Jurnal

poate că era o iluzie căţelul acela

în curtea de primăvară

o mentalitate şi o nonacţiune

un crescendo şi

o cronologie

care nu apare în pagini

dar nu mă sperii

când iese singur din sertar

şi se aşază pe birou: Hama! Hama!

Acatistul Buneivestiri

Icosul al 9-lea

Pe ritorii cei mult vorbitori ii vedem tacând ca nişte peşti fără de glas, despre tine, Născătoare de Dumnezeu; că nu se pricep să spună în ce chip şi fecioară ai rămas şi ai putut naşte. Iar noi, minunându-ne de o minune ca aceasta, cu credinţă strigăm:
Bucură-te, sălaşul înţelepciunii lui Dumnezeu;
Bucură-te, comoară rânduielii Lui;
Bucură-te, ceea ce arăţi pe filosofi neînţelepţi;
Bucura-te, ceea ce ai vădit pe cei meşteri la cuvânt a fi necuvântători;
Bucură-te, că au înnebunit intrebătorii cei cumpliţi;
Bucură-te, că s-au vestejit făcătorii de basme;
Bucură-te, ceea ce ai rupt vorbele cele încurcate ale atenienilor;
Bucură-te, ceea ce ai umplut mrejele pescarilor;
Bucură-te, ceea ce ne-ai tras din adâncul necunoştinţei;
Bucură-te, ceea ce pe mulţi i-ai luminat la minte;
Bucură-te, corabia celor ce vor să se mântuiască;
Bucură-te, limanul celor ce umblă cu corăbiile acestei vieţi;
Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară!

Lucrez

Şi atât sunt de concentrată, încât îmi vin în minte unele titluri şi chiar desfăşurări precum „Este mâncatul o nevinovată plăcere estetică?”, „Femeia unui singur biscuite”, “Feisbucu ca reprezentare-a bâlciului deşertăciunilor”, „Dragă faţă de carte, draga mea carte pe faţă!”, etc.

Din păcate nu am timp decât să-mi dau seama că în tratarea celui dintâi subiect ajung la antinomii savuroase, fiindcă plăcerea estetică trebuie să fie cel puţin conştientizată (în ipoteza disjuncţiei britanice senzualiste de spiritual) şi atunci nu mai este nevinovată, instinctuală, etc.

Forme vii

“Tot ce iese din pământ e înzestrat cu viaţă şi tot ce se reîntoarce în el redobândeşte viaţă. Binomul homo-humus nu trebuie înţeles în sensul că omul ar fi pământ, pentru că este muritor, ci în alt sens şi anume: omul a putut fi viu pentru că venea din pământ, pentru că s-a născut din – şi se întoarce în – Terra Mater (…). Ceea ce noi numim viaţă şi moarte sunt doar două momente diferite din destinul total al Gliei-Mamă: viaţa nu este decât desprinderea din pântecul Pământului, iar moartea se reduce la o reîntoarcere “acasă” (…). Apa e purtătoare de germeni, pământul poartă de asemenea germeni; dar, în pământ, totul reuşeşte să poarte repede rod (…). Apele sunt la începutul şi la sfârşitul oricărui eveniment cosmic; pământul este la începutul şi la sfârşitul oricărei vieţi. Orice manifestare se realizează deasupra Apelor şi se reintegrează în haosul primordial printr-un cataclism istoric (potopul) sau cosmic (mahăpralaya). Orice manifestare vitală are loc datorită fecundităţii pământului; orice formă naşte din el, vie, şi se întoarce în el atunci când partea de viaţă care i-a fost hărăzită s-a epuizat; se întoarce, ca să renască; dar înainte de asta, ca să se odihnească, să se purifice, să se regenereze. Apele preced orice creaţie şi orice formă: Pământul produce forme vii (s.a.) (…). Formele vii apar şi dispar cu o fulgerătoare repeziciune. Dar nici o dispariţie nu e decisivă; moartea formelor vii nefiind decât un mod — latent şi provizoriu — de existenţă; forma vie, ca tip, ca specie, nu dispare niciodată, în răgazul îngăduit pământului de către Ape” (  Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Traducere de Mariana Noica, Bucureşti, Humanitas, 1992, pp. 240; 241; 242) (s.m.).

Acknowledgement

mi-ar face plăcere

să mă nasc din nou

dar nu astăzi

ci acum 51 de ani

să copilăresc prin oraşe şi sate

să mă plimbe tata prin parcuri şi muzee

pe la Tănase să-i văd de aproape

pe Aurelian Andreescu şi Doina Badea

pe Cornel Patrichi şi fetele lui

să luăm apoi câte-un profiterol uriaş la Capşa

mi-ar face plăcere

să-i întâlnesc pe băieţii şi fetele

care m-au făcut să râd şi să plâng

şi toate astea să le povestesc

când lui Cătă, când Ancăi

mi-ar face plăcere ca tot ce-mi trebuie

să se găsească în sertarele şi-n rafturile mamei

să ne plimbăm seară de seară şi zi de zi

şi să nasc din doi în doi ani trei copii

mi-ar face plăcere

să nu fi auzit niciodată

de un munte mult prea înalt

sau mult prea adânc 

Pendul

Poate în timp ce un drept se roagă pentru mine, un altul cu dreptatea lui din alt sistem mă-njură. Aşa se explică oscilaţia, înclinaţia, traversarea interzisă pe holurile demne de milă, Mieunica noastră inocentă abandonată pe vârful unui val de unanimă tandreţe.

Chip şi asemănare

„Omul are capacitatea virtuală de a deveni subiect al dragostei divine şi într-o măsură oarecare şi tinde spre aceasta. În aceasta stă chipul dumnezeiesc în el. Dar dragostea însăşi în deplinătatea ei nu o poate avea de la sine, ci o primeşte de la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că asemănarea nu o poate dobîndi decît în comuniune cu Dumnezeu”.

„Marea taină a iubirii este unirea pe care o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca subiectea libere. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu plăcere unul la altul, aşadar în orientarea intenţiei fiecăruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primeşte pe celălalt în sine”.

„Desigur această reciprocă comunicare de energie are loc altfel între doi oameni, ca între Dumnezeu şi om. Aici în primul rînd Dumnezeu îşi trimite energia în om. Iar erosul divin coborînd în om îl face pe acesta să absoarbă proiecţia chipului lui Dumnezeu în sine. Dar nu e mai puţin adevărat că energia divină, odată comunicată omului, aceasta se întoarce spre Dumnezeu şi în această întoarcere a ei ea îmbracă forma afecţiunii subiectului uman, trezită de energia divină”.

„De aceea iubirea e suprema unire şi promovare reciprocă şi, tocmai de aceea, suprema cale de cunoaştere în care semenul nu e pasiv, ci mai liber ca în orice altă stare sau relaţie. Cu cît îl iubesc mai mult, cu atît mi se descoperă mai mult".

„Imaginaţia e forţa prin care cel ce iubeşte scoate ca un scafandru, din bogăţia indefinită a celui iubit, frumuseţi şi lumini şi tranparenţe noi pe chipul aceluia şi apoi pe chipul său, sau pe chipul comun şi în parte îl îmbogăţeşte pe acela în mod real cu ele. Cînd imaginaţia se opreşte, s-a stins iubirea. Forţa imaginaţiei e iubirea şi forţa iubirii e imaginaţia. Şi întrucît iubirea e în contact cu o realitate adîncă, adevărată, imaginaţia are şi ea o bază reală. Pe de altă parte, ele au o putere creatoare reală”.

„Dar dragostea adevărată faţă de orice semen, dragostea care nu cade niciodată, nu se poate naşte fără rugăciune şi fără asceza purificatoare de patimi”.

„Dragostea de semeni creşte din obişnuiţa dragostei faţă de Dumnezeu şi mai ales din trăirea ei ca extaz pe treapta culminantă a rugăciunii, iar dragostea faţă de Dumnezeu ni se uşurează prin obişnuiţa cu dragostea faţă de semeni. Sufletul plin de dragoste se comportă la fel faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi oamenii. El se simte parte din universalul «noi», partener de fiecare clipă al lui Dumnezeu şi gata de a deveni partener în fiecare clipă cu un semen sau altul în legătura dragostei actuale sau extatice”.

Pr.Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 256; 260; 264; 266; 268; 270; 275. 

Te iubesc, nu vreau să mori

«“Te iubesc” este o concluzie că celălalt nu va muri. Te iubesc, nu vreau să mori spiritual în veşnicie. Celălalt poate muri pentru mine dacă nu arăt iubire, răbdare. Poate muri, da. Şi veşnicia în iad este o moarte. Un chin este o moarte. Creştinul nu mai admite o moarte ca inexistenţă totală a persoanei».

                                 Părintele Dumitru Stăniloae