Istoria rămâne totuși o „narațiune a faptelor adevărate”

În istoriografia modernă și postmodernă, reflecția asupra istoriei și adevărului istoric implică un raport special cu noțiunea de interpretare, potrivit căreia trecutul este recompus prin metode filosofice, date fiind legăturile complexe (deopotrivă subiective și obiective) dintre conștiința timpului prezent și conștiința timpului trecut, exprimate în modul în care istoriile private (particulare) și istoria publică (națională și universală) se articulează în mentalități.

Dar indiferent de modul de a concepe și de maniera de a scrie istoria proprii istoricilor sau filosofilor preocupați de fenomenele istorice și implicit de stilul prezentării faptelor, al evenimentelor memorabile sau al „duratelor lungi" cu evenimentele lor aparent minore, scopul final trebuie să fie descoperirea șiexpunerea adevărului, sau chiar mărturisirea acestuia, chiar dacă nu este pe placul puternicilor zilei, pe care nu-i interesează imaginea fidelă a unui timp omenesc cu spațiul lui.

Uneori, viziuni conservatoare înfloresc la umbra unor metodologii „revoluționare" ale istoriei, prin însăși atitudinea revalorizatoare a trecutului, dătătoare de sens, continuitate și „prezență" unor personalități, evenimente, întâmplări și procese din alt timp și din alt loc. Din această atitudine se naște o viziune proprie spiritelor înalte, viziune ce devine o pledoarie pentru dimensiunea pedagogică și civică a istoriei.

Pentru a defini istoria și istoriografia în dimensiune comprehensivă (ca retrăire în memorie a trecutului înregistrat și păstrat până în prezent spre amintire), îl putem invoca pe Henri Irénée Marrou, potrivit căruia istoricul este acela care „știe să iasă din sine pentru a-l întâlni pe celălalt" (De la conaissance historique, Paris, Éditions du Seuil, 1954, p. 92). „Celălalt", în cazul istoricului, este trecutul care nu poate fi cunoscut decât prin „simpatie", atitudine care pune mai presus de intențiile științifice ale savantului, „împrietenirea" cu obiectul: „nu studiem un document pentru el însuși, ci în vederea atingerii, prin el, a trecutului" (p. 117).

Întoarcerea în timp a istoricului asigură o anumită ordine a evenimentelor. Dar punerea în ordine a trecutului efectuată de istoric este o ordine parțială, a faptelor consemnate sau luate în considerare, dintr-o realitate complexă ce rămâne în mare parte necunoscută. Iar acest lucru cred că este valabil nu numai pentru istoria îndepărtată, pentru care documentele au valoare mai curând de „simbol", dar putem spune că însăși istoria imediată, aceea pe care o trăim, pe care o „cunoaștem" cel puțin la nivelul experienței individuale directe, poate fi falsificată — fie prin faptul că doi martori vor relata întotdeauna același eveniment în mod diferit, fie prin înțelegerea diferită a „esenței" care îl precede și a implicațiilor pe care le produce, fie din nevoia de ficțiune care preferă transparenței, obscuritatea. În genere istoria este „povestea supraviețuitorilor" (Emmanuel Levinas) sau, mai mult decât atât, a învingătorilor, a celor puternici. Ceea ce înseamnă că pentru a stabili o imagine a omului și a societății spunându-i ceea ce a fost (Collingwood), coordonarea datelor științifice (a dovezilor) cu mentalitățile care pot fi reconstituite pe baza lor sau intuite de istoricul filosof printr-un exercițiu „prezenteist" este un demers necesar.

Cu privire la istorie, întrebarea fundamentală a filosofiei poate fi formulată, cum de altfel a și fost de către istoriografii care își iau în serios nu numai misiunea de a aduce mărturii pozitive în slujba stabilirii adevărului, dar și pe aceea de a decripta astfel ceva important despre condiția umană, și în acest fel: „De ce oamenii într-un anumit loc, într-o anumită epocă, scriu istoria într-un anumit fel și care este validitatea celor scrise de ei?" (Arnaldo Momigliano,Problèmes d’historiographie ancienne et moderne, Paris, Gallimard, 1983, p.10).

În linii mari ‒ după cum am spus deja ‒ istoria clasică este scrisă de învingători sau cel puțin de actanți. În primul rând, consideră Reinhart Kosellek, „decisiv este dacă istoricul a fost contemporan cu episoadele relatate sau dacă a trăit mai târziu", iar în al doilea rând „perspectiva este determinată de poziția socială sau politică a istoricului, dacă face parte dintre cei de sussau cei de jos, dintre învinși sau învingători" (s.a.) (Conceptele și istoriile lor. Semantica și pragmatica limbajului social-politic, Editura Art, 2009, p. 45).

Este un fapt recent discursul istoric al victimelor, al elementelor „pasive" sau pe nedrept ignorate ale istoriei. Astfel s-ar configura și un fel de răspuns la întrebarea lui Momigliano: uneori oamenii, într-un anumit timp și loc scriu istoria pentru a-și încununa o victorie și pentru a explica, astfel, „necesitatea" și „raționalitatea" unei situații istorice care decurge logic din fapte. Este o interpretare triumfalistă și nu una „critică", sau cel puțin onestă a evenimentelor sau a rezultatelor acestora, un demers cu scopul de a preciza cine deține puterea în cadrul unui raport de forțe. Dar aceasta nu poate fi o regulă (niciun istoric care se respectă nu ar accepta-o), ci mai degrabă o deviere ideologică a scrierii istoriei.

Pentru A. Momigliano, problema interpretării angajază  însă mereu problema validității. Ca istoric al antichității care a studiat aproape toate perioadele, Momigliano și-a îndreptat atenția atât spre istoricii clasici, cât și spre istoricii lumii moderne care au tratat despre lumea clasică.

În plus, Momigliano a încercat să prezinte cu claritate repercusiunea de ansamblu a gândirii istorice vechi (evreiești, grecești și latine) asupra gândirii istorice moderne și să reveleze toate problemele pe care le ridică această confruntare pentru a înfățișa cât mai multe aspecte posibile ale interpretării care decurg de aici.

În timpul Renașterii au fost readuse în actualitate și adoptate teoriile (mai mult schițate decât dezvoltate) care, în Grecia antică, defineau caracteristicile istoriei prin formele ei legitime: invenția „antichităților" de către sofiști, noțiunea de istorie ca gen retoric, datorată lui Isocrate și lui Cicero, istoria cu scop strict utilitar datorată lui Polibiu și în fine distincția  între biografie și istorie enunțată de Plutarh în cartea despre Alexandru Macedon.

Epoca de tranziție de la istoriografia antică la istoriografia medievală (320–550) este relevantă, după A.  Momigliano, pentru importanța acordată veridicității în cercetarea istorică. Istorici diferiți, precum Amien Marcelin (sec. IV) și Sozomene (sec. V) reafirmă concepția lui Cicero și a contemporanilor săi despre istorie ca narațiune a faptelor adevărate (s.m.). Introducerea acestui principiu în Istoria ecleziastică a lui Sozomene „este fără nicio exagerare una dintre cele mai importante declarații metodice pe care ni le-au lăsat istoricii antichității și este clarificarea cea mai explicită a interesului particular al istoricilor ecleziastici pentru documentele de arhivă" (Momigliano, 122). Din respect pentru cercetarea adevărului, Sozomene nu exclude nici utilizarea scrierilor eretice în elaborarea Istoriei ecleziastice.

Acest exemplu ilustrează foarte bine alternanța metodei științifice descriptive și explicative proprie istoriei, cu aceea comprehensivă pe care le distingeam la începutul articolului, ambele având o finalitate paideică. Vocația pedagogică a istoriei ca disciplină începând cu antichitatea, continuând cu Evul Mediu și păstrându-se astfel în epocile modernă și aceea postmodernă pe care o trăim acum, este pusă în evidență de Momigliano atunci când afirmă că forța tradiției vine nu numai din detaliile „anticare" care sunt nenumărate, „ea se află în funcția însăși a istoriografiei în societate". În cee ce privește istoria politică, ea continuă să reflecte reacția la trecutul recent a oamenilor informați, cu toate că decalajul dintre „tradiționalismul istoriografic și instabilitatea și incertitudinea surselor nu poate fi neglijat" (Momigliano, 139-140).

Dar dincolo de aceste așteptări „didactice”, în timpul Renașterii istoria era legată de năzuințe etice: „și anume că istoria i-ar putea face realmente mai buni pe oamenii care o citesc". Astfel, „pe fundalul unei producții de mii de istorii mai mici și cronici, Renașterea italiană a dat naștere unei serii de istorii narative impresionante și lizibile, scrise pe bandă de către distinși autori italieni care continuă să fie printre cei mai buni ghizi ai noștri în perioada modernă timpurie, atât în Italia cât și în lume. ” (William J. Connell, „Narațiunea istorică a Renașterii Italiene”, în Machiavelli și Renașterea italiană, Iași, Institutul European, 2014, p.336).

În timpurile moderne „câmpul istoric" se extinde până la „indeterminare", căci dacă unii istorici decupează aspectele politice, instituționale, religioase, biografie, etnologice, sociologice, naturale, cele care țin de erudiție, alții își caută obiectul cunoașterii istorice într-un trecut „care nu este distinct de ființa însăși a documentului studiat" (Marrou, 112). Mai mult decât atât, lărgirea „orizontului evenimențial" potrivit noilor abordări, permite și domeniului vieții cotidiene accesul la statut de obiect al istoriei „căci în nicio altă regiune a ființei, decât în aceea a vieții de zi cu zi, nu se poate reflecta mai bine istoricitatea" (Paul Veyne, Comment on écrit l’histoire, suivi de Foucault révolutionne l’histoire, Paris, Éditions du Seuil, 1978, p.27).

Există un simț aristocratic al istoriei, recognoscibil în venerarea și revendicarea statutului  și condiției actuale de la un trecut nobil. Și chiar dacă nu a fost întru totul astfel, judecat după toate rigorile, el este înnobilat de memoria care găsește în timpul trecut faptul de la începuturi, întemeietor, care a pus bazele actualei configurații istorice, politice, culturale.

Noblețea trecutului, este „dovedită" prin potențialul creator istoric, real prin ceea ce a rămas, în ciuda prea curând demonetizatei expresii „vicisitudinile vremurilor" ce își găsește referința în mai toate evenimentele și momentele sau secvențele istoriei.

Unul dintre reprezentanții de seamă ai Școlii Analelor, Philippe Ariès, în cartea Timpul Istoriei, mărturisește cum a învățat istoria în familie, unde era mereu întreținută „o intimitate cu prezența trecutului" (Philippe Ariès,Timpul istoriei, București, Editura Merdiane, 1997, 35). Astfel că, în ciuda imixtiunilor istoriei publice în viețile personale, într-un mediu care ține la tradiție, istoria își păstrează dimensiunea ei sacră: „Dumnezeu se afla în trecutul pe care încercam să-1 atingem. Nu mi-e greu să recunosc în comuniunea mea cu trecutul cea mai veche experiență religioasă" (p. 43).

Privitor la istoria recentă a României a cărei cunoaștere poate clarifica prezentul și a cărei ignorare poate conduce la falsificarea acestuia deopotrivă cu trecutul, o temă istorică pe cât de sensibilă, pe atât de importantă, este înțelegerea universului concentraționar comunist prin studierea memoriilor victimelor acestui regim, în ciuda faptului că acestea reflectă latura tragică a comuniunii omului cu istoria. Ca exemplu, memorabile și dureroase în acest sens sunt episoadele evocate de Marcel Petrișor în cartea Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temnițelor comuniste, dintre care redau mai jos :

„ –  Și dacă totuși Dumnezeu le-a îngăduit să facă ce au făcut cu noi? Cum i-a îngăduit de altfel și diavolului experiența cu Iov? Hm, ce-ai mai zice atunci?!

–   Dac-ar fi așa, aș face – cum de altfel am și făcut – tot ca și Iov. Adică aș suporta, dar nu fără proteste. Numai că, în cazul lui Iov, diavolului i s-a îngăduit să-i facă orice omului, în afara celor ce-i priveau sufletul. Ți-amintești doar textul? Și în cazul nostru, Satana ce a făcut? Ne-a lovit încercînd să ne destrame și trup, și suflet. Ceea ce nu admit. Cu noi diavolul a trișat, și asta o voi spune și-n cer, drept pentru care voi cere și-acolo pedeapsa lui.

–  În timp ce tu, eu și alți Iovi moderni o să fim răsplătiți precum cel biblic, nu?

–  Nu, nici așa. Dar să se știe despre fiecare ce a făcut, cît, cum și-n ce limite, asta da. O voi cere cît voi trăi. Ce, numai eu să-mi făcut demascarea și ei nu? La rînd fiecare și fără trișări! Așa să știi, Iosife!

(…) Secretul Jilavei își ascundea în sine tainele cu aceeași groază cu care se ascunde ziua de noapte și noaptea de zi” (Marcel Petrișor, Cumplite încercări, Doamne! Anii de mucenicie ai temnițelor comuniste, București, Editura Christiana, 2011, pp. 430-432).

Această mărturie (o veritabilă pagină de roman memorialistic) scrisă cu artă de profesorul Marcel Petrișor, este o dovadă a autenticității memoriile indivizilor, care diferă prin transmiterea intensității impactului durerii fizice și psihice, prin limbaj, prin patetismul comunicării, sau prin detaliile capabile să ofere o imagine celor care au avut norocul de a nu se afla în acea situație existențială – dar mărturisesc același adevăr. Un exemplu în acest sens este și proza eseistică luminoasă a domnului Radu Ciuceanu: „Se spune îndeobște că zilele tinereții sunt lungi. Pentru noi, cei care ne temeam de stingerea luminii din penitenciarul Târgșor, timpul se prefira, dimpotrivă, cu o viteză uluitoare printre degete. Diminețile păreau modelate de aceeași mână, iar meniul devenise monoton și parcă mai sărăcăcios. Terciul se subțiase îngrijorător, ajungând la o zeamă galbenă, puțin îndulcită, iar sfânta noastră fasole pe care o căpătam regulat de două sau trei ori pe săptămână apărea serafic numai o dată, și într-o prezență sfioasă, de câteva zeci de boabe pe fundul gamelei” (Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne!, București, Institutul Național Pentru Studiul Totalitarismului, 2012, p. 206).

Legat de perioada închisorilor staliniste, Vladimir Tismăneanu consemnează la un moment dat o „culpabilă spovedanie” din tabăra adversă, al cărei protagonist este Belu Zilber, care a deținut „un rol crucial în confecționarea monstruosului proces din primăvara anului 1954, în urma căruia erau condamnați la moarte Pătrășcanu și Remus Koffler” (Vladimir Tismăneanu, „Culpabila spovedanie”, în Irepetabilul trecut, Ediția a II-a revăzută, București, 2008, p.181). În încercarea de a descifra ceva din acest episod, se revelează virtuțile metodei comprehensive : „La capătul unei vieți dedicate unei himere asasine, Zilber nu se poate să nu se fi întrebat de ce Pătrășcanu a refuzat să cedeze, de ce prin îndârjirea sa a anulat proiectul procesului-spectacol pe care îl pregăteau Gheorghiu-Dej și Drăghici. Și totuși, din aceste pagini nu aflăm răspunsul pe care l-am fi sperat. Putem să-l bănuim însă, gândindu-ne că până și în închisorile staliniste mai există loc pentru demnitate. Știm astfel de la puținii supraviețuitori că Pătrășcanu nu și-a ascuns imensul dispreț pentru toți cei care l-au trădat și l-au martirizat. În istoria comunismului, gestul lui Pătrășcanu a fost rarisim și merită consemnat ca atare” (p. 185).

Sunt aspecte care îndreptățesc definiția cioraniană a istoriei ca „dinamism al victimelor”, iar în România sunt de studiat și de analizat, pe lângă memoriile universului concentraționar, și mărturii care pun într-o altă lumină evenimente capitale ale istoriei naționale, cum ar fi „povestea nespusă a Războiului de Independență al României”, sau cronici din trecutul îndepărtat.

Atunci când și istoria scrisă de victime este luată în considerare, este un semn că acestea se situează, în felul lor smerit, în tabăra învingătorilor, legitimați astfel de adevărul eroismului lor anonim și al vieții lor trăite în chinuri, în slujba unor idealuri sacre.

Consecința ignorării tradiției este neînțelegerea lumii în care trăim în contextul aceleia mai largi și compuse. Ignorarea tradiției proprii, ca refuz de a recunoaște valorile moștenite și încetățenite, stă în calea înțelegerii actualității și împiedică dezvoltarea.

Dacă uităm acest lucru, prezentul se degradează, iar viitorul devine nesigur. Funcția civică a istoriei nu exclude patriotismul, cultivat chiar și în perioada comunista. Nu poți face istorie postmodernă, conceptuală, cu copii care nu au repere minime ale datelelor, evenimentelor, locurilor și personajelor istorice.

Locul istoriei în programele și proiectele culturale este vital pentru dezvoltarea civismului, dar totodată, prin  virtutea ei formatoare, istoria poate modela conștiința cetățenilor și în sensul  actualizării deopotrivă a unui trecut eroic și a anumitor fapte reprobabile care cultivă sentimentul de respect față de valori sau, dimpotrivă, prin reacțiile dezaprobatoare față de anumite evenimente și perioade malefice din trecut.

http://www.activenews.ro/prima-pagina/Istoria-ramane-totusi-o-%E2%80%9Enaratiune-a-faptelor-adevarate-140609

De la început, timid

în visul Anuţei noi doi

am rămas împreună la film
şi tu erai frumos, zâmbitor
şi-n altă secvenţă mă-mbrăţişai
până când te înstrăinai
viaţa ta a fost un pariu cu moartea
de când ai trecut lacul acela înot
înainte de-a învăţa cum se face asta
de când aşteptam troleibuzul 85
ducându-ne în direcţii diferite
nu aveai nici-o treabă cu lumea asta
despre care ştiai tot
de când mireasa nopţii
n-a mai vrut să înflorească

Girls :) (Jurnal, ianuarie 1979)

De fapt, în după-amiaza aceea plecasem cu Marina „la cules de stele”, adică ne permiteam fiind sîmbătă să venim cu întîrziere acasă după o săptămînă de şcoală obositoare, pînă cînd apăreau stelele dacă erau bune.

Un stîlp de telegraf tăia soarele în două, un soare atît de perfect, atît de rotund, de o culoare aproape mată, unica strălucire fiind dată de culoarea lui roşiatică, dar mai uniformă ca niciodată. Ne minunam şi eu şi prietena mea de un asemenea soare.

„Soare, mai încălzeşte în galben, mai încălzeşte în galben fereastra mea!”.

–         Ursula, eu în iubire îmi pot găsi o ascunzătoare excelentă de zgomotul acestei străzi.

–        Puşi, tu chiar crezi  în această iubire a ta? Parcă tu rîdeai de cele care se îndrăgostesc de zei.

–        Eu m-am îndrăgostit doar de un semi-zeu pe care doar eu îl consider aşa, fiindcă tu ştii că el de fapt este om.

–        Bine, stai ascunsă acolo, dar vrînd-nevrînd trebuie să te ascunzi şi cu mine în cofetăria Crinul. Vreau să mănînc o îngheţată. Dacă nu e, luăm ceva pîinos şi o citronadă.

–        De acord. Cu o singură condiţie: este ultima dată cînd intrăm aici, unde totul, dat totul se consumă. Au ajuns să-i mănînce şi din nume.

–        Ei, tu cu imaginaţia ta bolnavă.

–        Deloc. Tu nu vezi că scrie „Crinu”? Fără „l”?

–        Puşi, vorbeşte mai încet. Uite cum te priveşte individu’ acela care bea citronadă.

–        Stăm aici, lîngă fereastră.

În dimineaţa asta spre prânz

dacă m-ar fi urmărit cineva

ar fi zis că este o călătorie cel puţin suspectă
fără nici-un scop dus şi-ntors până la capăt şi înapoi
la capătul străzii unde desprinderea de nori
se vede în sfârşitul iernii
ca o tăcere de care nu m-aş desprinde

în dimineaţa asta asta însorită de-acum 20 de ani
singurătatea celui ce te cheamă
alături de el, în oglindă
credinţa lui când
te roagă să rămâi lângă el

Nu ştiu ce caut, dar mă bucur de ce găsesc. Jurnal. 26 ianuarie, 1987

-        Cum să consumăm avuţia unei naţiuni şi nervii oamenilor, când anumite poezii sînt numai pentru doi făcute?

-          Nu-i judeca pe acei filosofi care profesează şi vor profesa filozofia, fără să fie chemaţi pentru asta. Nu-i numi „uneltele regimului” pentru că au un anumit statut social pe această bază, dar rolul nu prea şi-l exercită aşa cum ar trebui. Asta e o judecată înveninată de propria-ţi nerealizare, nu una obiectivă. Asemenea oameni nu ar fi mulţumiţi sun nici-un regim. Filozofia rămâne totuşi un lux. Ar fi într-adevăr condamnabilă acea societate care ar exclude-o în mod absolut, care-ar arunca anatema asupra ei, care ar pune-o sub mânia inchiziţiei. Filozofia e totuşi un lux, şi n-are rost pur şi simplu să-ţi dispreţuieşti drepturile. Cum deopotrivă n-are sens martiriul pentru idei care oricum nu mai pot avea consecinţe pentru omenire. Filosofii utile nu mai pot exista. Christos nu se mai naşte în viitorul apropiat. Sau chiar de s-ar naşte, oamenii nu mai sînt atât de inocenţi şi de receptivi la bine, încât să se ajute de El. Ceea ce pretinzi că ar fi martiriu, devine martiriu nesincer şi nesigur pentru tine însuţi. Singurul lucru pe care-l putem face este nu să fim utili societăţii, ci prin filozofia noastră să facem ca societatea să ne fie utilă nouă. Lozinca mea: nu ştiu ce caut, dar mă bucur de ce găsesc. 

Iar şi iar,

„Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng”.

Bucuria să nu-ţi fie deşănţată, să ţii cont de de toţi cei din jur. Tristeţea să-ţi fie delicată, decentă.

Ceva despre locuitorii acestei țări

În preajma aniversării Unirii Moldovei cu Țara Românească din 24 ianuarie 1859, mi-am amintit o poveste pe care generația mea o știe din manualele de Citire din anii ’70 și din scenetele care însoțeau momentul aniversar.

Este vorba despre Moș Ion Roată și Cuza-Vodă în care Ion Creangă povestind despre Divanul ad-hoc ținut în 1857 în Moldova, întrunire în cadrul căreia problema unirii era discutată de boieri, episcopi, mitropolitul țării și „țăranii fruntași”, arată cum un conducător cu simțul justiției, ales pentru țară și pentru toți locuitorii ei, printr-un simplu gest, după ce repară material o nedreptate, poate anula si dezonoarea pe care a trăit-o un om.

Pe scurt, povestea spune că moș Ion Roată care „nu prea punea temei pe vorbele boierești și avea gâdilici la limbă” (după câte văzuse și după câte pățise) intră în polemică cu un boier, iar această imprudență îl face victima unei nesfârșite serii de abuzuri și persecuții din partea acestuia, care „rămăsese ca opărit” de înțeleapta și în acelasi timp culpabilizatoarea replică a omului simplu: „Întâi și-ntâi, a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină și să mă aducă la sapă de lemn. Și aceștia, ca oameni fără judecată și pizmași, făceau toate chipurile satanicești, sau ei de-a dreptul, sau prin alții, cum să dea vitișoarele mele măcar de-un pas pe moșia boierească; ș-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruțare! Și astăzi împușcă-i porcii; mâine, vacile și boii; poimâine, căișorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada și du-le la curte. (…)

Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boier să mă jeluiesc. Și boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de față cu slugile sale și cu alți oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de rușine! Ba încă m-a și amenințat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară și să mă bată cu biciul! Și cu rânduiala asta, măria-ta, în câțiva ani de zile m-a calicit cu desăvârșire, și mi-a ridicat și cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!”. 

Aceste samavolnicii îi sunt relatate de moș Ion Roată lui Alexandru Ioan Cuza, aflat în trecere prin Agiud,  în drumul spre București. Domnitorul României era dintre cei care apreciaseră intervenția lui Moș Ion-Roată în dezbaterile Adunării ad-hoc (dăduse chiar mâna prietenos cu acesta) și îl recunoaște în momentul în care se îndreaptă spre el din mulțime.

După ce i-a ascultat plin de respect plângerea, Cuza-vodă „i-a pus două fișicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:

- Ține, moș Ioane, acest mic dar de la mine, și întâmpină-ți nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu , căci «El nu bate cu ciomagul»”.

Recunoscător, moș Ion Roată îndrăznește să adreseze întrebarea al cărei răspuns soluționează conflictul moral: „- Dar cu rușinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?

- Cu rușinea, iaca așa rămâne, moș Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz și pe altul, în fața mulțimii adunate acolo. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ți-a șters rușinea”.

…Sigur că ar fi grav ca vreun cetățean al României de azi să se identifice pe de-a-ntregul cu moș Ion Roată. Astăzi,  când cultura drepturilor omului  structurează raporturile între indivizi și între aceștia și instituții, când teoretic nu mai există ierarhii sociale (dar cele economice, politice, funcționărești le impun mentalului colectiv și individual) această poveste ar trebui să aibă sens numai ca expresie a imaginarului și memoriei unui popor privitoare la exemplaritatea morală a conducătorilor, cu mari așteptări de la clasa politică. Ar mai putea fi pilduitoare, de asemenea,  în planul micimii caracterelor celor care caută pricină, aceia care se miră ce motiv să mai găsească, ce vinovății să mai inventeze pentru a-și putea justifica măsurile complet arbitrare îndreptate împotriva acelora pe care pur și simplu îi urăsc deoarece au îndrăznit să-și ia libertatea de a vorbi, semnalând adevăruri incomode care îi privesc pe asupritori.

Dacă totuși  mai auzim din când în când de câte-un „boier” din acesta hulpav, trufaș, neomenos –este numai pentru că libertatea postdecembristă a însemnat pentru cei care nu au alte valori decât bogăția și puterea, libertatea de a fura din avuția națională și de a comite toate ilegalitățile juridice și morale , de a minți, de a urmări numai profitul propriu, libertatea ca anarhie, ca drept al bunului plac, al comportamentului abuziv și discriminatoriu cu aceia care îi contest sau spun adevărul și pun întrebări. La toate nivelurile ierarhice instituționale se regăsesc astfel de indivizi care folosesc puterea în mod discreționar.

Cum ceilalți, care suportă consecințele curajului lor față de acești mici dictatori de etapă, au și ei drepturi cetățenești și libertatea cuvântului, nu văd ca pe o resemnare „mioritică” mentalitatea așteptătoare a dreptății de la cei care au un cuvânt de spus privitor la buna întemeiere a unei comunități, ceea trage după sine și soluționarea conflictelor. Din toate timpurile, mergând de la impunere până la legitimare, temeiul puterii politice și instituționale este de natura juridică. Astfel încât, oricât ar fi de vetust (sau de-a dreptul jenant) să te identifici cu Moș Ion Roată atunci când ți se face o nedreptate, când ești insultat, maltratat, când știi că susții un adevăr pe care cei care comit abuzuri îl vor cu tot dinadinsul ascuns, trebuie recunoscut că numai un reprezentant superior al puterii în calitatea lui de garant al legii moral-juridice (ca în poveste) trebuie să intervină pentru reglementarea situației. În ciuda răspândirii culturii drepturilor omului și cetățeanului, suntem adesea victime ale jignirilor personale sau ale disprețului pentru simbolurile care ne exprimă credințele (chiar dacă în principiu legea morală din fiecare individ îi înalță privirea spre cerul înstelat).

Un popor care ține minte o astfel de întâmplare, din rândul său ivindu-se un scriitor care crede că merită a fi așternută pe hârtie, are mari așteptări de la clasa politică ce mereu va să vină, și mari frustări cauzate de clasa ce mereu stă să treacă. Are mari așteptări de repunere în drepturi a demnității sale, de recunoaștere a meritelor sale, de restituire a condițiilor în care să-și poată dezvolta nestingherit personalitatea, să-și dezgroape talanții. Condiția însă este ca și aceia care conduc să aibă caractere nobile, să fie capabili de gesturi pline de generozitate , bunătate, simț justițiar, să dorească înfăptuirea binelui general (scopul „cetății”), și nu numai pe al lor personal și al apropiaților lacomi.

Aniversarea marilor evenimente care marchează constituirea unei națiuni și a unui stat național ar trebui să fie totodată un prilej de recapitulare a valorilor și principiilor pe baza cărora s-a constituit, a capacității clasei politice de a le respecta, pentru asigurarea bunăstării morale și materiale a cetățenilor. Dacă nu este preocupat de soarta cetățenilor și dacă nu limitează abuzurile, statul nu are nici un sens. De aceea, în preajma aniversării Micii Uniri, povestea lui moș Ion Roată și Cuza –Vodă redevine exemplară ca moment al construcției narative identitare românești.

http://www.activenews.ro/stiri-politic/Mos-Ion-Roata-ciocoii-vechi-si-noi-140319

Dezleagă aceste cuvinte

şi leagă-le de lumea în care au fost

plânsul intră în ritmurile oglinzii
în alt dialect
numai intelectul promovează indiferenţa
dar acum eu fac ce visezi tu
asta e tot ce ştiu

Biografie

rufe papuci să-i caut

ceva nepurtat; de unde să ştiu

ce-i fac scrisorile pe care nu le-a scris

iubiţii care nu le-au primit

pe care nu i-a iubit?

de-ar fi o mireasă de zahăr.

dacă numai din zahăr ar fi

acum răpusă

durerea împrăştiată în cuburi, granule

ar îndulci cafeaua miresei adevărate

hohotind cu puteri noi după perdea

prinţului ei sinucigaş

jocului său întristat

anii de penitenţă ar însemna

cea mai scurtă cale spre ea

Motiv

cordoane lungi de dimineaţă

şnururi lungi de amiază

funii lungi de noapte

fiecare lucru epiderma altui lucru

zâmbetul e o linie lungă pentru toţi

abia ştii să scrii despre el

refăcându-i traseul

îţi vine să plângi

Sărbătorim trei zile. Ca-n poveşti

Cu ani în urmă, pe când Marin Sorescu era ministrul culturii, m-a surpins o afirmație a poetului într-un interviu care pe moment mi s-a părut un joc de cuvinte tipic sorescian, o ironie politico-metafizică: „Ministerul culturii este și un mister al culturii”. Nu știu cine lua interviul (televizat), cred că de fapt era un răspuns dat unui jurnalist pe holul parlamentului, dar cuvintele acestea mi-au rămas în minte până azi, parcă spre a amplifica taina Ministerului Culturii și Identității Naționale de astăzi. 

Tot omul știe că în domeniul culturii, chiar și într-o societate deschisă și transparentă ca aceea în care trăim azi, cel puțin creația și viața creatorului sunt învăluite sau se învăluie în mister la un nivel sau altul. Dar dacă stau bine să mă gândesc, și în sfera identității putem vorbi despre un nivel „tainic”, din moment ce acest concept este foarte greu de pus în definiții. Așa încât, deduc de aici că și ziua de 15 ianuarie ar putea fi numită „Ziua culturii și identității naționale”. Fiindcă Mihai Eminescu le simbolizează pe amândouă și acest lucru este limpede arătat în scrierile lui Constantin Noica pe marginea caietelor și poeziei eminesciene. 

Pledând pentru restituirea facsimilată a Caietelor eminesciene care ar fi permis unui public cât mai larg să aibă  acces la acest model de dăruire erudită prin care talentul și inspirația sunt șlefuite până la perfecțiune, Noica vorbește (și pe această  cale) despre înființarea în cultură: „Nu doar poeți romantici și visători, ci învățați, gânditori, oameni de știință, conștiințe pot naște și crește sub exemplul de pasiune pentru cultură al lui Eminescu” (Constantin Noica, „O imagine a pietății față de cultură”, în Introducere la miracolul eminescian, Humanitas, 1992, p. 14). Reconstituirea fotografică a acestei „imagini a pietății față de cultură” ce rămâne, tulburătoare, ca urmă vie a mâinii care a scris, ar fi demnă, după  ultimul mare gânditor român, să stea în locul nefăcutelor „statui a lui Eminescu pe gustul tuturor”, al unei catedre „Eminescu” la Universitate, al unui anuar sau al unei reviste care să‐i poarte numele. Aici „E o altă întâlnire cu poezia, după cum e o altă întîlnire cu gândul filozofic. Ceva neverosimil, ca viața, ca miracolul creației, îți stă înainte, în mijlocul molozului și mizeriei de a fi om” (Constantin Noica, „Facsimilați «Caietele lui Eminescu»!”, op. cit., p. 11). Aici  ‐  continuăm cu gândul lui Noica dintr‐un alt studiu ‐ se arată  că  poetul „știe să gândească filosofic și știe să vorbească românește”, de aceea și creează  termeni precum „infinire”  și „nefinire” (sau, în altă  parte, „troienire”), pe lângă  existenții deja „infinit”, „infinitate”, „nemărginire” (Constantin Noica, „Infinit și infinire la Eminescu”, op.cit., p. 306). Mai mult decât atât, arată Noica parafrazându‐l pe Eminescu însuși din manuscrisul 2285 din Caiete, de aici reiese că  poezia nu este o simplă  „învrednicire” ci, este, cumva, și „explozia unei acumulări” prin cultură, „o experiență  a cuvântului din toate limbile mari, ca  și una a cuvântului din limba noastră; una a gândului din mai toate filozofiile; una a fanteziei din mai toate lumile pământului și cerului”. 

Am avut deseori impresia (căreia această lectură a lui Noica îi poate da o expresie) că marii poeți au început de la revelația individualului ce‐și caută determinațiile prin care poate fi cuprins în general, a faptului unic  și miraculos de a te afla la un moment dat în lume, ca altceva decât alții  și altceva decât universul însuși (iată o posibilă definiție a identității), și încercând să comunice această „revelație”, au descoperit limitele propriului limbaj. 

Incapabili să exprime ceva cu precizie, chiar  și întâmplările cele mai elementare ale omului, nemaivorbind de idei, poeții au găsit expresii cât se poate de inexacte, dar s‐a descoperit că  tocmai în această  ambiguitate stă  adevărul poeziei, de vreme ce obiectele, așa cum sunt descrise de ea, sunt în afara lumii prinse în limbajul  științific, logic sau filosofic. În ciuda acestei imprecizii, totuși numai un astfel de limbaj individual ne menține în preajma misterului ființei. Celelalte, nu‐i așa, ca să folosim o „platitudine” moștenită de la un filosof‐poet, discreditată ca gen de Noica însuși atunci când se aplică citării „locurilor comune” din Eminescu, „distrug corola de minuni”.  

 

Așadar nu‐i putem pretinde unei poezii adevărul și atunci, poate, nu trebuie să așteptăm de la ea nici o definiție a ființei, cel puțin în sens tradițional. Ei îi stă bine în ambiguitate, expresivitate, emotivitate, sugestie, deschidere, onirism, alambicare simbolistă a percepțiilor de toate felurile, joc iregular, adică exercitându‐și funcțiile mandatului poeticrată în măsura în care este creat. Așa numita „lume a poetului” este adevărată chiar de acesta, adică îndeplinește criteriul originalității și nu are nevoie de comparația imaginilor ce produc efecte artistice cu ceva din afară, ca să se vadă dacă‐i este adecvată  și fidelă. Lumile poeților se înființează prin rostire și scriere, iar noi avem acces la ele, le conștientizăm, prin intermediul limbajului poetic ce deschide neașteptate posibilități de a fi. Altfel spus, precum Lorenzo Renzi, de exemplu, „Poetul se joacă cu limba și aceasta îl trădează și îl face să pună în cuvinte ceea ce nici măcar el nu știe. Acest depozit inconștient este o sursă de puternică sugestie poetică” (Lorenzo Renzi, Cum se citește poezia, Editura Pontica, 2000, p. 27). 

Dar la Eminescu lucrurile nu stau chiar așa, „inconștient lingvistic” (Lacan), sau dispuse după niște „structuri subliminale” (Jakobson),  și, evident, nici nu se reduc la o analiză psihanalitică sau structurală: „(...) Când cuvintele singure, duse chiar până la marginile lor și trecute în nemargini de gândire, nu‐i sînt de ajutor spre a exprima imposibilul, atunci el trimite la nemarginile lor formele gramaticale din vorbire. (...) La urma urmei, ce‐ți trebuie ca să poți da nume de negrăitului? O simplă libertate, aproape un joc al gândului și cuvântului cu ele însele. Dar nu se joacă  decât cel care s‐a «împătimit» în ele, până la a deveni din supus al lor, stăpân” (Constantin Noica, „Margini și nemargini ale limbii”, op.cit., pp. 142). După  cum demonstrează Constantin Noica prin toate rândurile scrise despre Eminescu, deși poate nu  și‐a    propus acest lucru, toate funcțiile limbajului poetic pe care le‐am enumerat succint și care se adaugă, după caz, altor funcții ale limbajului (conotativă, factică, referențială, metalingvistică) primesc  și mai multe conotații, dacă  sunt alimentate filosofic, creându‐se astfel nesfârșite posibilități de receptare  și interpretare, de proiectare a textului poetic dincolo de el însuși.                                                             

Poezia lui Eminescu întemeiază „lumi” originale, dar pentru creația lui nu este mai puțin important nivelul receptării individuale, unde, de asemenea întemeiază, regăsindu‐și esența de „ctitorie a Ființei împlinită  cu ajutorul cuvântului” (Heidegger, „Limba în poem” în Originea operei de artă,Editura Univers, 1983, p. 200). Întâlnirea dintre „făptura individuală” a cititorului și forma individuală a poeziei poate fi o intuiție a identității. Atunci când încă nu și‐a găsit propriile cuvinte pentru a numi stări interioare, sau dimpotrivă, după ce le‐a epuizat, cred că orice cunoscător și vorbitor de română, dotat cu o sensibilitate normală și cu o cultură medie suferă în cuvintele lui Eminescu, iubește în cuvintele lui, speră, gândește istoria și politica - și numai ironia postmodernă stoarce doar ridicolul dintr‐o astfel de înaltă situare existențială. Sau, cel puțin, poezia lui Eminescu este capabilă să aducă în câmpul conștiinței „intuiții” metafizice, căci aici nu este vorba numai de forța ontologică a cuvintelor și expresiilor de a face lumea în sens virtual, „lumea poetului”, „universul lui liric”, sau regiuni privilegiate în care locuiește gândul, într‐o „lume ca nelumea”, așadar o utopie lirică. Nu este vorba pur și simplu numai de întemeierea limbii naționale. Cred că odată cu Eminescu se constituie și eul receptor autentic, ca eu liric, în sensul scoaterii acestuia la suprafață, al conștientizării adâncurilor proprii, al descoperirii sinelui drept coardă a unei lire universale cu un rost inconfundabil în simfonia lumii. În studiile consacrate poetului, Noica le arată românilor cam de unde ar trebui să pornească  fiecare pentru a afla că  există, cu toată  greutatea ontologică  pe care o trage după  el acest cuvânt. Poetul cel „treaz”, neîmbătat romantic (de „farmecul dureros”), îi apare lui Noica drept un „semădău”, după expresia poetului însuși, „un om care dă  seama de lucruri”, de marginile  și „nemarginile” limbii, altfel spus conștientizează limitele limbajului odată cu revelația faptului de a fi sau a nu fi, tocmai când limba „se lovește de pragurile ei”, la impactul cu absolutul și moartea. 

Dacă definirea identității individuale sau colective este indisolubil legată de cultura proprie indivizilor și comunităților, reciproc, șansa unei culturi de a exista și de a se impune este aceea de a fi expresia unei identități bine afirmate și recunoscute, cu atât mai mult într-o epocă de transformări și tranziții care oferă toate datele unei schimbări de paradigmă. Iar opera eminesciană rămâne un reper cultural și identitar românesc.

http://www.activenews.ro/cultura-istorie/Un-simbol-al-culturii-si-identitatii-nationale-140072

Nevoile „practice” ale sufletului poetic nemuritor

Tare mult aş fi vrut să o cunosc pe Diana despre care am auzit azi pe la prânz, după  ce se terminase Liturghia la Biserica Sapienţei şi aşteptam începerea parastasului pentru Mihai Eminescu.

Diana, în amintirea povestitoarei, era „o domnişoară tânără, cum eram şi eu pe atunci” care „în fiecare an, pe 15 ianuarie, îi făcea o colivă lui Eminescu; şi era atât de pătrunsă de momentul acesta, cum nu mi s-a mai întâmplat să văd; şi, slavă Domnului, sunt enoriaşă aici de mai bine de şaizeci de ani”. Ascultând, o vedeam pe Diana ca pe „un înger între oameni” păşind spre altar  - numai ea şi sufletul poetului, mi-o imaginam graţioasă şi în acelaşi timp serioasă, mă întrebam ce va face când se va întoarce în camera ei: va citi? va visa? va scrie?

După o emoţionantă rugăciune de cerere duhovnicească pentru sufletul românilor, a urmat ceremonia aşteptată şi mi-am dat seama că dincolo de comemorări şi evenimente omagiale dedicate poetului, dincolo de citirea lui (întru veşnica pomenire a poetului şi întru primenirea cititorului), slujbe ca aceasta la care am avut neaşteptata bucurie de a participa astăzi sunt la fel de importante pentru sufletul lui Eminescu: Părintele Marin şi părintele Alexandru au rostit şi au cântat ca îngerii puternicele rugăciuni care  îi aduc împreună pe cei prezenţi cu cei absenţi.

Poate că Diana simţea că aici, într-o biserică din aşa-numitul pe vremuri „Cartier Latin” (între Strada Miliţiei şi Strada Vigilenţei) trebuie să-l pomenească pe poetul care timp de câţiva ani a fost oaspetele frecvent al unei case din acest loc.

Ca urmele să nu fie pierdute

între cei care nu se cunosc
dintre toţi bloggerii
cărora le-am vorbit pe limba lor
eu mi-am rămas cea mai credincioasă:
decembrie, aprilie, septembrie, octombrie, mai
ceasurile trec
anotimpurile aşteaptă
în timp ce ianuarie îşi împrăştie fulgii
prin celelalte galaxii

Traversam umbrele în zig-zag

să rămână intacte

în cutia de zestre unde

Flori de Tei

o cutie mai mică de ceai stă şi ea între noi

un şervet de mătase, un ierbar foşnitor

ne apropie pagină cu pagină

„Om uitător, ireversibil”,

nu-ţi ajunge că ninge, nu-ţi ajunge că mergi pe stradă,

ţi-ai ridicat statuie

şi tot strigi după alţii

 să nu mai stea cu mâna-ntinsă

chiar dacă „spune o poveste”

tu crezi că după ani şi ani

ruşinea faptelor imorale se prescrie

şi dai din mână şi-i dai la o parte

pe cei care pun întrebări

şi râzi pe-nfundate

de reuşite farselor tale vinovate

dar tu nu poţi înţelege

sensul unei fotografii

în care cei din realitate

sunt în cealaltă încăpere

şi rămâi pentru totdeauna

o statuie într-o sticlă

ce nu merită nici măcar să fie spartă

la capătul acestei fraze prea lungi

pentru un prezent atât de scurt 

Cum te poţi bucura din orice

De exemplu, atunci când realizezi că nu ai dat banii degeaba, fiindcă te apucă mâncărimile după ce ai înghiţit un medicament prescris coexistenţei tale paşnice cu lumea vieţii, despre care ai fost avertizat că afectează ficatul şi totuşi rămăsesei cu impresia că eşti forţat să cumperi un hepatoprotector mult prea costisitor pentru întreţinerea unui organ atât de efemer :)

Totuşi, redau mai jos o bucurie pură şi simplă

https://www.youtube.com/watch?v=hFxyTtEK03c&feature=share

Elogiu zăpezii de azi

Numai cine nu s-a văzut neputincios pierzând la timpul său o "livadă de vişini", nu poate înţelege efectul purificator al ninsorii. Pentru o clipă, totul redevine alb. Ca în acei ani când oamenii erau buni, drepţi, devotaţi, când trădarea şi parvenitismul nu existau în mica ta lume, când te simţeai ocrotit, iubit, răsfăţat. Şi nu ştiu cum se ating buclele temporale, dar astăzi mă simt mult mai aproape de acei ani, decât de anul trecut. Poate muzica are cel mai important rol aici, în acel timp când încă nu era pierdută "livada de vişini".