şi ce bucurie mare, din nou, cântecul de vioară al obezului şi celelalte acorduri de vioară şi contrabas şi feţele senine şi părăsirea şi afară frunzele uşoare pe asfalt şi soare, mai cald decât aici, drumul de la linie la complex, drumul de la vioară la voalul de frunze, şi din nou curajul de-a sta-n loc în mijlocul străzii şi de-a privi lumea, soarele, tot ce trece, fără teama de-a fi considerată nebună, incurabil nebună şi apoi întoarcerea şi simpatia simpatiei. şi asta a fost o idee? fuga după inspiraţie? dar iată o idee fericită: însăşi viaţa mea este o idee. eu îmi trăiesc viaţa ca idee. doar am învăţat câţiva paşi de la un dansator, nu de la maestru, şi-am devenit optimistă. un batrân cu fruntea serioasă mă invită să cânt. eu îi spun ca aş fi ridicolă. “Să nu mai spui vorba asta!”. Da, n-am s-o mai spun. Dar nici de cântat nu voi cânta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu