"întîi tu și întîi eu"

... Recitind in memoriam poem cu poem (cu mici pauze) volumul din colecția "Cele mai frumoase poezii" apărut în 1978, ajung și la acest vers care-mi evocă o scenă ușor penibilă pentru mine, care însă acum mi se pare ireală. Prin iunie 1986, după ce conspectasem/copiasem zeci de pagini pe la BCU, BN, BIF, ca să-mi completez bibliografia pe care o consideram obligatorie pentru lucrarea de diplomă, l-am sunat și pe Geo Dumitrescu. Numărul îl aveam de la domnul Claudiu Moldovan, distins critic muzical din Craiova, congener cu poetul. G. D. m-a primit în fabuloasa curte de la Otopeni (ce flori, ce arbori, ce plante înalte, ce alee lungă de la poartă până la casă) și cât am stat în fotolii de răchită (cred) în pridvor, l-am cunoscut și pe nepotul lui, aflat în vizită cu o prietenă, un prieten și animalele de companie. Între timp a venit și poștașul-poștaș (al redacției era deja acolo și a refuzat o chitanță pe motiv că nu face colecție). Bâlbâind eu cam ce intenționam să scriu până în iunie 1987, citând când din Fundoianu, când din Horia Lovinescu, când din Vianu, când din Friedrich, când din Ianoși (coordonatorul lucrării) la un moment dat am fost întreruptă ironic: Măi, dar tu vorbești ca un om mare :)

Mi s-a rupt filmul, dar mi-a trecut totuși prin minte să-l rog pe poet dacă are să-mi dea un sfat. - Mai întâi continuă-ți ideea... întâi tu și întâi eu... Știi cine a scris asta? -... Sună a Nichita Stănescu... - Ei... Multe sună a Nichita Stănescu după ce au sunat mai întâi a Geo Dumitrescu... Oricum, am primit multe cărți, printre care o antologie în Livre de poche, cu prefață de Paul Claudel. Cu coperte albastre. Cu J. A. R. în chip de golan (Fondane). S-au pierdut. Au rămas numai două, dintre care nu am găsit-o acum decât pe aceasta, achiziționată de Geo Dumitrescu probabil de la un anticariat. Bucureștean sau parizian.

Un titlu fericit: Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, Cluj, 1971.

Nu am cartea la îndemână în acest moment, dar pot spune că în cuprinsul ei se află articole despre poezia română și despre poezia engleză sau americană, despre autori români și străini, despre probleme de filosofia culturii. Cu bibliografia occidentală „la zi” în acel moment.
Nu fiindcă nu aș avea astăzi și mâine alte griji și probleme personale mi-a venit în minte titlul acesta împreună cu gândul că ar fi bine ca principala tendință europeană să fie spre un timp al calmului valorilor. Dar mă gândesc că de acest ritm al timpului depind într-o măsură considerabilă și liniștea și echilibrul nostru, al fiecăruia.
Fiindcă în acest moment lumea este mult prea agitată după gustul meu.
Iar cultura consumului (de la cele necesare până la un anumit punct, la cele interzise – acestea din urmă generând și cultura derizoriului, a răului și a morții) a atins paroxismul.
Nu zic că ar fi nevoie de austeritate pentru a ne „resemna” cu consumul și cultivarea valorilor culturale. Zic numai că e prea mult zgomot de fond.
Dar până și mașinile au nevoie de liniște pentru a funcționa cum trebuie.

Din vitrina cu cărți

Căutând la ceas târziu în noapte cu totul și cu totul altceva, nu mică îmi este surprinderea să văd și cărticica mea de versuri călduros expusă în Vitrina cu cărți. Mulțumesc, Horia Gârbea!

"Lorena Stuparu,
Unde este trecut numele, Editura Evdokimos
O poetă de mare rafinament, dar şi de o mare discreţie, care desigur dăunează grav notorietăţii sale,
rămâne Lorena Stuparu. Pornită la drum cu seria nouăzecistă, cu şanse egale cu ale fiecăruia, Lorena Stuparu
şi-a estompat imaginea fără a înceta să scrie şi să
iubească poezia. Congenerii săi, la mai bine de 30 de
ani de la vremea când debutul era doar o îndepărtată
speranţă, şi-au făcut loc în literatură după principiul
„unii morţi, alţii plugari”. Lorena Stuparu a păstrat cât
mai mult din fragilitatea şi incertitudinea adolescentină a acelui trecut. Este foarte puţină contrafacere
în poemele Lorenei Stuparu, puţine şi rar ivite în faţa
publicului, ea rămâne o autoare a poeziei „trăite” cu
asumarea naivităţii şi a erorii. Volumul acesta, ca
fiecare din câte a tipărit, merită să fie sărbătorit: Cu
vorbele mele aş putea să-ţi fac amintirea/ mai trainică
decât/ întreaga ta existenţă/ dar ca să nu fiu patetică/
mi-ar ajunge să mergem împreună la Iaşi." (Neuma, p.97)

https://www.revistaneuma.ro/images/reviste/rn342019-s.pdf?fbclid=IwAR2t_AqFtnCHAlvhaZXMNLZ9AW94XLsw0Aw2mgc-RhamPBm83xBsawX8j_Q

Pentru Europa multiculturală

Calendar ortodox 2019, 9 mai. Sfinţii zilei: Sfântul Proroc Isaia. Sfântul mucenic Hristofor. Sfintele Calinica și Achilina. Sfinții mucenici Epimah și Gordian. Cuviosul mucenic Nicolae cel nou din Vunena.

Sfântul Proroc Isaia s-a născut în Ierusalim din neam împărărtesc, fiind fiul lui Amos fratele regelui iudeu Amesie. Tatăl său, Amos, nu trebuie confundat cu prorocul Amos, care a fost doar un păstor, un crescător de animale.

Isaia a crescut cu frica lui Dumenzeu şi a învăţa Legea Domnului. La vremea potrivită s-a însurat cu o fecioară din ceata fecioarelor şi aceea i-a născut fiul. I se spunea prorociţă nu numai pentru că era soţia prorocului ci şi pentru că Dumnezeu o învrednicise şi pe ea cu darul înaintevederii. Isaia a prorocit cu 700 de ani înainte de Hristos, în vremea domniei mai multor împăraţi: Azaria sau Ozia, Ioatam fiul lui Ozia, Ahaz fiul lui Ioatam, Ezechia fiul lui Ahaz şi Manase, fiul lui Ezechia. A prorocit Isaia despre cucerirea Galileei şi a Samariei de către asirieni, despre campania lui Senaherim asupra Iudeii despre părăsirea multor cetăţi, despre căderea Egiptului şi Etiopiei dar mai ales despre zămislirea şi naşterea lui Iisus din Maria Fecioara pentru mântuirea neamului omenesc şi despre crucea pe care Fiul Omului va fi jertfit, iar pentru acestea din urmă mai este poreclit Evanghelistul Vechiului Testament. Tot el a prorocit intratrea domnului în Ierusalim: "Lumineaza-te, lumineaza-te, Ierusalime, ca vine lumina ta, si slava Domnului peste tine a rasarit!" (60, 1).

Prorocul Isaia a făcut să izvorască apă din muntele Sionului şi a izbăvit cetatea Ierusalimului cu rugăciunile lui când era asediată.

Când Manase a devenit rege a făcut cele mai urâte fapte în faţa lui Dumnezeu şi pentru că nu a mai suportat mustrările lui Isaia a poruncit ca acesta să fie tăiat cu fierăstrăul de lemn în pustiu în vremea când prorocul avea 126 de ani.

https://www.youtube.com/watch?v=yEyxyUYnqpA&fbclid=IwAR2YrU-lxQmoVA2Y_6irCzR4gXVMy6IabZSFOzJesiH1xVLbzwh6-F4A86E

La primăvara poeților

http://www.agentiadecarte.ro/2019/03/taifas-poetic-sub-semnul-printemps-des-poetes/?fbclid=IwAR0v1wUcmK2iRVOAdsmNCoFW0syn0CLdgqC5ImeNBfUMDr3UA7xn_Wq4SqQ

Invitație la seară de poezie primăvăratică

Două anunțuri care mă emoționează pe pagina Liceului Pedagogic Ortodox"Anastasia Popescu"

17 martie

TAIFAS POETIC (Seratele Anastasia Popescu)
Joi, 21 Martie, la ora 18, în sediul din strada Zborului nr.7 – 9, vă facem o invitație de nerefuzat, într-un context efervescent:
Săptămâna Francofoniei – între 18 și 22 Martie – și Ziua Mondială a Poeziei, pe 21 Martie.
Ne vom bucura așadar de programul propus de Institutul Francez la care elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” participă an de an prin compoziții poetice în limba franceză inspirate de HAIKU-ul japonez, dar și de lansarea volumului „Unde este trecut numele” al poetei Lorena Stuparu. Și, pentru că evenimentele amintite stau sub semnul „Printemps des poètes”, vă ademenim și cu o transpunere în limba franceză a câtorva versuri din acest volum.
Continuăm astfel „Seratele Anastasia Popescu”, printr-un TAIFAS POETIC pe care îl dorim plin de savoare.

18 martie

Joi 21 martie Poezia ne-a chemat la ziua ei, așa ca să ne desțelenim nițel sufletele în prag de primăvară. Responsabilă cu vântul din aripile poeziei din Str Zborului nr 7-9 este doamna Lorena Stuparu. Nu veniți cu mâna goală, aduceți un prieten!

Dar acum dintr-o dată totul contează-Lorena Stuparu

în copilăria noastră trăită cu artă
nu conta că Nicușor Tonitza de la scara 2 cânta la vioară
importantă era aleea din spatele blocului F 8 pe care mă-ntorc și-acum
de la școală căutând-o pe mama la fereastra cu flori și păpuși
nu contau biblioteca din lemn de nuc, nici scrinul din lemn de trandafir
important era atelierul de sculptură în cretă de la capătul blocului
nu conta încleștarea băieților cu sulițe din pomii de iarnă
importante erau steagul de luptă și armistițiul
important era etajul trei care însemna cerul etajului doi
acolo strigam la Mena și la bunica ei "None" din Milano
când mi se făcea urât
important era să pronunțăm cât mai corect
înger individ inginer inorog

21 martie ora 18.00 str Zborului nr 7-9.

Ierni schimbătoare

După ce este numit la 23 august 1874 director al Biblioteciui Centrale din Iaşi, Eminescu simte deja adierea iernii vrajbei lor: „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mîine, mă voi cufunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atît de de măreţ în fapte şi oameni. Voi fi obligat moralmente d-lui Pogor, care m-a găzduit şi care mi-a găsit acest culcuş demn pentru iernile noastre friguroase. Înţeleg prin ierni schimbarea răutăcioasă a semenilor noştri, cari caută să lovească chiar şi-n acei lipsiţi de apărare”.

Din G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Minerva, 1989, p. 177

"Ei nu cunosc aceste stări sufleteşti"

„Am deci o rugă către tine. Ştiu că-i supărătoare, şi numai eu ştiu cît m-a costat pînă m-am decis să iau condeiul ca să-ţi scriu. Caută-mi o ocupaţiune în Iaşi, ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. De vei găsi ceva, scrie-mi, dar nu spune nimarui. Dacă s-ar putea să trăiesc în Iaşi, să lucrez fără să-o ştie nime, mi-ar părea şi mai bine. De nu vei găsi o ocupaţiune pentru mine, fă-te ca şi cum n-ai fi primit scrisoarea mea, scrie-mi de altele, şi eu voi înţelege şi voi tace. Mă vei întreba poate de ce m-am adresat către persoane mai influente decît tine ─ dar cu cît cineva este mai influent, cu atît trebuie să îmi calc mai mult pe inimă pentru a mă adresa la el. Ei nu cunosc aceste stări sufleteşti, la ce să te expui la oameni cari chiar prin vorba lor cred că-ţi fac o onaore dacă ţi-o adresează. Voi să reintru în nimicnicia din care am ieşit” (Mihai Eminescu, Ms. 2255, f. 311. Cf. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Posttafţă şi bibliografie de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 176).

Etica neuitării

Citind ceea se poate vedea în fotografiile de mai jos, m-am întrebat cum ne-am fi purtat noi, cei de azi, în împrejurări asemănătoare. Sau cum ne-am purta dacă istoria (guvernată, bineînțeles, de Dumnezeu) ar îngădui din nou „emisiunea” „Veniți cu noi, la Canalul 2”. Ne-am mai păstra oare curajul noi, cei atît de vocali și atît de „pătrunși” de ideea drepturilor noastre și de drepturi aiurea (chiar false probleme)?

Cred că asta ne deosebește în principal pe noi, militanții de azi, de cei dispuși la orice risc in primele două decenii de după instaurarea comunismului în România: chiar dacă invocăm cauze colective, nu ne interesează de fapt decît problemele noastre individuale. Plus incapacitatea de a ierta și răsfățul, plus dreptatea și frăția numai cu aceia care "corespund" intereselor noastre egoiste. Nu o spun cu răutate, ci cu tristețe și… rușine, ca una care am „pledat” în scris pentru preeminența identității individuale asupra celei colective, a identității ispse asupra identității idem, ca una care atunci cînd auzea sintagma „neam și țară” nu se putea abține de la asocierea cu expresia (românească) „neamuri proaste”.

Asta înainte de a cunoaște oameni precum domnul care a scris cartea din care redau mai jos și oameni care fac tot posibilul pentru neuitarea lor, a căror noblețe sufletească ar trebui să impună respectul chiar și celor mai sceptici și întunecoși dintre noi.

Programatic?

Căutând ceva prin fișiere, dau peste altceva, dar nu mi se pare întâmplător :) Mai ales că am citit undeva (nu aș putea spune cu precizie din cauza avalanșei internautice) despre susținerea protestului „Vestelor galbene” de către filosofii Luc Ferry, Alain Finkielkraut, Michel Onfray și alții.

„Documentul” de care dau (absolute din întâmplare totuși) e un studiu al meu din 2015 despre Luc Ferry et Alain Renaut, La Pensée 68: essai sur l’anti-humanisme contemporain, Paris, Gallimard, l985; 1988, 347 pp.
Ceea ce numesc cei doi autori „gândirea 68“ grupează diverse curente intelectuale și filosofice care nu sunt nici cauze, nici efecte ale mișcării social-politice studențești din luna mai 1968 de la Paris, ci contemporane cu aceasta, exprimând, poate, aceeași logică (Ferry, Renaut, 1988: 15).
Pe scurt, mișcării din mai 1968 i s-a atribuit semnificația unei renașteri a umanismului. Comparând această interpretare cu spiritul anilor optzeci marcat, în viziunea lui Ferry și Renaut, de redescoperirea subiectivității, bazată pe valori aparent opuse celor șaizecioptiste (morala drepturilor omului, autonomia individului sau a societății față de stat), cei doi filosofi se întreabă dacă leitmotivul manifestanților („apărarea omului contra sistemului“) nu poate fi recitit ca o „revalorizare a persoanei“, dincolo de „formulările confuze și absurditățile conjuncturale“. Căci denunțarea „angrenajului sistemului“ este expresia refuzului „integrării“ în ceea ce neagă individualitatea (Ferry, Renaut, 1988: 26-27). O interpretare complexă a crizei din 1968 arată că revendicările nu urmăreau un proiect public (acela de a schimba societatea și instituțiile sale, sau cel puțin pe unele dintre acestea, începând cu Universitatea), ci mai curând (ceea ce contrazice simpla „etichetă“ a umanismului ), „apărarea subiectului uman contra sistemului“, având mai curând legături cu individualismul anilor optzeci, decât cu tradiția umanismului (Ferry, Renaut, 1988: 28-29).
„Tipul ideal al șaizeciștilor“ poate fi recunoscut într-o structură intelectuală cu următoarele elemente : tema sfârșitului filosofiei ; paradigma genealogiei ; disoluția ideii de adevăr ; istoricizarea categoriilor și sfârșitul oricărei referințe la universal (Ferry, Renaut, 1988: 40-51). Cât privește stilul filosofiei anilor șaizeci, acesta este marcat de următoarele tendințe: „cultul paradoxului și, dacă nu refuzul clarității, cel puțin revendicarea insistentă a complexității“ ; „un anumit stil de viață caracterizat de căutarea marginalității și fantasma complotului“ (Ferry, Renaut, 1988: 51-53).
Cercetarea „gândirii 68“ revine la tema omului ca subiect care se regăsește în centrul filosofiei profesate de L. Ferry și A. Renaut, și în acest sens ultimul capitol al lucrării intitulat „Întoarcerea la subiect“ precizează baza teoretică a noului umanism care, prin respingeree „necesitarismului obiectivist marxist“, integrează achizițiile filosofiilor diferenței și a temei finitudinii, ceea ce permite reconcilierea noțiunii de autonomie (posibilitatea subiectului de a-și propune în mod liber scopurilor sale) cu deschiderea (opusă reprezentării „monadologice“ a subiectului, auto-suficient și pliat în sine, ca marcă a subiectului în sens metafizic, căruia gândirea heideggeriană îi atribuie conotația deschiderii) (Ferry, Renaut, 1988: 313-338). Prin deconstrucția metafizică a subiectivității, potrivit noului umanism, indivizii umani diferiți („fiecare cu adevărul său“) dau tonul noului moment „extrem“ al democrației „în sensul tocquevillian al termenului, care constă în a face din autenticitate valoarea supremă“ (Ferry, Renaut, 1988: 342).
...În 1989, îmi amintesc, unii revoluționari români și-au însușit sloganurile strigate de francezi în 1968, de la „Zidurile au cuvântul“, până la „Este interzis să interzici“ sau „Fiți realiști, cereți imposibilul“ ceea ce situează într-o perspectivă demnă de interes gândirea 68. Anul 1968 a fost și anul „primăverii“ de la Praga, dar și al refuzului României de a participa la invazia trupelor sta¬te¬lor membre ale Pactului de la Var¬șo¬via în capitala Cehoslovaciei.
Comparația cu ceea ce se întâmplă în 2018 mi s-ar părea interesantă dacă nu aș avea altceva mai bun de făcut și dacă nu m-ar întrista foarte degradarea la care au ajuns deopotrivă filosofia și ideologia.

Galaxieni

Nemaipomeniţi galaxienii aceştia! Auzi (Vezi): „N-aveau (…) nevoie să-şi tipărească versurile, căci erau receptate de ceilalţi încă din momentul creării lor. Muzica răsuna şi ea, fără instrumente muzicale, stîrnind ecouri în întreaga galaxie”. Sau : „Galaxienii nu vorbeau între ei, ci se limitau să gîndească, iar gîndurile lor se transmiteau pe dată interlocutorilor ─ mai precis intergînditorilor respectivi”.

Dacă ar şti cineva să-mi spună de unde am copiat fâşiile astea de poveste filosofico-ştiinţifico-fantastică... (M-am gîndit la început la Michael Ende, apoi la Stanislaw Lem, apoi chiar la Evgheni Evtuşenko…). Google îmi arată totuşi că un savant rus, „pionier al astronauticii”, Konstantin Eduardovici Țiolkovski (1857-1935), a scris o carte cu titlul „În afara Pământului”.

Dar eu credeam că este un personaj care monologhează, recitind foile ataşate mai jos. După grafie, sunt de la începutul anilor ’80, cînd mă consideram secretara scriitorilor pe care îi citeam, copiind pagini întregi din cărţile lor. Eram deprinsă cu „citatul”, dar textul ăsta mi se părea probabil atât de memorabil iar autorul lui atât de neuitabil, încît nu am mai simţit nevoia punerii în exerciţiu a unei derpinderi şcolăreşti. Aşa încît am găsit de cuviinţă să-l transcriu pe o pagină „pictată” cu farduri vechi, deşi atunci probabil simţeam că acele cuvinte sunt „demne de a fi scrise pe foi de aur”, vorba poetului.

Acum găsesc naiv acest melanj utopic-zglobiu de idei religioase, ştiinţifice, estetice  şi politice (libertarian-apocaliptice în formă atee!) : )

Dar nu sunt mai puţin fascinată de încărcătura simbolică a fiecărei propoziţii aproape. Adică de posibilitatea de a construi un mic paradis în jurul ei.

Purced aşadar la amplul citat dintr-o carte deocamdată necunoscută:

„Un Democrit căruia îi e frică! Cu neputinţă de conceput!

E ştiinţific tot ce-am izbuti să ţinem în palmă şi nu e ştiinţific tot ce nu izbutim să înţelegem? Cu asemenea deviză nu poţi ajunge departe nici pe jos, darămite să mai şi zbori...”

„Şi-apoi, era mai bine să-mi furaţi ceasul decît să-mi furaţi timpul...”.

(...) „...omul trebuie să trăiască veşnic (...) Atunci poate că şi proştii vor avea răgaz să se deştepte”.

„Oamenii vor dobîndi nemurirea dacă o vor considera-o toţi, pînă la unul, o problemă primordială”.

„În Galaxia Nemuririi, de unde porneau cei doi (Î-Î şi I-I), savanţii rezolvaseră de mult problema trecerii tuturor locuitorilor ei în stare radiantă, precum şi pe aceea a înzestrării fiecărui atom cu capacitatea de a simţi şi a gîndi. Iniţial, savanţii ajunsesră la concluzia că moartea survine numai ca rezultat al destrămării unor combinaţii de atomi şi că după moartea unuia sau altuia dintre galaxieni, aceeaşi atomi devin parte componentă a structurii pomilor, munţilor, ba chiar a altor fiinţe vii. Fiecare dintre ei e însă lipsit de memorie şi, trecînd dintr-o materie în alta, nu poate să încerce bucuria de a se simţi nemuritor. Apoi, drept rezultat al unor experienţe efectuate cu multă prudenţă şi care au durat secole întregi, galaxienii s-au trecut pe ei înşişi în stare radiantă, înzestrînd fiecare atom cu raţiune de sine stătătoare, cu sentiemnte, caracter şi cu posibilitatea de a se perpetua în odraslele lor. Galaxienii au depus, de asemenea, multe eforturi ca să-şi reînvieze strămoşii ai căror atomi erau risipiţi prin natura înconjurătoare. Devenind nişte atomi înzestraţi cu raţiune, au învăţat totodată să stea de vorbă cu atomii arborilor, florilor, ierbii, pămîntului, norilor, le-au trezit şi acestora memoria, şi au izbutit să afle astfel multe lucruri noi despre propria lor istorie. Galaxia Nemuririi nu era guvernată de nimeni: aici nu existau nici state, nici birocraţie, nici armată, nici poliţie: totul era coordonat prin deplina conştiinciozitate a minusculilor compatrioţi care alegeau pe termen de un an, şi fără dreptul de realegere, Consiliul Conştiinţei din care făceau parte atît reprezentanţii galaxienilor, cît şi cei ai faunei, florei şi munţilor şi norilor. În această Galaxie a Nemuririi multe profesii au dispărut cu totul. N-au mai fost necesari profesorii, căci copiii se aflau chiar de la naştere în posesia întregului tezaur cultural acumulat de predecesori. N-au mai fost necesari medicii, pentru că nu se mai îmbolnăvea nimeni.

N-au mai fost necesare mijloacele de transport pentru că galaxienii, printr-o anume concentrare a voinţei, se puteau deplasa oriunde şi nu numai în limitele galaxiei lor, dar şi în afara acesteia. N-au mai fost necesare locuinţele, pentru că întreaga atmosferă devenise o imensă locuinţă. Ce profesiuni au continuat totuşi să existe în Galaxia Nemuririi? De fapt, noţiunea de «profesie» galaxienii nici măcar n-o aveau. Izbăviţi de grija de a-şi cîştiga existenţa, ei se dezvoltau armonios, fiind cu toţii, în acelaşi timp, savanţi, poeţi, muzicieni, pictori. N-aveau însă nevoie să-şi tipărească versurile, căci erau receptate de ceilalţi încă din momentul creării lor. Muzica răsuna şi ea, fără instrumente muzicale, stîrnind ecouri în întreaga galaxie. Tablourile pictate cu ajutorul radiaţiilor izvorîte din conştiinţa galaxienilor se legănau prin văzduh, neavînd nevoie să fie prinse cu nici un fel de cuie. Galaxienii nu vorbeau între ei, ci se limitau să gîndească, iar gîndurile lor se transmiteau pe dată interlocutorilor ─ mai precis intergînditorilor respectivi. Aşadar Î-Î şi I-I erau o pereche de tineri căsătoriţi. Tineri, potrivit, fireşte, unităţilor de măsură galactice. Cuplul îşi sărbătorea secolul de miere”.

 „Deseori omul moare nefericit tocmai pentru că nu a avut timp să devină fericit” (...)

„Viaţa e plămădită pe nedreptăţi, Vera (?). Dar frumuseţea ei nu stă în fericirea ca atare, ci în însuşi gîndul la fericire”...

. „Oamenii vor fi nemuritori, gîndi Î-Î. Şi poate că vor fi nemuritori în alt chip decît noi, dacă vor fi negreşit. La drept vorbind, ce rost ar avea să fie toţi la fel? Universul ar fi atunci monoton, plicticos.”.

. „Singurul lucru ce ar duce la suprimarea războaielor ar fi schimbarea psihicului omenesc. Cei care, înălţîndu-se de la Pămînt, îl vor vedea în toată frumuseţea şi fragilitatea sa, îşi vor schimba mentalitatea. Iniţial vor fi doar cîţiva, apoi vor fi sute ca ei, apoi milioane. Va fi atunci o cu totul altă civilizaţie, o cu totul altă umanitate. Acei oameni vor aprecia în cu totul alt fel frumuseţea Pămîntului, dulceaţa fiecăreia dintre poamele lui...” (Evtuşenko?- „Dulce ţinut al poamelor”? ) (Konstantin Edurdovici Ţiolkovski).

.„Să nu-ţi fie teamă, mînzule, de vorbele urîte, ci de cele frumoase. Vorbele frumoase te induc în eroare, te lipsesc de experienţă, pe cînd cele urîte, chiar dacă trec peste limită, te călesc. După o vorbă frumoasă, ţi-e şi teamă să mai ieşi în stradă, orice vorbă urîtă pe care o auzi acolo te îngrozeşte. Auzind însă o vorbă urîtă, nici cele frumoase nu mai sunt de temut, că nu mai izbutesc să te-nşele” (Nahabkin).

Ei, cu asta nu pot fi de acord! :)

Iubire, tînăra mea emblemă

Şi pentru că amintindu-ţi de tine însuţi într-un colţişor din oglinda celuilalt, deodată capătă mai mult sens şi mai multă realitate chiar şi isprăvile cele mai „neserioase”, iată cum scriam despre iubire prin toamna lui 2008

https://liternautica.com/iubeste-si-lasa-ma-n-pace/

O reeditare necesară

"După căderea omului şi îndepărtarea lui de Dumnezeu, Ziditorul nu a lăsat făptura Sa întru necunoaştere, dar nici nu S‑a descoperit oricui şi oricum. (...) Şi, fiindcă grăieşte tainele ascunse minţii şi ochiului nostru, e lesne de înţeles că Preasfîntul Duh nu poate vorbi decît tainic, urmînd ca tot darul Său să ne descopere înţelesul, prin cărţile de tîlcuire alcătuite de alţi aleşi ai Săi curaţi cu inima, singurii care pot vedea şi înţelege pe Dumnezeu" - Florin Stuparu, Prezentarea Tîlcuirii celor o sută cincizeci de psalmi ai Prorocului Împărat David. Reeditata zilele acestea la Editura SOPHIA.

https://www.librariasophia.ro/carti-T%C3%AElcuire-a-celor-o-sut%C4%83-cincizeci-de-psalmi-ai-Prorocului-%C3%8Emp%C4%83rat-David-Theodorit-al-Cirului-fer-so-17538.html

Din raţiunile chiriaşului grăbit

Abia acum îmi fac timp să postez despre cărţile sub impresia cărora am introdus fisa de 50 de bani în al doilea cărucior din şirul lung parcat în faţa Carrefourului din Grozăveşti. După un scurt moment de perplexitate nepanicată, am găsit cheia deblocării la propriu : adică am scos chiar cheia de pe inel, am introdus-o în descuietoarea primului cărucior, ceea ce mi-a permis accesul la al doilea devenit astfel primul. L-am scos din şirul lung, apoi l-am adus la loc pe cel care astfel devenea din nou primul, recuperîndu-mi cheia. M-am gîndit că faza merită povestită ca prolog la ataşarea pozelor cu cele două cărţi la ale căror lansări cu drag am fost prezentă în cursul zilei de ieri: dimineaţa spre prînz şi seara, în carne şi oase „din acelaşi pămînt din acre este făcută şi ţara”. Dar priviţi mai bine spre ele şi veţi şti cîtă cultură se poate face aici la adicătele 

Duminica Tomei

https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2014/04/26/duminica-tomei/

Apa cea vie – Femeia Samarineanca →

DUMINICA TOMEI

26APR

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

DUMINICA TOMEI

Ne-am obişnuit să vorbim despre Toma necredinciosul şi despre duminica Tomei, adică a lui Toma cel necredincios. Pentru că ne sună în minte şi-n urechi versetele mult citite şi deseori citate din Evanghelia Sfântului loan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeşte de Toma care a spus celorlaţi ucenici că nu va crede că Domnul a înviat până ce nu va fi văzut în mâinile Lui semnul cuielor şi nu-şi va fi pus mâna în coasta Lui. Acelaşi text ne informează că după opt zile, ucenicii aflându-se toţi laolaltă, Iisus a venit, uşile fiind încuiate, a stat în mijlocul lor şi a grăit lui Toma: adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma covârşit, răspunde: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Dar dacă nu pregetăm a cerceta şi celelalte Evanghelii, constatăm că nu numai Toma a fost necredincios; necredincioşi au fost toţi apostolii, aşa încât duminica Tomei (subînţeles: necredinciosul) s-ar cuveni să se numească a tuturor apostolilor bântuiţi de necredinţă.

In adevăr, referatul Sfântului Marcu (16, 10-14) ne-o arată pe Maria Magdalena mergând să-i vestească pe apostoli că L-a văzut pe Domnul viu şi pe aceştia nedându-i crezare. Mergând alţi doi care-L văzuseră în drum spre o ţarină, Iisus li Se arată şi-i ceartă pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor.

Referatul Sfântului Luca (24, 10-43) este şi mai explicit: vestirea celor unsprezece de către mironosiţe are drept rezultat că relatarea lor e considerată a fi o aiurare (versetul 11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se relatează în continuare întâmplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arată că erau cuprinşi de întristare şi că nu mai nădăjduiau, după ce trecuseră trei zile de la răstignire, ca spusele învăţătorului lor să se realizeze. Şi dânşii, pomenind informaţia transmisă de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat… zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu:) „nişte femei”, „ne-au spăimântat”, „zicând că”, limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevăzător, mai neentuziast. De la versetul 36 încolo, Evanghelia Sfântului Luca e categorică:’atunci când Iisus li Se înfăţişează stând în mijlocul lor, ei  înspăimântându-se şi înfricoşându-se – cred că văd duh. Domnul,(vorbind aidoma lui Toma în textul de la Ioan) îi mustră şi-i pofteşte să se uite la mâinile şi picioarele Lui, să-L pipăie şi să constate că nu e nălucă ori duh. Mai mult decât atât. Spre a-i convinge pe deplin şi a şterge orice urmă de îndoială din mintea lor le cere de mâncare şi mănâncă înaintea lor.

Nu încape, aşadar, dubiu că n-au crezut: toţi, nu doar Toma, n-au crezut pentru că nici nu era de crezut!într-atâta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea şi înfrângerea lui Iisus drept de-finitive şi ireversibile. Făgăduinţele învăţătorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amăgiri ale cugetului!

Spre a înţelege mai plastic deznădejdea ucenicilor, e bine să ne.referim la două tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiţi pictori ai lumii, prezintă răstignirea fără sulimane şi fără cruţarea sensibilităţii privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVl-lea, Mathias Grunewald – Mathias pictorul îl numeşte compozitorul Paul Hindemith – şi se află acum în muzeul din oraşul (astăzi francez) Colmar. Celălalt e al nu mai puţin vestitului pictor spaniol Velasquez şi-i expus în muzeul Prado de la Madrid. Le-am văzut pe amândouă şi am să mă străduiesc să vă transmit măcar puţin din oroarea lor. în pânza lui Griinewald fondul e negru; crucea se află pe primul plan, atât de aproape de privitor încât pare a-i sta efectiv în faţă (orice „distanţă artistică” fiind anulată); degetele mâinilor şi picioarelor răstignitului s-au prefăcut în tot atâtea gheare răşchirate spre cer, în ţepi încărcaţi cu spasme; cununa de spini dă impresia a fi metalică; trupul e plin de sânge şi în întregime acoperit cu un soi de pustule, de găuri, de ţinte, de vătămături inexplicabile (un soi de irupţie epi¬dermică a suferinţei); culoarea trupului e la egală depărtare de negru şi arămiu şi pare şi el – răsucit, contorsionat, încârligat – a fi de metal; capul prăbuşit.

Tâlharii nu se văd, nici ceilalţi martori răuvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, în stânga (privitorului), în genunchi şi-n rugăciune aprigă. Ceva mai spre stânga, Maica Domnului înveşmântată în alb, leşinată în braţele Sfântului loan (în mantie roşie). în dreapta, un bătrân cu barbă ţine o carte iar cu arătătorul mâinii drepte îndrumă ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul.

In Răstignirea pictată de Velasquez cerul nu este negru, dar tot foarte întunecos şi posomorât. Apar şi tâlharii. Altminteri Golgota este pustie, publicul amator de „scene tari” s-a retras (se grăbesc, vine sâmbăta, le este teamă să nu se spurce – la spurcăciunea ce au săvârşit răstignind un nevinovat nu-i poartă gândul). Doar un personaj, în primul plan, într-o vastă mantie galbenă, un galben mohorât şi vestitor de rele, greu de uitat, purtând parcă în adâncurile faldurilor toate păcatele acestei lumi.

Şi tabloul lui Grunewald (înfiorătoare sunt îndeosebi ghearele şi peceţile durerii care au spuzit pe tot trupul) şi al lui Velasquez explică în modul cel mai izbitor de ce învierea a fost de necrezut şi de ce, prin urmare, apostolii nu au putut să-i dea crezare! Cu privire la Grunewald face marele creştin Dostoievski această constatare chiar. Comentându-l pe larg nu se sfieşte a încheia: nu era de crezut şi nici n-au crezut!

Prăbuşirea trupească în toată nimicnicia şi grozăvia ei surpase avântul cugetelor şi căldura sufletelor.

Ca şi alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvârşit-o fariseii, saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: „Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe Cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 3â). Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e. Ci, dimpotrivă, „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor neyăzute” (Evrei. 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede, (încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei). De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă Apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele.

Şi totuşi, Domnul le face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi: le dovedeşte învierea Sa pe cale materială, aşa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Toma şi ceilalţi apostoli erau scuzaţi, că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se putea să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii, îngăduinţa, complezenţa lui Hristos adeveresc că apostolii, omeneşte vorbind, nu puteau reacţiona altfel decât prin deznădejde, urmare a înjositoarei ucideri a învăţătorului lor.

Invierea, mister care depăşeşte şi sfărâmă înţelegerea omenească, presupune o credinţă în stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele minţii omeneşti, a sesiza ori bănui că ea nu este din lumea aceasta, că stabileşte o legătură directă cu Dumnezeu, a realiza că prin credinţă în ce este de necrezut intrăm – aşa cum enunţa marele nostru Mircea Eliade – în relaţie cu misterele din urmă ale creaţiei şi cu lucrările necreate ale lui Dumnezeu.

In ziua Invierii, în prima zi de Paşti, creştinul are parte de o părtăşanie cu ceea ce se află dincolo de fruntariile înţelegerii omeneşti. Pentru oarecare vreme izbuteşte a nu mai fi nici el „din lumea aceasta”. în Duminica Tomei însă revenim cu toţii la nivelul minţii omeneşti. Hristos însuşi recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adică ale făpturii: îşi arată mâinile şi picioarele şi coasta, cere de mâncare ca să demonstreze că nu este duh.

Da, se revine cu desăvârşire la nivelul minţii omeneşti. S-a zis cu săptămâna harică, luminată şi supralumească de după înviere. Zilele acelea parcă luminate de lumina necreată au trecut. Hristos din nou Se smereşte, Se umileşte printr-o nouă chenoză. După chenoza întrupării,într-o sărmană ţărişoară învinsă şi cotropită, în modesta familie a unui dulgher dintr-un neînsemnat orăşel de provincie desconsiderată, a morţii şi anume a morţii în cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, în duminica Tomei, se smereşte consimţind să Se supună aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevărul şi silit a-şi dovedi buna credinţă prin irezistibile probe concrete. Ceea ce şi face în această ultimă chenoză a Sa.

Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior at duminicii Floriilor când e aclamat cu osanele şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim – al învierii! şi el urmat de momentul chenozei probatorii din duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al înălţării, care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.

Ateii şi criticii creştinismului se folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa creştinilor ceea ce ei numesc „criza de credinţă”. Nu vedeţi, argumentează ei, până şi ucenicii s-au îndoit şi n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toţi că nu sunteţi de bună credinţă, că vă-prefaceţi. Şi amintesc şi paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24), expresie şi ea – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue.

Li se poate răspunde: evangheliştii – cinstiţi, realişti, nefătarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi explicabilă) şi l-au menţionat fară şovăială ori grabă. Dar au consemnat şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului „necredincios” anihilează tot ce a precedat-o. (întocmai cum lacrimile şi strigarea tatălui copilului demonizat rezolvă punctul critic formulat în binomul credinţă – necredinţă).

Aşa şi noi toţi – care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre împăraţii lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Să-L rugăm să Se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor pascale şi de sub scutul săptămânii luminate şi reintrăm în fruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti, întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov: „Hristos a înviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.

Un interviu

http://europunkt.ro/2018/04/02/interviu-lorena-stuparu-cercetator-stiintific-ispri-populismul-noua-fantoma-care-bantuie-prin-europa/

și eu, așa, de ziua poeziei :)

Sunt conştientă că “ziua poeziei” chiar nu are nevoie de contribuţia mea. Dar cum facebook îmi aduce aminte de această sărbătoare care poate fi trăită prin excelenţă aş zice în singurătate, tocmai de aceea “socializez” şi azi în acest sens.

SCÂNTECE DE FAMILIE ȘI IMPOSIBILE POEME

Citește-mi dacă se lasă întunericul

și flutură peste ape
oricum m-aș îmbrăca
oricine alta aș fi.
Am crezut că poezia mă poate lecui
când e noapte pe lumea asta
și-am scris ceva despre ploaie
aici, în dreptul ferestrei
fără nici-o legătură
cu ziua de ieri.
Am trecut apoi de zeci de ori peste pod
ca și cum nici nu ar fi trebuit
să aibă vreun rost
și urmele au început să se șteargă.
Citește-mi dacă se lasă întunericul
atât spre nord
cât și spre cer
ajută-mă să închei cu bine
această dimineață inversă.

Deşi îmi propusesem să lucrez toată ziua ca un om matur şi serios, încep dimineaţa cu această nevinovată relaxare regăsită printre filele cărţilor pentru munci responsabile şi în care se poate citi nu numai ceva despre capriciile unei fete “cu probleme” :), dar şi (alt)ceva despre spiritul “poetic” al unor ani a căror memorie este din ce în ce mai alterată.

DIN ACELAŞI CAIET DE FĂCUT AVIOANE (ÎN REGIUNEA HUNEDOARA :)

(încep de la verso)

sînt ca o linie frîntă
care tinde totuşi la infinit

(acum o dau pe faţă)

Un fel de transplant

din două linii am schiţat
încăperea-atît de aromată
o linie eram eu
neputincios soarele spînzura de linia frîntă
prelungită la infinit n-ar fi fost
de nu s-ar fi-ndreptat spre margini
paşi se-auzeau pe scările grădinii
din ce în ce mai deşi
şi chiar de nu erau ai iubitului
nu-i mai întorceam
cîte-nţelegeam
cîte se-ndreptau cu-adevărat
sufeream un fel de transplant
din încăperea lor
în grădină.

That is why

“That is why one finds so often the spirit of magic in a work of art: it is a projection, through the will and the genius, both magical in nature, of the inner world, the drama of individuality, in a dimension little accessible to the everyday consciousness, but realized and experienced through the artistic act. (...) The tragic fate, which only a few realize in all its depths, of not being able to go out of yourself except by losing yourself, of not being able to communicate soul to soul (because any communication is illusory, except for love, wich is a communion), of remaining terrified and alone in a world which in appearance is so osmotic, so intimate – that tragic fate can only incite an unwearying struggle against itself, an immensely varied combat in opposition to its laws". - Mircea Eliade, ”Literature and Fantasy”, in Waiting for the Dawn: Mircea Eliade in Perspective, David Carrasco and Jane Marie Law editors, University Press of Colorado, 1991, p. 62.

Unităţi de măsură a timpului vieţii

Să mai distribui şi fapte ştiinţifice, nu numai fenomene fantastice. Fiindcă şi acestea sunt (dureroase :)) unităţi de măsură a timpului vieţii

http://cis01.central.ucv.ro/revistadestiintepolitice/…/2.pdf

http://cis01.central.ucv.ro/revistadesti…/numarul56_2017.php

Când încă nu-l mai aşteptam pe Moş Crăciun. Remember

He-he! Poate că pentru unii (eventuali) cititori sunt deosebit de enervante aste răsfăţuri ale unei babe. Dar pentru mine sunt terapeutice la recitire (cât şi la scrierea oricât de poticnită). Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră! :)

Când încă nu-l mai aşteptam pe Moş Crăciun

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi!
Când Moş Crăciun era încă Moş Gerilă , credeam foarte multe lucruri despre lume şi dacă brăduleţul micuţ era cocoţat pe masă îmi înălţam, sau dacă brăduleţul drăguţ era vânjos, încât de-abia îl puteai fixa în suport pe podea îmi coboram aceste credinţe până la întâlnirea privirii adormite cu darurile dătătoare de sensul întrebărilor fundamentale: - ştii ce fac eu după ce pleci? - ... - Te aştept... - şi nu prea aveam timp să mă autoexaminez şi cred că de aici se năşteau frumoasele aşteptări an de an. Deasupra ferestrei pe care doar ce plecase Moşul, scriam cu albastru înclinat: Oricât de nesăbuită ar fi puterea mea de-a iubi făpturi imaginare, totuşi, cât de aproape eşti, Cerule, totuşi de tine nu mă vor putea despărţi vreodată nici măcar cele două apartamente inegal suprapuse în care făpturi ca şi mine te presimt şi te-aşteaptă!

Despre distanţa dintre mine şi cer din vremea aceea uit mereu să visez: un scenariu frumos, cu cei ce călătoresc pe uscat şi pe ape, în adânc şi în aer şi “precum atunci, şi azi - întocma” se aşteaptă unul pe altul fiindcă s-au întâlnit într-un fel de coincidenţă din răspândirea particulelor elementare şi a pulsarilor (un fel de stele neutronice), dintre miliarde la puterea infinit de quarci, hadroni, interacţionând unul cu substanţa vitală a celuilalt, pe care deopotrivă şi-o extrag din radiaţiile α, β şi γ.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Eugen avea un dulap neobişnuit de înalt pe care ne cocoţam eu şi Florin, aflat mereu în vizită prelungită, de-acolo citeam poezii şi-aveam impresia că Dorina e într-un fel de prăpastie, eu eram speriată de şamani şi de la un punct încolo Eugen nu mai voia să povestească nimic pentru că se temea de frica mea şi mai ales de ciudăţeniile prietenului său care spunea că e fericit şi cobora din când în când să-mi aducă de-afară un bulgăre de zăpadă ce mi se topea imediat în palmă, sau o floare încă în viaţă ce se ofilea de atâta căldură neaşteptată încă, iar el spunea că aşa este şi iubirea.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Pentru că rareori am putut povesti ce mi s-a-ntîmplat în realitate : Totuşi, pe locul 1 este păpuşa din clasa a –V –a de la tata: cu ochii ei albaştri, în rochia ei roz, cu şoseţelele şi pantofiorii strălucitor de albe[1] - părea venită chiar din altă lume. Toată ziua de Crăciun i-am ales cărări printre şuviţele blonde şi după aceea am scris Labirintul din capul păpuşii - manuscris, fireşte, pierdut.

Pe celelate locuri şi la acelaşi nivel sunt păpuşa de la tata de când aveam 19 ani: cu ochii ei albaştri, în rochia şi cu boneta ei albastre, în braţele asistentei îmbrăcate în alb care mi-a dăruit-o când l-am vizitat pe tata la spital- era singura mângâiere în faţa diagnosticului de anevrism aortic.
Păpuşa de la Cătă-frăţiorul, de când aveam 16 ani: cu ochii ei albaştri, cu fusta roz şi bluza bleu-ciel, cu pletele ei platinate era totuşi altfel decât celelalte, fiindcă mi se părea un fel de omagiu al infantilităţii universale.

Îndemnându-mă şugubăţ să caut sub pernă în dimineaţa ninsă pe crengile nucului de la fereastră, păpuşa de la bunicu’ şi bunica, de la „Măria Vâlcea” (aşa îi spuneau oamenii magazinului nostru sătesc prin anii ’60): cu capul ei de ipsos, cu mâinile şi picioarele textile, cu rochia ei înflorată m-a însoţit toată ziua de Crăciun în vizită pe la fini (nu ştiu de ce nu veniseră ei la naşi - probabil fiindcă erau prea mulţi), alergând pe văi şi prin curţi împreună cu Nuţu, un verioşor de gradul trei, pe care, dacă mă gândesc bine, nici că l-am mai văzut de-atunci.

O rochie superbă, liliachie, croşetată de mama din „buclé”, o declaraţie de la un prieten, în seara de Ajun: prefer să te conduc pe tine acasă prin zloată, decât să fiu cu Miss Universe pe Coasta de Azur.

Un glob albastru-argintiu, strălucitor, de la un prieten din facultate, înainte să intrăm în vacanţa de iarnă, în anul patru. L-am purtat cu mine prin anii de navetă, prin anii de locuire în „proprietate personală” , în anii ne’nţeleşi ai chiriaşului grăbit - iar când s-a spart mi-am dat seama că vorbele ce se rînduiau ca şi cum de la bun început ar fi fost legate, nu ne vor mai cuprinde aici în bucuria de-a le căuta firul.

Păpuşelul de la Anca-surioara, confecţionat manual, cu bluză galbenă şi pantaloni verzi de melană împletită, cu feţişoara roz şi păr cărămiziu - o tandră consolare dintr-un decembrie ingrat.
Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi: Lănţişorul de argint de la Florin, în brăduţul nostru minuscul - de fapt un buchet de crengi gata împodobite, cumpărat în ultimul ceas din Piaţa Amzei, în Ajun, după care am trecut pe la Humanitas să ne cumpărăm ultimele apariţii. Prin’94. Prin ’98, cu o zi înainte de Crăciun, făcând bilanţul contabil: „Hai să-ţi cumperi trenuleţu’ ăla” - la insistenţele mele că în vitrina librăriei dintre Apusului şi Piaţa Gorjului aş fi zărit un tren de jucărie minunat, convenabil ca preţ şi foarte necesar în creşterea şi educarea Măriucăi noastre care împlinise deja un an şi patru luni.

O trusă de farduri de la Vasi, un ruj de la Anuţa, un colier de la Maria, „ ca să fii bucuroasă”. Anu’ ăsta copiii mi-au promis că au să vorbească cu Moşul să-mi aducă o păpuşă şi un ursuleţ, ca să nu apuc eu să-i mai exasperez cu daruri pentru mine, din moment ce ei deja au crescut.

Ce bine-mi face să vorbesc despre Moşi! De oriunde, am fi la fel de departe, de fiecare dată cînd mă pregătesc să-mi fac o cafea am aproape doar atmosfera, buna mireasmă, rostul scrierii, ca şi al cântării şi nici nu ştiu ce întâmplare să aleg, ca să nu nedreptăţesc vreun Moş.

http://www.pravaliaculturala.ro/la-tejghea_2013-12.html#7