Dar ce altceva să fac decât să uit acea secvenţă
în care fără să ştiu
nimic despre ce a fost înaintea
mea şi
nici din ceea ce va fi după aceea m-am trezit în camera goală? Poate trebuia să nu te mai văd
pe tine pentru a vedea cu adevărat? Poate trebuia să nu te mai ascult, să nu te
mai citesc, ca să aud şi să înţeleg acele cuvinte pline de
sens pe care le ignoram fără să vreau asta neapărat? Cine ar putea înţelege pelerinajul dintre două
blocuri?
Trecusem prin parc şi nimic nu mai ştiam despre străzi, doar atât: te-ai purtat cu
mine ca un dac liber în contact cu civilizaţia romană, pot să ţin minte
cât te-a enervat gluma asta. Dar nu pentru că ai fi fost vreun justiţiar al
istoriei trecute, dimpotrivă, erai un râvnitor exemplar la experimentele oricărei
alchimii care te-ar fi proiectat cât mai departe de sinele tău abrupt, chiar
dacă şi profund.
Visam că va suna telefonul şi-mi
aminteam cât de trecătoare sunt toate pe lumea asta: peste ani vei găsi în
această
cameră goală o fetiţă dansând îmbrăcată în rochiile mele; încă nu îi vin bine, dar
peste sute de ani acest amănunt va fi chiar inutil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu