„Hai la rai, la rai, la rai/ Că acolo e de trai ! ”

Din vremea cînd cîştigam un ban cinstit, cîntînd la nunţi, botezuri, cununii civile, zile de naştere, onomastici şi chiar la pomeni de vii: că aşa erau bunicii şi străbunicii în copilăria mea : gîndindu-se că vremurile nu le vor îngădui urmaşilor să-i pomenească aşa cum se cuvine după ce vor pleca din lumea asta, îşi făceau ei toate pomenile şi sărindarele : de 9 zile, de 40 de zile, de o jumătate de an, de un an şi de 7 ani.
Asta arată grija pentru viaţa de apoi şi faţă de ceilalalţi (de a nu le complica existenţa oricum zbuciumată) şi induce un tonic sentiment al continuităţii între viaţa trecătoare şi viaţa de veci: parcă văd aievea femeile (rude apropiate, vecine) mergînd agale în şir, cu tăvi de colaci pe cap şi cîntînd: „Hai la rai, la rai, la rai/ Că acolo e de trai ! ”.
Eu în poză cînt ceva de Anda Călugăreanu, Anca Agemolu, Margareta Pîslaru sau Pompilia Stoian. Căci în final, ca probă de continuitate, se lăsa cu petrecere, cu lăutari. Daci curaţi! Poza nu este de la pomană, este o poză de iarnă, dar tot evocatoare :)