villani despre Florenţa, scrisă în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi Istoriile florentilor a lui  Leonardo Bruni, finalizată în 1442. Într-un mod tipic pentru viziunea creaţionistă a Evului Mediu, Villani (1990-199,1:3-6 ) situează cronica sa despre Florenţa în antiteză cu  o cronică biblică care cuprinde Nimrod, Potopul lui Noe şi Turnul Babel (Clarke 2007). Istoria lui Bruni (2001-2007,1:6) care este în general considerată prima naraţiune istorică în stil renascentist respinge „opiniile populare, dar fantastice” găsite în Villani şi începe cu o cronică despre întemeierea oraşului, susţinută de lectura iniţială a lui Cicero de către Bruni. În lucrarea lui Bruni, alegerea unui punct de plecare îi aparţine în bună măsură autorului, iar factorul determinant îl reprezintă propria sa înţelegere a dovezilor.




[1] Despre figura a se vedea Auerbach (1984) şi pentru un faimos examplu renascentist, a se vedea discuţia lui David în capitolul 13 al Principelui lui Machiavelli (Machiavelli 2005, 83): “Vreau, de asemenea, să readuc în memorie o figură a Vechiului Testament potrivită pentru acest scop.”
[2] Imaginea istoricului ca excursionist mergând pe jos înapoi este inspirată în parte de descrierea lui Walter Benjamin a acuarelei lui Paul Klee, “Angelus Novus,” în teza lui Benjamin “Despre conceptual de istorie”, finalizată la sfârșitul lunii aprilie sau mai 1940, cu patru luni înainte de moartea sa. El scrie: “Acesta este modul în care trebuie să arate îngerul istoriei. Fața lui este întoarsă spre trecut. În cazul în care un lanț de evenimente apare în fața noastră, el vede o catastrofă singulară care păstrează armătura epavei deasupra epavei și o azvârle la picioarele lui. Îngerul ar dori să rămână, să-i trezeasca pe cei morți și să refacă tot ceea ce a fost distrus. Dar o furtună suflă din Paradis și este prins în aripile sale... Această furtună îl conduce irezistibil în viitor, spre care porneşte cu spatele, în timp ce grămada de moloz din fața lui crește spre cer. Ceea ce noi numim progres este această furtună”. (Benjamin 2003, 392, italic în original.)
 Să observăm că în figura lui Benjamin, atât îngerul disperat (istoricul sau istoria însăși), cât și “noi” (oamenii în general) care cred în “progres” sunt împinse irezistibil în viitor, uitându-se înapoi în timp. Istoricul nostru abordează un empirism precaut potrivit pentru profesia lui sau a ei (dar pe care îngerul lui Benjamin l-ar găsi periculos, deşi inocent), merge înapoi în trecut uitându-se înainte în timp, având în orice moment capacitatea de a merge înainte spre prezent și viitor. Despre îngerul  lui Benjamin a se vedea Werckmeister (1996), Lehman (2008) şi Körner (2011).  
[3] Aristotel, Fizica (194b17-195b30) şi Metafizica (983a24-993a27).





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu