Drum bun, Mugur!

Mugur a fost şi va rămâne în amintirea mea un om plin de farmec şi căldură, un om a cărui dragoste de prieteni şi plăcerea de a-i strânge împreună deschidea cerurile, un om al cărui umor dezinvolt putea închide gurile rele.

Când Florin mi-a făcut cunoştinţă cu el, în toamna târzie a lui 1992, cicatricea târnăcopului mineresc primit frontal în iunie 1990 era încă atât de vizibilă, dar Mugur glumea senin pe seama ei. Aceeaşi seninătate şi-a păstrat-o până în ultima clipă. Când l-am văzut pentru ultima dată la spitalul Bagdasar Arseni la terapie intensivă, încă nu ieşise din coma profundă. Dar după patru intervenţii chirurgicale pe creier, avea acelaşi profil de efigie. Nu părea un muribund, dovadă că s-a trezit din comă. De aceea vestea plecării lui a căzut atât de greu: aşteptam veşti bune despre recuperare.

Despre curajul şi mila lui Mugur crescute dintr-o vie sensibilitate se pot spune multe, dar acum îmi vine în minte o scenă despre care pot spune cu mâna pe inimă că îl situează în rândul poeţilor existenţei care „poartă răspunderea umanităţii, chiar şi a animalelor”.

În casa în care locuia prin’96-’97 se aciuiseră nişte şoricei. La un moment dat cineva îi adusese un „grâuşor” special ca să scape de ei, dar nimeni din familie şi dintre prieteni nu se îndura să întindă capcana, ca să nu comită indirect o crimă. Fapt este că într-o bună zi un şoricel mai întreprinzător a dat de punga cu grâuşor şi apoi ameţit a fugit în curte, fără să mai ţină cont că astfel se expune. Mugur l-a zărit, dar până când să-l ajungă a fost înhăţat de Blackie, un câine mare şi pufos. Dintr-un salt, Mugur l-a smuls pe nefericitul şoricel direct dintre colţii lacomi: „Măcar Blackie nu o să moară” a spus şi privirea lui albastră a străluminat întreaga curte.

Despre cum asculta şi proiecta Mugur muzică în ultima casă în care a stat, despre cum o interpreta, despre bucuria de a se înconjura de tineri şi de a le înţelege gusturile, despre câte cărţi şi filme avea în plan sunt atâtea de spus, încât s-ar putea scrie un roman. Mi se pare incredibil că n-am să-l mai văd pe omul care emana speranţă şi optimism chiar şi în cele mai dramatice situaţii.

Drum bun, Mugur! Domnul să trimită oştile îngereşti să te aibă în pază şi să aducă mângâiere familiei!

http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2017/05/ne-parasit-mugur-vasiliu.html