Din "Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste"

„– Bietul Aristotel! – oftă Ghiţă Calciu cînd îşi dădu seama de ceea ce se-ntîmplase în fosta celulă a lui Grimalschi şi Vică Negulescu. N-a reuşit să se desreeduce...Dimpotrivă, le-a dat un exemplu viu că se poate, totuşi, şi cum vor ei...O fi şi aşa, mai ştii?

–        În lumea asta, poate – îi răspunse Iosif. La Judecata de Apoi, nu cred.

–        Mde! – se-ndoi Ghiţă. Cine ştie ce ne mai aşteaptă şi acolo?

–        Vom vedea – îi răspunse Iosif, cu gîndul însă la spusele lui Maromet: „Pe-pe-pentru pă-păca-te-tele vo-vo-voastre o tra-tra-trageţi, băăă!”. Şi nu se mai putu reţine să nu-şi rostească îndoiala şi cu voce tare: Dar dacă o fi trebuit să ne ispăşim astfel cine ştie ce păcate?

–        Posibil, dar în nici un caz nu-i îndrituit unul ca Maromet, sau mai ştiu eu ce Moromete tembel din Bărăgan, să-mi ceară mie socoteală de ce am făcut pe lume şi să mă judece sau execute pentru asta!

–        Numai că, Ghiţă, nebănuite-s căile Domnului şi nepătrunse judecăţile Sale!

–        Fireşte că textul evanghelic cam aşa sună, dar nu mi-l pot închipui pe Dumnezeu făcînd uz de Maromet, Ştefan sau mai ştiu eu care dintre asasinii ăştia, ca să mă pedepsească pe mine, un biet ins, redus numai la nişte biete iniţial, G.C., de pildă, pentru păcatele mele, ale moşilor sau strămoşilor mei! Ce rost ar mai avea atunci Judecata de Apoi sau altele de pînă atunci?

–        Şi dacă totuşi Dumnezeu le-a îngăduit să facă ce au făcut cu noi? Cum i-a îngăduit de altfel şi diavolului experienţa cu Iov? Hm, ce-ai mai zice atunci?!

–        Dac-ar fi aşa, aş face – cum de altfel am şi făcut – tot ca şi Iov. Adică aş suporta, dar nu fără proteste. Numai că, în cazul lui Iov, diavolului i s-a îngăduit să-i facă orice omului, în afara celor ce-i priveau sufletul. Ţi-aminteşti doar textul? Şi în cazul nostru, Satana ce a făcut? Ne-a lovit încercînd să ne destrame şi trup, şi suflet. Ceea ce nu admit. Cu noi diavolul a trişat, şi asta o voi spune şi-n cer, drept pentru care voi cere şi-acolo pedeapsa lui.

–        În timp ce tu, eu şi alţi Iovi moderni o să fim răsplătiţi precum cel biblic, nu?

–        Nu, nici aşa. Dar să se ştie despre fiecare ce a făcut, cît, cum şi-n ce limite, asta da. O voi cere cît voi trăi. Ce, numai eu să-mi făcut demascarea şi ei nu? La rînd fiecare şi fără trişări! Aşa să ştii, Iosife!

–        Mde, Ghiţă, aşa o fi, numai că mie nu ştiu de ce mi-a fost atît de frică de demascare încît să nu mai aud de nici o judecată! Nici chiar cea de Apoi! Nu ştiu ce om îi fi tu de nu ţi-e frică de ce porţi în tine. Pe mine însă gîndul ăsta mă striveşte. Nu mai vreau judecăţi, înţelegi?

–        Mde, Sică! Dar asta înseamnă că neavînd curajul să-ţi mărturiseşti crezul, faptele politice, lumeşti, istorice să zicem, n-ai curajul să le dezvălui nici pe cele din adîncurile tale.

–        Şi tu ai, sau ai avut acest curaj?

–        Cred că da. În ceea ce priveşte crezul meu politic, în ceea ce priveşte familia şi propria autoponegrire, am mai trişat şi eu, pe ici, pe acolo...La un moment dat, încă, am rupt-o cu toate...– spuse Ghiţă, gîndindu-se parcă la ceva anume, ce numai el ştia...

–        Şi atunci ai spus tot, ca la spovedanie...– îl sîcîi Iosif.

–        Aproape... Cînd stau să mă gîndesc acum, nu chiar tot...Dar cine-şi cunoaşte adîncurile şi are curajul să şi le sondeze pînă la capăt?!

–        Da, dar în general îţi pare rău de ceea ce a fost?

–        Rău nu, dar nici prea bine, cînd mă gîndesc că alţii, ca tine, Marcel şi nu mai ştiu eu cine, aţi trişat şi trişaţi mereu cu voi înşivă. Nu mai vorbesc de opresorii noştri, care nici măcar nu-şi pun astfel de probleme.

–        Crezi?

–        Ce să cred, nu văd? Nu văd cum nu mai ştiu cum să ne ştergă urma că am fost vreodată şi noi oameni întregi? Vreau să spun – pînă la experienţa autodemascării şi a Reeducării...

–        Dar, dar asta, Ghiţă, nu înseamnă oare că prin noi au descoperit şi ei ceva de care, sau la care, raportîndu-se, se tem cumplit? Şi atunci nu înseamnă că-i şi-n conştiinţa lor ceva ce-i deranjează?

–        Gîndind aşa, poate, dar ce mă interesează pe mine, victimă, punctul de vedere al călăului, sau pe călău punctul de vdere al victimei?!

–        Şi atunci pe tine ce te interesează?

–        Ca să-ţi spun drept, de mine puţin îmi pasă. De tine însă, de vecini şi de tot ce a fost sau va fi cu noi, da, îmi pasă...Încolo, ce-o vrea Dumnezeu, dar la Judecata Lui sper că altele vor fi criteriile... Oricum, Maromet, Goiciu şi MAI-ul vor mai avea de spus şi acolo cîte ceva...

Şi Iosif V. Iosif văzu, într-adevăr, că pe Ghiţă Calciu, din acea zi, ziua morţii lui Aristotel Popescu, nu-l mai preocupa altceva decît ce făceau ceilalţi, din celelalte celule vecine. Se temeasă nu mai moară careva şi nu cumva să mai izbucnească în vreo celulă cearta. Era de aceea mai tot timpul cu urechea la uşă sau la zid, bătea în perete Morse ca o mitralieră, cu degetele făcute măciulii de tobă, iar mintea-i o luase cu cel puţin zece paşi înaintea celor ce-l supravegheau.

Într-o zi, însă, ceea ce avea să se întîmple...se întîmplă totuşi: Caziuc muri şi el, ca toţi ceilalţi dinaintea lui. Hoinic se certă de moarte cu Popa Ţanu, iar el, Iosif V. Iosif şi Virgil Bordeianu fură scoşi din Casimcă şi expediaţi aidoma unor colete spre o destinaţie necunoscută. Rămaşi în urmă, ca într-un mormînt, Nicolae Pătraşcu, Aurel Popa şi Octavian Voinea se întrebau în continuare dacă acolo sau altundeva le va fi sfîrşitul...Dar cine le-ar fi putut răspunde? Nici măcar ecoul gîndului reflectat în spaţiul din ce în ce mai curb şi mai umed al Casimcăi.

Secretul Jilavei îşi ascundea în sine tainele cu aceeaşi graoază cu care se ascunde ziua de noapte şi noaptea de zi.”

Marcel Petrişor, CUMPLITE ÎNCERCĂRI, DOAMNE! Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, EDITURA CHRISTIANA, Bucureşti – 2011, pp.430-432