Forme vii

“Tot ce iese din pământ e înzestrat cu viaţă şi tot ce se reîntoarce în el redobândeşte viaţă. Binomul homo-humus nu trebuie înţeles în sensul că omul ar fi pământ, pentru că este muritor, ci în alt sens şi anume: omul a putut fi viu pentru că venea din pământ, pentru că s-a născut din – şi se întoarce în – Terra Mater (…). Ceea ce noi numim viaţă şi moarte sunt doar două momente diferite din destinul total al Gliei-Mamă: viaţa nu este decât desprinderea din pântecul Pământului, iar moartea se reduce la o reîntoarcere “acasă” (…). Apa e purtătoare de germeni, pământul poartă de asemenea germeni; dar, în pământ, totul reuşeşte să poarte repede rod (…). Apele sunt la începutul şi la sfârşitul oricărui eveniment cosmic; pământul este la începutul şi la sfârşitul oricărei vieţi. Orice manifestare se realizează deasupra Apelor şi se reintegrează în haosul primordial printr-un cataclism istoric (potopul) sau cosmic (mahăpralaya). Orice manifestare vitală are loc datorită fecundităţii pământului; orice formă naşte din el, vie, şi se întoarce în el atunci când partea de viaţă care i-a fost hărăzită s-a epuizat; se întoarce, ca să renască; dar înainte de asta, ca să se odihnească, să se purifice, să se regenereze. Apele preced orice creaţie şi orice formă: Pământul produce forme vii (s.a.) (…). Formele vii apar şi dispar cu o fulgerătoare repeziciune. Dar nici o dispariţie nu e decisivă; moartea formelor vii nefiind decât un mod — latent şi provizoriu — de existenţă; forma vie, ca tip, ca specie, nu dispare niciodată, în răgazul îngăduit pământului de către Ape” (  Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Traducere de Mariana Noica, Bucureşti, Humanitas, 1992, pp. 240; 241; 242) (s.m.).