Intuiţie lirică

MARIN MINCU

(Din păcate...)

din păcate
în afară de Urmuz
nu a murit nici un scriitor român
din voinţă proprie

să fii gata
când te cheamă textul
şi să te arunci în copcă
fără regrete

a avea curajul tragic
de a trăi în mioriţa
îngrozindu-i pe alţii
cu moartea ta

(A te deplasa la timp când...)

A te deplasa la timp când
simţi că nu te poţi smulge
din banalitatea cotidiană; să
reuşeşti să ieşi în afara

cercului: fisura astfel croită
îţi modelează mersul precum
zidul iedera împotriva
aceleiaşi limite crescând

să fii iederă ca să nu mori
zid să devii ca să se sprijine
altul pe tine atunci când
fisura interioară înaintează în noi

nici nu ştii că se poate muri
atât de uşor: nu se aude
nimic în afară doar aerul
se agită nevăzut în fericitul moment

(Nu mă deranjează deloc că nu pot...)

Nu mă deranjează deloc că nu pot
să mai merg decât cu mare lentoare
nici că nu mai aud toate
vorbele ce mi se adresează

adeseori mi se pune o barieră
pe simţuri şi devin imun
la orice solicitare cotidiană

mă bucur că respir de parcă
ceva sau cineva mă ameninţă cu sufocarea
de fapt îmi dau seama că
mă sufoc dar încep să mă
obişnuiesc ca un viezure

(Cu fiecare dimineaţă gri...)

Cu fiecare dimineaţă gri
mă ridic tot mai golit de
transcendenţă din patul metafizic
cum L-a numit prietenul meu
Dan Laurenţiu în ultimul volum
ce i-am publicat
deşi mă doare totul
nu mai consult nici un medic
ar mai fi de controlat de ce
gura mea exală toxine tot mai tari
când o deschid rar ca să-i vorbesc lui
Ralu (?) despre ce-am făcut şi dres
printre codrii de vise neîmplinite
în această existenţă falnică

(Nu căuta că nu am cuvinte...)

Nu căuta că nu am cuvinte
să mă apăr: sunt într-o
perioadă când nu cuvintele
trebuie să primeze

Arhetipul sunt aici
precum arborele patului
lui Ulise: singur pot
să ştiu dacă şi tu eşti

aşa că supune-te acestei
delte a mea, acestui plaur verde din
care ies pelicani, corcodei, lişiţe,
stârci şi tor felul de (r)egrete

(Versuri alese pe sufletul meu acum din PARADIGMA; Anul !9, Nr.1-2/2011, p.10)

"arătându-li-Se timp de 40 de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu"

"Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.
 Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezând-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
 Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul  veacului. Amin."
                                                          MATEI, 28, 18-20
"Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi,
 Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.
 Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu.
 Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, pin semnele care urmau. Amin."
                                                            MARCU, 16, 17-20
"Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.
 Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat.
 Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.
 Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.
 Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin."
                                                             LUCA; 24, 49-43
"Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?"
                                                             LUCA, 24, 32
"Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?
 El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa,
 Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.
 Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor.
 Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe,
 Care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer".
                                                             IOAN, FAPTELE SFINŢILOR APOSTOLI, 1, 6-11

Fericirile

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din    pricina Mea.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.
                                               MATEI, 5, 3-12
 

De la o Cetate pământească

Miercuri eram pe malul Dunării, la Cetate, ne plimbam agale prin portul cultural. Mă clătinam, iar el mă-nsoţea la pas, plutind peste plimbare, ca în toate locurile în care ne-am aflat împreună.

Din când în când ne opream să luăm fotografii, ne înclinam, coboram trepte şi urcam dâmburi mici, furniceşti dacă sunt luate ca munţi. Nu mai trecuserăm pe acolo din 1995, când ne-a luat şi pe noi Cătă la plajă şi la pescuit două duminici la rând.

Fotografiile de-atunci s-au pierdut pe drumuri, ca atâtea altele din orele la care ne scoteam caietele, cărţile, vesela, lenjeriile de cameră, aparatura casnică şi mobila la plimbare. În toate dimineţile el credea în fotografii ca în minuni ale luminii prin care vedem mai mult decât la întâlnirea imediată a privirii cu lucrul văzut.

Iar în dimineaţa aceea de  miercuri, cât timp Delia a zăbovit în orăşelul până la care am mers cu ea două mile (deşi nu m-a silit) - vedeam chipuri, chipuri de ape şi chipuri de uscat: era ora la care se prelungeşte micul dejun, era Festivalul Filmului Balcanic. Trecusem de vaporaşul ancorat sub pavilionul Portul Cultural Cetate, de şlepul pe care altădată samsarii încărcau grâne - când am întâlnit-o pe Maia Morgenstern. Am schimbat politicoase cuvinte de salut şi  i-am cerut permisiunea de-a o fotografia şi de-a posta fotografia pe blog şi pe facebook. A fost de acord. Mi s-a părut un semn bun. Se-nţelege de ce.

Iar dacă nu se-nţelege, am să mă explic doar  un pic: mai mult chiar decât cultul cărţilor, pe noi ne-a unit prima dată cultul actorului. Dar nu al actorului star de cinema sau al vedetei care ţine capul de afiş într-o stagiune, ci al omului capabil să aducă în viaţa ta şi pe altcineva decât pe el însuşi, al celui care dorind să se dăruiască astfel, cu toată fiinţa - ca şi preotul - realizează cu mai mare uşurinţă legătura între pământesc şi ceresc.

http://www.youtube.com/watch?v=nCSoUo2584g

Temeiul legăturii între viaţa pământească şi viaţa cerească

  

„Oare iubirea ce ne uneşte pe pământ - care adeseori este atât de puternică, mergând până la jertfirea de sine pentru persoana iubită - rămâne ea şi dincolo de mormânt?

Oare cei ce au trecut deja la veşnicele locaşuri, ne mai iubesc ei încă pe noi, care locuim pe pământ? Dacă iubirea există şi în lumea de dincolo de mormânt, prin ce se manifestă, cum străbate ea din lumea nevăzută până la noi pe pământ? Care sunt mărturisirile de simpatie între persoanele despărţite prin moarte şi ce datorie au cei vii pentru a purta grijă de cei morţi?

Duhul nemuritor insuflat de Dumnezeu - «Şi a făcut Dumnezeu pe om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut om cu suflet viu» (Facerea 2, 7) - însufleţind firea omenească - sufletul şi trupul - umple sufletul de însuşirile sale nemuritoare, din care cele dintâi sunt iubirea, compasiunea şi cele asemenea. Iubirea, compasiunea şi toate celelalte însuşiri ale sufletului nu-l părăsesc în noua sa viaţă dincolo de mormânt; altfel nici n-ar mai fi suflet! Prin urmare, repausaţii îi iubesc pe cei vii şi iau parte la soarta lor.

Mila este rodul iubirii divine şi a avea milă înseamnă a avea la inimă, în chip viu, starea aproapelui. Apostolul Pavel spune că dragostea este nemuritoare (I Corinteni 13, 8), prin urmare starea repausaţilor – în rai sau în iad – este necontenit în legătură cu viaţa celor de pe pământ. Vorbind despre mădularele trupului nostru, Apostolul vorbeşte totodată de mădularele trupului lui Hristos, de Biserică. Oricine ştie din propria-i trăire că mădularele trupului slujesc unul altuia, se ajută şi se sprijină unul pe altul; tot astfel este şi cu oamenii, care uniţi prin dragostea duhovnicească doresc a se ajuta şi a se iubi unul pe altul cu toată distanţa ce i-ar putea despărţi. Atâta vreme cât sufletul n-a pierdut înclinarea spre iubirea dumnezeiască, fie pe pământ fie în lumea de dincolo de mormânt, el nu poate să nu ia parte activă la la viaţa sufletelor ce-i sunt scumpe.

De aceea, repausaţii au milă de cei vii, iar cei vii sunt datori a se interesa de soarta repausaţilor. Viii şi morţii, ca mădulare ale aceluiaşi trup al lui Hristos sunt în legătură între ei căci sunt uniţi, după învăţătura Apostolului Pavel, printr-o iubire ce nu moare niciodată. (…)

Repausaţii se bucură cu noi întocmai cum se bucură sfinţii îngeri în cer când un păcătos se pocăieşte, intrând în calea virtuţii. Aceasta e învăţătura Mântuitorului Hristos referitor la participarea celor din lumea cealaltă la soarta oamenilor vii de pe pământ (…).

Îngerii şi sfinţii, dar şi repausaţii care n-au ajuns încă la deplinătatea sfinţeniei iau parte în chip viu la viaţa noastră de pe pământ. Şi noi la rândul nostru putem contribui la îmbunătăţirea soartei lor. (…)

Prin urmare, unirea cu Dumnezeu  este fundamentul legăturii dintre oameni. De aceea, toate fiinţele morale – îngeri şi suflete -  sunt unite printr-o legătură nedezlegabilă. Nici chiar moartea nu poate rupe această legătură de iubire, căci ea, iubirea, este o poruncă a lui Dumnezeu.

Această iubire nemuritoare întru Hristos uneşte printr-o legătură veşnicvă lumea de dincolo de mormânt cu lumea de aici. Dimpotrivă, moartea, departe de a slăbi această legătură, o întăreşte. Icoana persoanei iubite, trecută în lumea nevăzută, vieţuieşte întru noi, în sufletul şi în inima noastră. Aceeaşi legătură a credinţei care ne uneşte cu Hristos, ne leagă şi de repausaţii noştri ″.

Din Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte

Florin Stuparu aici

    

 Un chef  în Grozăveşti în 1984, când l-am cunoscut pe Florin şi la revelion în 1995, la Liteni, unde el şi Mugur au filmat, fotografiat şi intervievat "urşi"                      
                                     

                                                           La Oprişor, în vara anului 1995

În 1995, în lanul de floarea soarelui cu fetiţa fratelui meu

                                                   

                                       La ieşirea din Primăria sectorului 1, 12 octombrie 1996

                                             La Biserica Harşu, în Craiova, 20 octombrie 1996

                                       

                                                        Cu copiii noştri, Maria Andreia, Ioan Vasile şi Ana Gabriela la Petru Vodă în vara anului 2002

În vara lui 2006, în drum spre casa ridicată de Florin la Petru Vodă

             În 1967, la grădiniţă şi în 1963 la plimbare cu tata, în ale cărui odihnitoare braţe pământeşti Florin s-a reîntors pe 4 august 2011
                                                     

Legăturile dintre cei vii şi cei adormiţi

Împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos este alcătuită din fiinţe duhovniceşti nemuritoare: "Dumnezeu nu este al morţilor, ci al celor vii; că toţi Lui viază" (Luca 20, 38) şi că "de viem, Domnului viem, şi de murim, ai Domnului suntem. Că spre aceasta a vieţuit, a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi pe cei morţi şi pe cei vii" (Romani 14, 8-9) după cum este însuşi Creatorul lor. (...)
Omul, prin îndoita sa alcătuire - din suflet şi din trup - se află la hotarul dintre lumea văzută şi cea nevăzută, formând un minunat amestec din duh şi materie, din ceresc şi din pământesc, din veşnic şi trecător. Omul este legătura ce uneşte pământul cu cerul.
Adevărata sa menire este să fie înger pământesc şi om ceresc.(...)
Menirea celor din Împărăţie este de a cânta laude lui Dumnezeu (Apocalipsa 5, 12) şi de a-L slăvi (Filipeni 1, 10-11). Cei ce vieţuiesc pe pământ alcătuiesc Biserica luptătoare, pământească, văzută, pe când cei trecuţi la viaţa de dincolo de mormânt, în starea drepţilor, alcătuiesc împreună cu îngerii cei buni Biserica triumfătoare, cerească, nevăzută.
Cu toate acestea, cei care pe pământ n-au ajuns la sfinţenie deplină, odată trecuţi în lumea nevăzută locuiesc acolo ca într-o stare de boală, dar ei n-au pierdut dreptul de a deveni mădulare ale Bisericii lui Hristos. Aceste suflete, din lumea de dincolo, se află într-o tainică unire cu noi cei de pe pământ. Chiar despărţite ele alcătuiesc de-a pururea un întreg nedivizibil.
Astfel schimbarea locurilor n-are nici-o influenţă asupra legăturilor membrilor între ei. Locuitorii Împărăţiei sunt, cum s-a mai spus, îngerii şi sufletele, atât sufletele ce vieţuiesc încă în trup, cât şi cele ce au trecut în lumea de dincolo. Natura lor duhovnicească este într-o armonie deplină cu Împărăţia cerurilor. Pentru toate fiinţele duhovniceşti este o singură şi aceeaşi lege de adevăr şi de sfinţenie, un singur şi acelaşi scop de existenţă şi de activitate, şi anume, desăvârşirea duhovnicească şi fericirea precum şi aceleaşi îndatoriri.
Aceasta este unirea dintre membrii Bisericii triumfătoare şi cei ai Bisericii luptătoare, dintre lumea de aici şi cea de dincolo.

Din
Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi Viaţa noastră după moarte,
apărută pentru prima dată la Bucureşti în 1899 şi reeditată la Iaşi, la editura "Credinţa strămoşească" în 2010
şi dăruită mie acum două săptămâni de părintele Ştefan, duhovnicul lui Florin, la Petru Vodă