IT DOES NOT DIE

Dragostea nu moare[1] de Maitreyi Devi este primul roman modern indian pe care îl citesc atât din curiozitate estetică, cât şi cu scopuri documentare.

Întâlnindu-se cu scriitoarea în 1972, indianistul român Sergiu Al-George îi mărturiseşte că în ţara noastră ea este un personaj de legendă, ceea ce i se datorează lui Mircea Eliade care a imortalizat-o într-un roman ce îi poartă numele[2]. Evenimentul răscoleşte tandre amintiri, dar reînvie şi orgolii, transformându-se în pretext al protagonistei de a se răfui cu «Mircea» care, pretinde ea, «nu a scris adevărul». Şi pentru ca adevărul să iasă la suprafaţă, scrie ea însăşi o carte nu dintr-o «agendă», ci efectiv din memorie, pe care probabil o consideră mai corespunzătoare faptelor decât jurnalul experienţei indiene pe care Mircea Eliade l-a utilizat în redactarea romanului său.

Confruntarea acestei variante cu versiunea literară a faptelor prezentate de Mircea Eliade nu schimbă în mod esenţial reperele deja cunoscute ale temei narative, complicînd, în schimb, perspectiva asupra personajelor antrenate în poveste. Pe scurt, povestea este aceasta: un tînăr european de douăzeci şi trei de ani dornic să cunoască spiritualitatea indiană este invitat de către un renumit filozof aparţinînd acestei culturi[3] să locuiască în mijlocul familiei sale tradiţionale la reşedinţa din cartierul Bhowanipur din Calcutta. Aici proaspătul student european o cunoaşte pe fiica profesorului, o tînără bengaleză de şaisprezece ani. Cei doi se îndrăgostesc unul de altul, dar legătura lor este întreruptă prin intervenţia brutală a tatălui care, cu toate că favorizase iniţial prietenia lor, o acceptă numai în limitele castităţii (şi ale castei). Aceasta este baza de referinţe faptice a celor două romane autobigrafice.

Scrise amândouă la persoana întîi şi la interval de patruzeci de ani (1932/1933-1972/1976), romanele rămîn încă tainice, între altele, în privinţa camuflării numelui propriu al personajului-narator, lucru de înţeles din perspectiva ficţiunii, dar mai dificil de înţeles din perspectiva mărturisirilor absolute la care autorul şi autoarea par a fi dispuşi în mod egal, nedumerire sporită şi de numele real al protagonistului-partener. Explicaţia lui Eliade este aceea că nu s-a putut desprinede de vraja numelui, a cărui încărcătură mitologică este evocată atunci cînd îşi caracterizează personajul principal astfel : «(…) un suflet nepătruns şi neînţeles, tot atât de himeric şi de sfînt ca şi al celeilalte Maitreyi, sihastra din Upanishade»[4]. Maitreyi (travestită onomastic în cartea-i în Amrita) nu dă explicaţii în ceea ce priveşte numele personajului construit de ea, dar putem presupune că atunci cînd se apucă de scris, ea simte nevoia să adauge numelui Mircea, prenumele Euclid, deoarece  în romanul său, Eliade, care îşi spune Allan, se recomandă drept inginer de profesie, pasionat de fizică-matematică.

Calitatea estetică  a romanului la care m-am referit iniţial ar fi suficientă  pentru un prim nivel al problematizării. Expresivitatea  asigurată de inocenţa formală a textului în care notaţia capricioasă a stărilor şi succesiunea dezordonată a secvenţelor fac ca evenimentele să fie toate prezente simultan, ca « ceea ce atunci (s.a.) a fost înainte sau după, acum (s.a.) să nu aibă înainte sau după » (p. 84-85) – este antrenantă pentru cititorul dispus să descopere în această frumuseţe imperfectă autenticitatea  şi să admită că adevărul existenţial şi adevărul artistic sunt nedespărţite (cel puţin în acest gen de roman). Şi aceasta fiindcă proiectarea sentimentelor, emoţiilor şi atitudinilor autoarei în sentimente, emoţii şi atitudini universale «transformă personalul în impersonal», condiţie a unui text reuşit şi din punctul de vedere al autoarului, şi din punct de vedere al receptorului.

Dar cel puţin la fel de important mi se pare interesul documentar-comparatist şi filozofic pe care îl prezintă cartea. În special finalul exprimă, mai mult decât o filosofie a vieţii, o viziune a lumii. Voi încerca să mă refer la acest mesaj şi la acelea derivate de aici, punînd între paranteze romanul lui Eliade, lucru destul de greu, dacă nu chiar imposibil din perspectiva primei impresii deja formate şi care oricum contează mai mult decît oricare alta.

Totuşi era firesc ca doi oameni trăind în universuri mentale aproape incompatibile (spun «aproape» pentru că uneori intenţia de a concilia aceste universuri se realizează ca stare de graţie poetico-filosofică) să nu-şi reprezinte identic aceeaşi experienţă existenţială.

Şi era firesc ca ficţiunea şi autobiografia să deţină ponderi diferite în funcţie de principiile educative proprii unei culturi sau alteia, unor moduri de a simţi şi a gândi diferite. Oricum, intervenţia elementelor fictive participă la fapte încă din momentul în care acestea se întâmplă şi poate fi studiată, apoi, pe măsură ce protagoniştii îşi construiesc reciproc imaginea. Dacă cineva se întreabă ce e real şi ce e fictiv în această poveste, poate primul răspuns este acela că din punct de vedere artistic imaginea personajelor din carte este mai autentică decât a celor din realitate. Personajele au autonomia lor textuală şi dacă în ordinea fanteziei varianta lui Mircea Eliade este «mai» artistică, în ordinea exactităţii datelor varianta Maitreyi Devi se vrea mai veridică. Deşi realizează o incursiune într-un timp îndepărtat la scara unei vieţi umane, povestitoarea lasă impresia restituirii (fidele) nu numai a evenimentelor şi ideilor de atunci, dar şi a senzaţiilor şi stărilor conştiinţei – notaţii în care ingenuitatea şi luciditatea se confruntă, atemporal, cu meditaţiile şi transele abstractizante din viitor : «Nu, la mine nu e vorba de o altă viaţă şi nici nu e în trecut, s-a petrecut ieri, acum patruzeci şi doi de ani îndărăt. Pentru noi, fiinţele umane, e o perioadă lungă, dar cât de puţin înseamnă în eternitate ! (…) Numai pentru a mă exprima pe mine, infinitul devine finit (…). Nu mai am trecut sau viitor, sînt cu un picior în 1972, iar cu celălat, în 1930» (p.10).

Dacă am reduce cartea la pura intenţionalitatea a eternului feminin ofensat de-a adresa o replică măcar livrescă eternului masculin triumfător pentru a-şi recuceri onoarea (aici) compromisă într-un roman «pornografic» (aprecierea revine de mai multe ori pe parcursul textului) sau la tentativa «naţionalistă» de-a «restabili demnitatea femeii indiene», ar însemna să o judecăm unilateral, pierzând atât ansamblul, cât şi amănuntele care exprimă esenţialul, sensul ascuns al faptelor, finalul şi «tîlcul» poveştii. Fiindcă răzvrătirea iniţială este înnobilată prin realizarea adevăratei intenţii a autoarei, aceea de a desăvârşi «povestea fantastică şi neîncheiată a lui Mircea, mai ales că sînt pe cale să sfîrşesc în viaţă povestea începută în 1930. De ce nu aş face-o şi în literatură?» (p.274). Femeia care îl vrăjise pe Mircea «Euclid» prin «iraţionalul» şi «barbaria» ei, prin retractările mitologice, abstractizările şi simbolizările la care apela atunci cînd dorea să comunice – se dovedeşte realistă cel puţin în arta portretului, tocmai ea, care îşi făcea iubitul «din om zeu, din amant soare». Din galeria de portrete se singularizează portretul tânărului Eliade (Euclid) şi al lui Rabindranath Tagore (Rabi Thakur, învăţatul şi iubitul din umbră).

«Aceasta nu este biografia mea, ci o poveste al cărei erou este Mircea»(p.192) – aspect care de altfel ne interesează şi pe noi în cea mai mare măsură. Oricine va avea ambiţii exhaustive în privinţa cercetării personalităţii lui Mircea Eliade, va trebui să ia în considerare şi această carte. Pentru că aici sunt încă vii ideile, căutările, ezitările, comportamentul şi înfăţişarea filozofului religiilor în tinereţe, în cele mai mici detalii: de exemplu, intensitatea privirii cînd «bîjbîia» să prindă înţelesul lumii necunoscute, sau deruta, dificultatea de a deprinde limba şi de a-şi însuşi aluziile şi modul lor de a fi, cât şi felul de a gîndi. Sînt unele date care completează autoportretul pe care savantul şi l-a autoconstruit în memorii, jurnale, romane, cît şi pe acelea care atestă prezenţa lui publică (evocări, biografii, studii). Este un fel de adevăr privat, intim biografic, faţă de care Eliade, chiar atunci cînd încearcă să-l prezinte cu detaşare, rămîne în ipostaza spectatorului vrăjit de o lume necunoscută, stăpînit de magia acesteia, fascinat deopotrivă de exotic şi de sacralitatea consubstanţială vieţii pe care o descoperă acolo. Modul lui de a o percepe evoluează de la complexul de superioritate al europeanului circumspect, intrigat dar în acelaşi timp curios, dornic să cucerească această lume şi să o asimileze în cadrele de gîndire occidentală, cucerit definitiv pînă la urmă, astfel încît nu doreşte altceva decît să fie considerat «unul de-ai lor», să se convertească religios, să devină «hindus» pentru a fi primit printre ei. De altfel, aceasta rămîne una dintre nostalgiile permanente, pe care o poartă cu sine chiar şi atunci cînd se stabileşte în Chicago, afirmînd, atunci cînde se întîlneşte cu Amrita în oraşul american: «Mă consider indian» (p.296).

Povestea de dragoste a cărei valoare iniţiatică este analizată deopotrivă în cele două romane, protagosnistul o trăieşte cu senzaţia de ireal, într-un amestec de stări şi sentimente contradictorii (suspiciune, dispreţ, îndoială, revoltă, neînţelegere – adoraţie şi credinţă în miracol), în timp ce protagonista o trăieşte cu o naturaleţe umbrită din cînd în cînd de teama superstiţioasă de zei şi de strămoşi, şi mai puţin de normele sociale. Deşi de multe ori se lamentează şi este prolixă, deşi redescoperim aici exaltarea ei (deja cunoscută), în carte sunt multe momente de observaţie realistă şi de ironie.

Ce putem afla despre Mircea Eliade din acea perioadă? Află, de exemplu, cum s-a dus el «să vadă revoluţia». Este vorba despre tulburările provocate de studenţii de la Presidency College, în 1930, cînd «lupta pentru libertate atinsese punctul culminant, în amîndouă planurile – al violenţei şi al non-violenţei» (p.55). Autorea notează, amuzată, cum s-a întors seara, dezamăgit: «Străbătuse toate aleile şi uliţele Calcuttei în căutarea aventurii, dar nici o nenorocire nu-l atinsese. Cineva aruncase după el cu o ulcică goală (...) dar din nefericire nici aceasta nu-l lovise. Nu i se întîmplase nimic care să-i dea posibilitatea să se laude acasă (...). Se întreba cum va reuşi să-i convingă pe prietenii săi că a fost în India. Era primul din România care vizita această ţară ciudată. Şi mai exista un subiect de îngrijorare: nu se bronzase suficient. Aşa că într-o dimineaţă s-a dus pe terasă şi s-a lungit pe o cuvertură, acoperindu-şi faţa cu un prosop. Soarele tropical l-a ars atît de tare, încît avea băşicuţe pe tot corpul» (p.56); «Băiatul ăsta se sălbăticeşte» spunea mama Amritei, care nu ştia cum săîngrijească mai bine «un copil obraznic al Europei» (p.56). Profesorul  însă îl linişteşte, explicîndu-i că cele mai importante lucruri sînt studiul şi schimbarea produsă în el – revoluţia interioară, cu alte cuvinte. De asemenea, tînărul este încredinţat că mai importantă decît revoluţia politică este revoluţia sociala la care asistă şi care constă în aceea că un european trăieşte în mijlocul unei familii bengaleze (semioccidentalizate ce-i drept) care nu are nici un secret faţă de el, lucru de neimaginat într-o familie tradiţională. Dasgupta nu încurajează zelul patriotic şi minimalizează acţiunile anarhiştilor, din perspectiva unui vizionarism critic ce privilegiază sensul individual al vieţii şi mîntuirii în istorie: «Va veni o zi în care patriotismul va fi considerat drept o crimă» (p.38). De altfel cartea Maitreyiei Devi demonstrează că pe deasupra religiilor şi mentalităţilor colective îndatorate cutumei, o esenţă umană unică precede existenţa, iar această esenţă se trezeşte uneori în gingăşii sau dimpotrivă, sincerităţi neaşteptate: «(...) Mircea mi-a spus că vrea să-mi vadă sufletul» (p.74); ”(...) Mircea mi-a spus că sunt proastă sau mincinoasă” (p.61).

Revenind la portretul lui Eliade, el îi apare scriitoarei orgolios, vanitos, «lacom de faimă şi erudiţie», laş, încăpăţînat. Tenacitatea lui însoţeşte nu numai demersurile intelectuale, dar şi pe cele erotice: «El şi adăugase suferinţa fizică la cea mentală. El este fără pereche în privinţa autopedepsirii» (p.152).

În ceea ce priveşte înfăţişarea, Amrita observă «faţa lui serioasă, întodeauna lipsită de emoţie» şi faptul că «arată fermecător în straiele noastre» (p.95), ceea ce nu o împiedică să şi-l imagineze peste ani, cînd află că «a trecut la fascişti», «cu o mustaţă în formă de fluturaş, ca Hitler, deschizînd uşa camerei de gazare» (ceea ce nouă, sincer, ne este imposibil să ne imaginăm).

Atunci când se întâlnesc la Chicago, în 1975, în bibliotecă, spaţiu privilegiat în această poveste, el este «subţire ca întotdeauna şi agitat», atfel încît «bătrânelul de douăzeci şi trei de ani» rămîne vizibil în «bătrânelul de şaizeci şi şase» şi declară că o aşteaptă pe funcţionara de la fisc. Secvenţa ne-o reaminteşte pe aceea în care autoarea redă incapacitatea lui de a descrie frumuseţea, ceea ce atrage o reflecţie...comparatistă precum : «Este prima oară când îmi spune ceva despre felul în care arăt(...). Cine ştie dacă este bine să arăţi ca o statuie? Vreau să aud o descriere mai fidelă a frumuseţii mele. Dar ceea ce ceilalţi oameni spun atât de drăguţ, el nu spune. Poate că în ţara lor nu ştiu să descrie frumuseţea, atât de uşor cum o facem noi...»(p.119). Dar «Mircea» are şi momente în care «se exprimă poetic ca şi mine, spunând lucruri al căror înţeles transcede cuvintele literare uzitate».

O altă trăsătură bine reprezentată în carte este evazionismul, tendinţa tânărului european de a converti elementele reale în fantastic. Aprecierea pe care Maitreyi Devi o face scrisorilor trimise lui Khoka, un văr de-al ei, din etapa în care îndrăgostitul disperat trăieşte ca un pustinic în Himalaya constituie un exemplu; acestea «dezvăluiau frământările unei minţi europene, deschise de atingerea baghetei magice a Indiei antice şi arzând în flăcările iubirii» (p.277). Este incontestabilă valoarea iniţiatică şi gnoseologică a acestei întîlniri şi a acestei suferinţe de care cei doi s-au salvat în fantezie, iar savantul de mai târziu îi datorează desigur mult din motivaţia şi însufleţirea care însoţesc orice elan teoretic, mai mult poate decât dispoziţiile intelectuale ale tânărului cu o pasiune deosebită pentru cunoaştere[5]. Cu toate acestea, în ciuda tuturor eforturiloe de a aprofunda cu mijloace teoretice şi artistice mentalitatea indiană şi de a media (mai târziu) comunicarea între cele două universuri spirituale, rămîne un ceva inaccesibil, pe care Amrita îl intuieşte atunci cînd se lamentează: «Bietul de el, nu înţelege rânduiala noastră, tradiţiile şi obiceiurile noastre, în ciuda tuturor studiilor» (p.130) sau atunci când comentează hotărârea lui de a se converti religios, prilej pentru caustice reflecţii sociale: «(...) Nu ştiu de ce vrea să devină hindu(...) Nu ne cunoaşte deloc lumea. Obiceiurile noastre sociale sunt aproape dincolo de înţelegerea sa (...) El nu poate pătrunde în inima lucrurilor când e vorba de obiceiurile şi credinţele noatre. Nu ştie nici cît sîntem de legaţi, îngrădiţi, de aceste reguli iraţionale. Nici tata, care este atît de învăţat, care cunoaşte atît de multe, nu ştie că fericirea nu depinde de castă sau de numele de familie. Dar eu? (...) Niciodată nu voi intra în temniţa unei prejudecăţi(...). Voi dovedi cu viaţa mea că nu-mi pasă de aceste obiceiuri prosteşti» (p.99). Este o uşoară inadecvare între autoportretul pe care artista încearcă să şi-l construiască şi portretul care rămîne după ce am citit cartea, căci eroina, deşi se vrea rebelă, insurgentă, revoluţionară – rămâne totuşi conservatoare şi supusă, mult mai indatorată cutumei decît bănuieşte, fie ea şi aşa, «emancipată». Aceasta este şi o consecinţă a educaţiei filosofico-poetice pe care a primit-o, prin intermediul căreia proiecţiile conştiinţei în universal, se păstrează, totuşi, în cadrele unei tradiţii culturale naţionale: «Cine ne-a fasonat astfel minţile, încât ne deosebim atît de mult de ceilalţi? Rabindranath Thakur, cine altul? Noi, cei care am cunoscut lumea prin intermediul cîntecelor lui, suntem cu totul străini de cei care nu au avut parte de ele. Universurile noastre nu se mişcă în acelaşi ritm» (p.203).

Portretul lui Tagore substituie acele calităţi pe care Eliade se pare că nu le-a dovedit, pentru că deşi a citit mult, el nu a dobîndit înţelepciunea din punctul de vedere al Maitreyiei Devi, eruditul român rămînînd un mare neînvăţat în probleme sufleteşti: «Cu cît aud mai mult despre faimoasa lui erudiţie, cu atît devin mai temătoare. Eu ştiu că, sub povara învăţăturii, sufletul se înăspreşte (...) Numai cu Rabindranath era altfel. Lui totul îi intra în sânge şi ceea ce era greu şi chinuitor, la el se transforma în aripi şi-l ridica în slava cerului cu tot avîntul» (p.284). Se pare că Tagore este unul dintre puţinii înţelepţi indieni care dobândeşte şi profesează învăţătura nu pentru a deveni indiferent la suferinţele omeneşti (principiu al ideologiei indiene a cunoaşterii), ci pentru a înfrumuseţa lumea prin iubire, sanctficînd-o deopotrivă: «Ideea generală asupra poemelor lui Rabi Thakur este că nu se poate face o distincţie netă între poemele de dragoste şi cele închinate divinităţii» (p.82). Evocarea lui Tagore prilejuişte cele mai frumoase pagini de poezie şi filosofie ale cărţii şi ne indică, totodată, sursa principală de inspiraţie a modului de a trăi viaţa şi de a privi lumea al scriitoarei. Multe pasaje din carte par citate desprinse din lirica şi filosofia lui Tagore: «Lumina inteligenţei are limită, ea nu acţionează decît într-o singură sferă, dar lumina iubirii este mult mai strălucitoare, ea arată lucrurile în adevărata lor înfăţişare. Îndată ce lumina aceasta s-a aprins, lumea întreagă se umple de iubire» (p.297) – spune Maitreyi Devi, ca şi cum ar continua un gînd al lui Tagore: «Lipsa de iubire e o infirmitate, căci iubirea e desăvîrşirea conştiinţei. Nu iubim fiindcă nu înţelegem, sau mai mult, nu înţelegem fiindcă nu iubim. Căci iubirea e sensul ultim a tot ce ne înconjoară. Ea nu e simplu sentiment, ea e adevăr, ea e bucuria conştiinţei pure ce iradiază din Brahma»[6]. Meditaţiile Amritei despre timp, despre dragoste, viaţă şi moarte, despre bucuria de a trăi şi frumuseţea naturii izvorăsc din acelaşi filon spiritual care alimentează meditaţia lirico-filosofică a lui Tagore, şi în expresii asemănătoare: «Dar viaţa mea este o inimă» sună un frumos vers al lui Rabindranath[7]; «O viaţă pierdută pentru totdeauna/ Dincolo de mările timpului/ Dacă ar fi să se reîntoarcă în totalitate/ Înlăuntrul inimii/ Sub formă de lumină/ Şi stînd/ Alături de lună şi de stele...» se autocitează liric Maitreyi, sau, ca şi cum ar repeta acest adevăr: «Prin vraja ta, Iubire/ Viaţa şi moartea au devenit pentru mine o singură nemaărginită uimire»[8], tot ea notează introspectiv: «Un sentiment al nemuririi a pătruns în mine şi mă leagă de infinit (...) Iubirea nu are moarte. Sufletul meu, pe care el mi l-a atins în casa aceea de la Bhowanipur, mai răm]ne astfel, neclintit. Infinitul curge spre finit, nesfîrşitul poate fi atins în limitele timpului meu, sunt depare dar şi aproape, sunt aici şi nu sunt aici» (p.255). Este aici rezumat într-o formă personală unul dintre principiile de bază ale filosofiei indiene, acela al coexistenţei infinitului şi finitului, al identităţii fiinţei supreme şi a sufletului uman în realitatea ultimă Brahman-atman, a iluziei-aparenţei-irealităţii (maya) care stă alături de ceea ce este real şi adevărat.

Concluzia unuia dintre personaje, Sayten-babu după ce a citit cartea lui «Euclid» este următoarea: «Citind cartea asta, am înţeles că tu îl iubeai pe Rabindranath» (p.235). Şi eu înţelesesem acelaşi lucru, dar citind cartea Maitreyiei Devi mi-am dat seama că iubirea dintre ea şi învăţător se conduce după alte principii, proprii unei «civilizaţii» sufleteşti pe care Tagore o exprimă astfel: «O cultură nu se judecă şi nu se valorifică după suma puterii, ci după suma iubirii dintre oameni, care se dezvoltă şi capătă expresie în legile şi în aşezămintele acestei culturi. Întîia şi ultima întrebare la care ea trebuie să ajungă este să vadă dacă şi în ce măsură vede ea în om o fiinţă spirituală sau o maşină”[9]. Şi pentru că o comparaţie rezistă atîta timp cît se acordă şanse egale şi celuilalt termen, părerea mea este că Mircea Eliade, deşi venit din afară, avansează cel puşin într-o zonă reflexivă care-i permite o sentinţă asemănătoare adevărului descoperit de Tagore, care rezumă de fapt un principiu al iubirii de esenţă creştină: «Pentru mine, creştinismul nu s-a născut încă. N-au fost decît biserici creştine, dogme şi rituale. Creştinismul se naşte aici, în India, pe pămîntul cel mai împăcat cu Dumnezeu, unde oamenii sînt însetaţi de iubire, de libertate şi de înţelegere. Nu concep un creştinism fără libertate şi fără primatul spiritualităţii”[10].

Nu este puţin adevărat că examinînd la rece această experienţă mistică autorul observă că era «ridicul», «influenţat de lecturi vaishnave», de teismul de tip devotaţional, exigenţele bovarice ale îndrăgostitului fiind vizibile cu ochiul liber pentru orice cititor. De altfel, în confesiunile Jeniei, o europeancă snoabă şi decepţionată, venită în India să caute absolutul, Eliade recunoaşte acel «permanent bovarism nutrindu-se cu idei maxime şi adevăruri cu majusculă al oricăruia dintre noi»[11]. Tot în ordine bovarică, dar de data aceasta pozitivă, rafinamentul Maitreyiei care, revenind în felurite chipuri asupra secvenţelor din viaţa ei de îndrăgostită, asociază propia poveste cu toate literaturile lumii în care e preamărită despărţirea din dragoste – primeşte, în final, o replică pe măsură: «(...) Îţi spun, experienţa asta a fost atât  de ... atât de sacră, încât niciodată nu m-am gândit că aş putea s-o trăiesc din nou. Astfel încât eu te-am scos din spaţiu şi din timp» (p.216) – îi mărturiseşte iubitul reîntîlnit într-un alt spaţiu şi într-un alt timp. Altfel spus, Maitreyi a rămas un mit, ceea ce se consumase existenţial fiind suficient pentru un infinit mai important plan. Iar angajamentul mitologic rămîne prioritatea zero faţă de angajamentele sociale ale acestei lumi efemere: «Îţi promit că am sa vin la tine şi acolo, pe malurile Gangelui, am să mă arăt ţie aşa cum sînt cu adevărat» (p.301).

Am putea crede că Maitreyi, prin revenirea ei în viaţa lui «Mircea» şi prin insistenţa de a fi privita ca «o făptură din carne şi sînge» ţine cu tot dinadinsul să degradeze  mitul şi să maculeze simbolul, coborîndu-l în profan şi trivial. Şi poate că aşa ar fi, dacă autoarea nu ar încheia la aceeaşi înălţime simbolică. Căsătorită în această viaţă cu un soţ pe care îl respectă, în infinit, „pe Calea Laptelui” ea îl alege pe Mircea ca însoţitor. De aceea, cum spuneam, cartea nu trebuie înţeleasă în totalitate drept o încercare de a „dezminţi” exagerările romanului lui Eliade, ci drept o mărturie a libertaţii nelimitate a sufletului de a alege miracolul la care participă; drept probă de filosofie privată indiană în problema opţiunii şi a împlinirii „unui trup astral”, o probă la care avem acces direct de la sursă, şi nu transmis prin apocrife şi comentarii. Este o carte care, mai presus de reuşita literară (în ciuda anumitor scăderi, diluări şi reluări undeori obositoare) prezintă radiografia poveştii de dragoste drept criteriul cel mai eficient în funcţie de care putem pune ordine acest material stufos. Pe «fluxul memoriei involuntare» evenimentele nu apar într-o ordine strict cronologică, fiind mereu resemnificate imaginile, pe măsură ce autoarea face faţă prefacerilor prin care trece, fie prin înfruntarea convenţiilor sociale, fie prin abandonarea în seama unei stări poetice generale. În această poveste exemplară de dragoste, adevărul şi ficţiunea sînt la fel de importante, mai ales că povestea scrisă este aceea care le supravieţuieşte eroilor.

Ficţiunea, spunea Michel Foucault, constă nu în aceea că face să se vadă invizibilul, ci în aceea că face să se vadă în ce măsură este invizibilă invizibilitatea vizibilului[12]. De aceea întîmpinăm cu bucurie cartea cu titlul «Dragostea nu moare», cuprinzînd şi o „Postfaţă” a pasionatului cercetător Mircea Handoca şi un glosar cu succinte explicaţii terminologice de factură filologico-mitologico-filosofică. O singură observaţie critică, legată de coperta cam prea publicitară: nu cred că era nevoie de reclama „Eroina lui Mircea Eliade face destăinuiri cutremurătoare”. Pentru că oricum cartea ar fi fost cumpărată de cei care o aşteptau, cu atît mai mult cu cît şi ea aştepta să fie cumpărată.

Transcris acum şi stilizat de autoare, L.P.(S)., din revista SOCIETATE & CULTURĂ – NOUA ALTERNATIVĂ, Nr.6 (13)/1992, pp.39-43.

---

[1] Maitreyi Devi, Dragostea nu moare, Traducere de Ştefan Dimitriu şi Theodor Handoca, Bucureşti, Editura Românul, 1992/ It does not die, Calcutta, 1976

[2] Cunoscutul roman Maitreyi apare la începutul lunii mai în 1933 şi cunoaşte un succes deosebit atît în rîndul criticilor, cît şi al cititorilor, fiind premiat de editura „Cultura Naţională”. Subiectul este inspirat de experienţa spiritual-erotică pe care o trăieşte Mircea Eliade în 1930 la Calcutta, unde se afla cu o bursă acordată de maharajadul Maninda ChandraNandy din Kassimbazar (1920-1931) şi unde studiază filozofia indiană şi limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta. După cum mărturiseşte în Memorii, scriitorul se hotărăşte să scrie Maitreyi pentru a împlini, într-un anumit sens, o poveste abia începută: „Pe de o parte, simţeam că trebuie să retrăiesc, ca să pot consuma definitiv, această dramă ce-mi schimbase radical viaţa, silindu-mă să renunţ la toate proiectele pe care le făcusem în legătură cu şederea mea în India. Pe de altă parte, simţeam că aş putea termina romanul pînă la 15 martie, data prescrisă pentru depunerea manuscriselor (...)” (Mircea Eliade, Memorii I, Humanitas, 1991, p.258). Faptul că romanul este scris nu numai din nevoia clarificării interioare, dar şi în vederea participării la un concurs literar cu premii în bani este întîmpinat cu sarcasm de Maitreyi Devi: „Ai scris pentru bani? Da (...), acesta este specificul Occidentului, unde cărţile se vînd pentru voluptate, nu pentru dragoste” (p.48). E drept că nici în România anilor ’30 lucrurile nu stăteau chiar atît de simplu în privinţa consumului cultural: „Puţinii prieteni care cunoşteau povestea erau derutaţi de indiscreţia mea, dar pînă la urmă se lăsaseră prinşi de calitatea literară a confesiunii. Era, de altfel, moda literaturii «autentice», a romanelor autobiografice” (Mircea Eliade, Memorii, op.cit, p.271). Poate de aceea autorul ţine să precizeze că dacă a utilizat în roman chiar unele pagini din „Jurnalul acelor luni”, a făcut-o nu atît de dragul „patosului” naraţiunii, cît pentru a rămîne foarte aproape de o realitate care „devenise mitologică din chiar clipa cînd o trăisem” (Memorii, op.cit., p.202).

[3]Este vorba despre filozoful indian Surendranath Dasgupta, care în romanul lui Eliade se numeşte Narendra Sen şi este de profesie inginer, dar în particular un excelent cunoscător al spiritualităţii indiene şi un bibliofil. În cartea Maitreyei, acest personaj care de fapt îi este tată rămîne tot profesor de filozofie. Prietenia din ce în ce mai îndrăgostită dintre personajele principale ale celor două cărţi înaintează pe măsură ce aceştia doi lucrează la Catalogul bibliotecii din casa eruditului indian.

[4] Mircea Eliade, Maitreyi, Bucureşti, Editura Minerva, 1991, p.101.

[5]Şi pentru acesata stau mărturie numeroasele studii  şi cărţi consacrate de Eliadespiritulităţii indiene.

[6] Rabindranath Tagore, Sadhana (Calea Desăvîrşirii), Traducere de Nichifor Crainic, Editura Stres, Bucureşti, 1990, p.73.

[7] Rabindranath Tagore, Poeme, Traducere de George Popa, Editura Univers, 1987, p.96.

[8] Rabindranath Tagore, Sadhana, op.cit., p.76.

[9]Mircea Eliade, op.cit., p. 105.

[10] Ibidem, p.164.

[11] Ibidem..

[12] Michel Foucault, La pensée du dehors, Éditions Fata Morgana, 1986, p.24.

Dragoste

"Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng".

Minigeometrii (r)evoluţionare

Ne chinuim să terminăm temele:
- ...Păi , câte laturi are un dreptunghi?
- ...?
- Desenează un dreptunghi!
- ...pot să fac câte laturi vreau... să fac patru?
-...?
-...Păi da...că pot să fac şi un triunghi cu cinci laturi... Eu nu înţeleg de ce se numeşte triunghi şi nu cinciunghi...
- Fiindcă se numeşte pentagon!
În acest timp ea desenează un romb cu o diagonală:
- Uite, ăsta este un fel triunghi dublu cu cinci laturi!

Din "Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste"

„– Bietul Aristotel! – oftă Ghiţă Calciu cînd îşi dădu seama de ceea ce se-ntîmplase în fosta celulă a lui Grimalschi şi Vică Negulescu. N-a reuşit să se desreeduce...Dimpotrivă, le-a dat un exemplu viu că se poate, totuşi, şi cum vor ei...O fi şi aşa, mai ştii?

–        În lumea asta, poate – îi răspunse Iosif. La Judecata de Apoi, nu cred.

–        Mde! – se-ndoi Ghiţă. Cine ştie ce ne mai aşteaptă şi acolo?

–        Vom vedea – îi răspunse Iosif, cu gîndul însă la spusele lui Maromet: „Pe-pe-pentru pă-păca-te-tele vo-vo-voastre o tra-tra-trageţi, băăă!”. Şi nu se mai putu reţine să nu-şi rostească îndoiala şi cu voce tare: Dar dacă o fi trebuit să ne ispăşim astfel cine ştie ce păcate?

–        Posibil, dar în nici un caz nu-i îndrituit unul ca Maromet, sau mai ştiu eu ce Moromete tembel din Bărăgan, să-mi ceară mie socoteală de ce am făcut pe lume şi să mă judece sau execute pentru asta!

–        Numai că, Ghiţă, nebănuite-s căile Domnului şi nepătrunse judecăţile Sale!

–        Fireşte că textul evanghelic cam aşa sună, dar nu mi-l pot închipui pe Dumnezeu făcînd uz de Maromet, Ştefan sau mai ştiu eu care dintre asasinii ăştia, ca să mă pedepsească pe mine, un biet ins, redus numai la nişte biete iniţial, G.C., de pildă, pentru păcatele mele, ale moşilor sau strămoşilor mei! Ce rost ar mai avea atunci Judecata de Apoi sau altele de pînă atunci?

–        Şi dacă totuşi Dumnezeu le-a îngăduit să facă ce au făcut cu noi? Cum i-a îngăduit de altfel şi diavolului experienţa cu Iov? Hm, ce-ai mai zice atunci?!

–        Dac-ar fi aşa, aş face – cum de altfel am şi făcut – tot ca şi Iov. Adică aş suporta, dar nu fără proteste. Numai că, în cazul lui Iov, diavolului i s-a îngăduit să-i facă orice omului, în afara celor ce-i priveau sufletul. Ţi-aminteşti doar textul? Şi în cazul nostru, Satana ce a făcut? Ne-a lovit încercînd să ne destrame şi trup, şi suflet. Ceea ce nu admit. Cu noi diavolul a trişat, şi asta o voi spune şi-n cer, drept pentru care voi cere şi-acolo pedeapsa lui.

–        În timp ce tu, eu şi alţi Iovi moderni o să fim răsplătiţi precum cel biblic, nu?

–        Nu, nici aşa. Dar să se ştie despre fiecare ce a făcut, cît, cum şi-n ce limite, asta da. O voi cere cît voi trăi. Ce, numai eu să-mi făcut demascarea şi ei nu? La rînd fiecare şi fără trişări! Aşa să ştii, Iosife!

–        Mde, Ghiţă, aşa o fi, numai că mie nu ştiu de ce mi-a fost atît de frică de demascare încît să nu mai aud de nici o judecată! Nici chiar cea de Apoi! Nu ştiu ce om îi fi tu de nu ţi-e frică de ce porţi în tine. Pe mine însă gîndul ăsta mă striveşte. Nu mai vreau judecăţi, înţelegi?

–        Mde, Sică! Dar asta înseamnă că neavînd curajul să-ţi mărturiseşti crezul, faptele politice, lumeşti, istorice să zicem, n-ai curajul să le dezvălui nici pe cele din adîncurile tale.

–        Şi tu ai, sau ai avut acest curaj?

–        Cred că da. În ceea ce priveşte crezul meu politic, în ceea ce priveşte familia şi propria autoponegrire, am mai trişat şi eu, pe ici, pe acolo...La un moment dat, încă, am rupt-o cu toate...– spuse Ghiţă, gîndindu-se parcă la ceva anume, ce numai el ştia...

–        Şi atunci ai spus tot, ca la spovedanie...– îl sîcîi Iosif.

–        Aproape... Cînd stau să mă gîndesc acum, nu chiar tot...Dar cine-şi cunoaşte adîncurile şi are curajul să şi le sondeze pînă la capăt?!

–        Da, dar în general îţi pare rău de ceea ce a fost?

–        Rău nu, dar nici prea bine, cînd mă gîndesc că alţii, ca tine, Marcel şi nu mai ştiu eu cine, aţi trişat şi trişaţi mereu cu voi înşivă. Nu mai vorbesc de opresorii noştri, care nici măcar nu-şi pun astfel de probleme.

–        Crezi?

–        Ce să cred, nu văd? Nu văd cum nu mai ştiu cum să ne ştergă urma că am fost vreodată şi noi oameni întregi? Vreau să spun – pînă la experienţa autodemascării şi a Reeducării...

–        Dar, dar asta, Ghiţă, nu înseamnă oare că prin noi au descoperit şi ei ceva de care, sau la care, raportîndu-se, se tem cumplit? Şi atunci nu înseamnă că-i şi-n conştiinţa lor ceva ce-i deranjează?

–        Gîndind aşa, poate, dar ce mă interesează pe mine, victimă, punctul de vedere al călăului, sau pe călău punctul de vdere al victimei?!

–        Şi atunci pe tine ce te interesează?

–        Ca să-ţi spun drept, de mine puţin îmi pasă. De tine însă, de vecini şi de tot ce a fost sau va fi cu noi, da, îmi pasă...Încolo, ce-o vrea Dumnezeu, dar la Judecata Lui sper că altele vor fi criteriile... Oricum, Maromet, Goiciu şi MAI-ul vor mai avea de spus şi acolo cîte ceva...

Şi Iosif V. Iosif văzu, într-adevăr, că pe Ghiţă Calciu, din acea zi, ziua morţii lui Aristotel Popescu, nu-l mai preocupa altceva decît ce făceau ceilalţi, din celelalte celule vecine. Se temeasă nu mai moară careva şi nu cumva să mai izbucnească în vreo celulă cearta. Era de aceea mai tot timpul cu urechea la uşă sau la zid, bătea în perete Morse ca o mitralieră, cu degetele făcute măciulii de tobă, iar mintea-i o luase cu cel puţin zece paşi înaintea celor ce-l supravegheau.

Într-o zi, însă, ceea ce avea să se întîmple...se întîmplă totuşi: Caziuc muri şi el, ca toţi ceilalţi dinaintea lui. Hoinic se certă de moarte cu Popa Ţanu, iar el, Iosif V. Iosif şi Virgil Bordeianu fură scoşi din Casimcă şi expediaţi aidoma unor colete spre o destinaţie necunoscută. Rămaşi în urmă, ca într-un mormînt, Nicolae Pătraşcu, Aurel Popa şi Octavian Voinea se întrebau în continuare dacă acolo sau altundeva le va fi sfîrşitul...Dar cine le-ar fi putut răspunde? Nici măcar ecoul gîndului reflectat în spaţiul din ce în ce mai curb şi mai umed al Casimcăi.

Secretul Jilavei îşi ascundea în sine tainele cu aceeaşi graoază cu care se ascunde ziua de noapte şi noaptea de zi.”

Marcel Petrişor, CUMPLITE ÎNCERCĂRI, DOAMNE! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, EDITURA CHRISTIANA, Bucureşti – 2011, pp.430-432

Hristos a înviat!

Bună vreme este astăzi ca noi toţi să strigăm cuvîntul zis de Fericitul David: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui”(Psalm 105:2). Căci iată ne-a venit praznicul cel dorit şi mântuitor: ziua învierii Domnului nostru Iisus Hristos, pricina păcii, izvodirea împăcării, surparea războiului, stricarea morţii, biruirea diavolului. Astăzi, oamneii s-au amestecat cu îngerii, şi de aici cei infăşuraţi cu trup înalţă cîntările de laudă împreună cu Puterile cele fără de trupuri.

Astăzi, se strică tirania diavolului! Astăzi, legăturile morţii s-au dezlegat şi biruinţa iadului s-a pierdut! Astăzi, bună vreme este să zicem şi acel glas proorocesc: „Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Unde-ţi este, iadule, biruinţa ta?” (Osie 13:14; 1 Corinteni 15:55,56). Astăzi, Stăpînul nostru Hristos a zdrobit uşile cele de aramă [ale iadului] şi a pierdut însăşi faţa morţii. Şi ce zic “faţa”? A schimbat însăşi numirea ei! Pentru că nu se mai numeşte “moarte”, ci “adormire” şi “somn”. (…)

Şi nu numai “moarte” se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi “iad”. Căci ascultă-l pe Patriarhul Iacov zicînd : “Veţi pogorî bătrîneţele mele cu întristare în iad" (Facerea 37 :35). Şi pe proorocul, iarăşi: "Deschisu-şi-a iadul gura sa"(Isaia 5 :14). Şi iarăşi pe alt prooroc, zicînd : "Mă va izbăvi pe mine din iadul cel mai de jos"(Psalmul 85 :13). Şi mutarea de aici se numeşte "moarte" şi "iad" în multe locuri din Scriptura cea Veche.

Iar după ce Iisus Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă şi isprăvile învierii au sporit şi au ridicat numirile acestea, Stăpînul cel iubitor de oameni a adus în viaţa noastră şi petrecere nouă şi străină. De acum, în loc de "moarte", mutarea de aici se zice "adormire" şi "somn". Şi de unde este arătată aceasta? Ascultă-L pe însuşi Hristos zicînd: "Lazăr, prietenul nostru, a adormit. Ci merg să-l deştept pe el." (Ioan 11 :11). Căci, aşa cum cu lesnire ne este nouă a-l deştepta şi a-l scula pe cel ce doarme, tot astfel Îi este şi Stăpînului nostru celui de obşte a-i învia pe cei morţi. Şi, de vreme ce cuvîntul zis de dînsul era nou şi străin, nici ucenicii nu l-au înţeles pînă cînd, pogorîndu-Se pentru neputinţa lor, l-a zis mai arătat. Încă şi Fericitul Pavel, dascălul lumii, scriind Tesalonicenilor, zice: "Nu voiesc a nu şti voi pentru cei adormiţi, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde."(1 Tesaloniceni 4 :13). Şi iarăşi, în altă parte : "Şi atunci, cei ce au adormit întru Hristos au pierit"(1 Corinteni 15 :18). Şi iarăşi : "Noi, cei vii care vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu-i vom întrece pe cei adormiţi"(1 Tesaloniceni 4 :15). Şi, în alt loc, iarăşi: "Căci, dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, aşa şi Dumnezeu pe cei adormiţi îi va aduce împreună cu El."(1 Tesaloniceni 4 :14). (…)

Deci cine va grăi puterile Domnului, cine va face auzite toate laudele Lui? Din moarte, ne-am făcut nemuritori; din cădere, ne-am sculat; din biruire, ne-am făcut biruitori!

Acestea sînt isprăvile crucii, acestea sînt prea-mare dovadă a învierii. Astăzi, îngerii saltă şi toate Puterile cereşti se bucură împreună de mîntuirea întregului neam al oamenilor. Căci, dacă se face bucurie în cer şi pe pămînt pentru un singur păcătos ce se pocăieşte, cu mult mai vîrtos pentru mîntuirea lumii. Astăzi, slobozind firea omenească din tirania diavolului, Hristos a întors-o către bunul neam dintîi. (…)

Astăzi, este bucurie şi veselie duhovnicească pretutindeni prin lume. Astăzi şi gloatele îngerilor, şi ceata tuturor Puterilor celor de sus se bucură pentru mîntuirea oamenilor. Deci ia aminte, iubite, mărimea bucuriei: căci şi Puterile cele de sus prăznuiesc împreună cu noi, fiindcă împreună se bucură de bunătăţile noastre. Căci, deşi al nostru este darul de la Stăpînul, totuşi dulceaţa şi veselia este şi a acelora. Pentru aceasta, ele nu se ruşinează a prăznui împreună cu noi. Şi ce zic că nu se ruşinează a prăznui împreună cu noi cei împreună-robi? Însuşi Stăpînul lor şi al nostru nu Se ruşinează a prăznui împreună cu noi! Şi ce am zis că nu Se ruşinează? Încă pofteşte a prăznui împreună cu noi. De unde este arătată aceasta? Auzi-L pe Dînsul zicînd: "Cu poftă am poftit a mînca cu voi Pasha aceasta." (Luca 22 :15). Şi, dacă a poftit să mănînce împreună cu noi Pasha, apoi cu adevărat a poftit şi a prăznui împreună. (…)

Şi nu numai din pricina aceasta, ci şi dintru altele, multe feluri de mîhniri se nasc celor ce se îndeletnicesc întru praznicele lumeşti. Căci, tot aşa, acolo săracul se află întru mîhnire şi bogatul întru strălucire nu doar pentru masă şi pentru îndestularea bucatelor, ci şi pentru hainele cele strălucite. Fiindcă ceea ce pătimesc pentru masă, aceasta rabdă şi pentru haine. Căci, cînd îl va vedea pe bogat îmbrăcat cu haină mai scumpă, săracul s-a rănit de durere, s-a ticăloşit pe sine, cu nenumărate cuvinte s-a blestemat. Iar aici s-a ridicat din mijloc şi mîhnirea aceasta, căci o haină este la toţi, adică îmbrăcămintea cea mîntuitoare. Şi strigă Pavel, zicînd: "Cîţi în Hristos v-aţi botezat, întru Hristos v-aţi îmbrăcat." (Galateni 3 :27).

Deci mă rog să nu ruşinăm un praznic ca acesta, ci să luăm întru noi cuget vrednic de cele dăruite nouă de la darul lui Hristos. Să nu ne dăm pe noi înşine la beţie şi la lăcomia pîntecelui! Cin- luînd în minte marea dăruire a Stăpînului nostru şi că asemenea i-a cinstit pe bogaţi şi pe săraci, pe robi şi pe slobozi, şi spre toţi a vărsat dăruirea- să răsplătim Făcătorului de bine pentru dragostea Lui către noi. Iar răsplătire îndestulată este petrecerea cea plăcută şi suflet treaz şi deşteptat. Praznicul şi sărbătoarea aceasta nu are trebuinţă de bani, nici de cheltuială, ci doar de voire şi de cuget curat. Nimic trupesc nu se poate cîştiga de aici, ci pe toate duhovniceşti : ascultare a cuvintelor dumnezeieşti, rugăciuni ale Părinţilor, blagoslovenii ale preoţilor şi împărtăşirea dumnezeieştilor şi negrăitelor Taine; pace şi unire la un cuget şi daruri duhovniceşti şi vrednice de dărnicia Celui ce dăruieşte. (…)

Deci să nu fim necunoscători şi nemulţumitori către Făcătorul de bine cel atît de mare, nici să nu ne facem mai trîndavi pentru că postul a trecut. Ci acum să facem mai multă purtare de grijă pentru suflet decît înainte. Ca nu cumva, îngrăşîndu-se trupul, sufletul să se facă mai neputincios. Ca nu cumva, purtînd frică de rob, să ne lenevim despre stăpînul. (…)

Dacă ne vom aşeza întru o obişnuinţă ca aceasta dintru început, umblînd cu calea de aici, atunci vom săvîrşi cu lesnire toată fapta bună, neavînd trebuinţă de multă osteneală, şi mult ajutor de sus vom trage spre noi, căci aşa vom putea trece cu întemeiere şi peste valurile vieţii acesteia de acum şi, aşezîndu-ne mai înalţi decît cursele diavolului, să dobîndim bunătăţile cele veşnice: cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia, împreună şi Tatălui şi Sfîntului Duh, I se cuvine slavă, stăpînire şi cinste ; acum, şi de-apururea şi în vecii vecilor! Amin !

Al celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur cuvînt la sfînta şi prea-luminata Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, în Sfinţii Părinţi despre moartea şi învierea Domnului/ Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Teofilactal Bulgariei, Sf. Epifanie al Chiprului, Sf. Grigorie al Nissei, Ediţie îngrijită de Florin Stuparu, Tipărită cu binecuvîntarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Bucureşti: Editura Σοφία; Alexandria: Cartea Ortodoxă, 2008, pp.329-338.

Înainte de Prohodul Domnului

De la stânga la dreapta: un băieţel drăguţ şi încă patru: Vasile Voicescu, Ioan-Vasile Stuparu, Constantin Voicescu, Matei Bălăşoiu

Fetiţe drăguţe. În prim plan, în dreapta fotografiei, Irina Voicescu

Irina Voicescu şi prietenele

Alexandru Sfârâială cu doi copilaşi

Maria-Andreia, Ana-Gabriela şi Vasi Stuparu

Maria şi Ana

Ana şi Maria

Irina, Constantin şi Vasile Vocicescu

Irinuca

La Biserica Sapienţei, în 2009.

Fotografii de Valeriu Pantilimon.

Rugăciune către Hristos

Mielule cel fără de păcat al lui Dumnezeu – Cel ce de bunăvoie ai răbdat cruce trupeşte, şi Te-ai junghiat pentru mîntuirea noastră, a păcătoşilor, şi cu adevărat fără de stricăciune ai gustat moarte cu trupul, ca să mîntuieşti firea noastră cea căzută, care a fost surpată întru cele mai de jos ale pămîntului; Cel ce mort ai fost văzut, şi viaţă ai izvorît lumii Tale, şi ai omorît moartea şi ca pe un cort ai stricat temniţa iadului; ploaia nestricăciunii, prea-scumpul mărgăritar Cel din fulgerul dumnezeiesc; strugurele cel de viaţă purtător care izvorăşte dulceaţă de mîntuire a toată lumea, Lumina cea adevărată şi neînserată; Cuvîntul, şi Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu şi a Tatălui; raza slavei Lui; necuprinse, şi neajunse Iisuse şi necercate Hristoase, Cel singur îndurat şi împreună pătimitor - varsă peste mine, păcătosul, bunătatea Ta cea multă! Şi, primind rugăciunile mele, şterge mulţimea nemăsuratelor mele fărădelegi şi păcate şi îmi dăruieşte mie toate cererile mele! Să nu mă lepezi pe mine, neîndreptatul! Să nu mă arunci pe mine, trîndavul şi ne-răbdătorul! Să nu îmi zici mie, ticăloşitului, întru a doua venire a Ta, cînd vei judeca toată lumea:”Ce ai răbdat pentru Mine?” Că eu nu am, ticălosul, nici cît de puţină răbdare.

   Doamne, în ziua aceea înfricoşată şi groaznică vei zice nouă, păcătoşilor: „Ştiţi cu de-amănuntul ce am răbdat pentru voi, o, oameni! Dumnezeu fiind, pentru voi M-am întrupat. Nevăzut fiind, pentru voi am umblat pe pămînt arătat. Pentru voi am flămînzit, am însetat, M-am ostenit. Pentru voi am fost prigonit, cu pietre am fost împroşcat. Şi, nepăcătos fiind, pentru voi am fost osândit. Şi, nevinovat fiind, pentru voi am fost pălmuit şi am fost scuipat. Şi, fără de patimă fiind, pentru voi am fost răstignit. Şi, nemuritor fiind, pentru voi moarte de ocară am răbdat. Pentru voi cu suliţă am fost împuns în coastă şi cu oţet amestecat cu isop şi cu fiere am fost adăpat. Şi- aşa pătimind, pironit pe Cruce fiind - nu M-am mâniat; şi, batjocorit fiind, nu am blestemat. Eu –Stăpânul, Cel ce sunt mai presus decât toate prihănirile - acestea toate am răbdat pentru voi, ca să vă fac pe voi cereşti şi sfinţi. Împărăţia cerească v-am dăruit vouă, rai nestricăcios v-am dat vouă, pe voi toţi v-am numit fraţi, Tatălui v-am adus, pe Duhul Sfânt L-am trimis. Dar voi ce aţi răbdat -o, oameni! -pentru Mine? ” Către acestea ce voi zice eu, ticălosul cel rău, şi viclean, şi păcătos şi întinat? Atunci, mucenicii îşi vor arăta rănile lor, răsucirile, tăierile mădularelor şi îndurarea lor cea pînă la sfîrşit; iar nevoitorii îşi vor arăta nevoinţa lor, postul cel întins, privegherea, necîştigarea, lacrimile şi răbdarea lor cea pînă la sfârşit. Dar eu - trândavul, păcătosul, vinovatul - ce am să arăt, fără numai rodul ruşinii? Lăcomie a pântecelui, iubire de dulceţi, multa cuvântare, multa dormire, multa câştigare, nerăbdare, slavă deşartă, lenevire? Deci, dacă vei cere seamă de la mine, Doamne, pentru vremea cea dată mie spre pocăinţă, ce răspuns Îţi voi da pentru lenevirea mea? Şi dacă şi până la cuvânt deşert, după cum este scris, şi până la gânduri rele şi viclene şi aduceri aminte voi fi cercat, ce fel de frică şi cutremur mă va cuprinde atunci pe mine, ticălosul? Şi ce fel de muncă mă va primi după acestea?

Cruţă-mă, Doamne! Cruţă-mă, milosîrde! Cruţă-mă, iubitorule de oameni! Cruţă-mă, unule bunule, şi să mă judeci pe mine nevrednic de îndurările Tale! Nu cu iuţimea Ta să mă mustri pe mine! Să nu pomeneşti fărădelegile mele cele de demult, nici cele de curând! Ţie, Doamne Dumnezeule, dreptatea, iar mie ruşinea feţei! Adu-Ţi aminte, Doamne, că milele Tale din veac sunt în neam şi în neam, peste tot norodul Tău! Adu-Ţi aminte, Doamne, că Tu al nostru, al tuturor, Te-ai făcut scăpare şi mântuire a celor ce nădăjduiau spre Tine! Milostiveşte-Te şi mă miluieşte pentru singură bunătatea Ta! Întăreşte sufletul meu cel slăbănogit cu trândăvirea lenevirii mele, Cel ce întăreşti pe cei slăbănogiţi şi vindeci pe cei zdrobiţi! Căci, iată, fărădelegile mele sunt mari şi tari, mulţimea păcatelor mele este multă şi nemărginită, şi ruga mea neputincioasă şi învîrtoşarea inimii mele a uscat ochii mei. Nevoia trupului mă face să pricinuiesc pricini întru păcate, şi pierzarea mă supără să las calea. Şi Tu cunoşti, Stăpâne, împuţinarea ticăloşiei mele şi câte prinderi în minte rele şi viclene mă luptă şi vezi pe cea asupra mea mult-meşteşugărită răutate a vrăjmaşului. Sprijineşte-mă după mare mila Ta! Şi mă mântuieşte cu darul şi cu îndurările, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor Tăi. Căci bun şi iubitor de oameni eşti, Doamne Dumnezeul nostru, şi ţie slavă, şi mulţumire şi închinăciune Îţi înălţăm, împreună şi celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului, şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum, Şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Rugăciune pentru vrăjmaşi

Doamne, miluieşte-i pe cei ce mă urăsc, şi mă zavistuiesc şi mă ocărăsc! La fel şi pe cei ce mă grăiesc de rău! Şi nicidecum cineva dintre dînşii să nu pătimească vreun rău pentru mine, necuratul, nici în veacul acesta de acum, nici în veacul ce va să fie! Ci sfinteşte-i pe dînşii în mila Ta şi acoperă-i pe dînşii întru bunătatea Ta, prea-bunule!

Din Rugăciunile Sfîntului Efrem Sirul, Ediţia îngrijită de Florin Stuparu 

Dedicaţie

http://www.youtube.com/watch?v=y_92txSMKvA

Testament

Trăiesc flămând

                  de Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie
Frumoasă ca un crin din Paradis.
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin de lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură;
Atunci Isus de mine mult se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger,
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când, din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple de credinţă;
M-apropii, tot mai mult, de biruinţă!
...

 Testamentul acesta frumos înfăşurat şi legat cu o panglică verde crud îl transmit şi eu mai departe, fiindu-mi graţios dăruit după ce am ieşit miercuri seara de la un eveniment a cărui emoţie îmi este încă vie:

TESTAMENT© Povestea de dragoste întru Hristos a neamului ...

clubuldepresatransatlantic.wordpress.com/.../testament-povestea-de-d.

Spectacolul-recital 'Testament', in premiera la Teatrul de pe Lipscani ...

www.hotnews.ro/stiri-cultura-11873376-spectacolul-recital-39-testam...