Tare mult aş fi vrut să o cunosc pe Diana despre care am auzit azi pe la
prânz, după ce se
terminase Liturghia la Biserica Sapienţei şi aşteptam începerea parastasului
pentru Mihai Eminescu.
Diana, în amintirea povestitoarei, era „o domnişoară tânără,
cum eram şi eu pe atunci” care „în fiecare an, pe 15 ianuarie, îi făcea o colivă
lui Eminescu; şi era atât de pătrunsă de momentul acesta, cum nu mi
s-a mai întâmplat să văd; şi, slavă Domnului, sunt enoriaşă aici de mai bine de şaizeci
de ani”. Ascultând, o vedeam pe Diana ca pe „un înger între oameni” păşind spre altar - numai ea şi sufletul poetului, mi-o imaginam
graţioasă
şi în
acelaşi
timp serioasă, mă întrebam ce va face când se va întoarce
în camera ei: va
citi? va visa? va scrie?
După o emoţionantă rugăciune
de
cerere duhovnicească pentru
sufletul românilor, a urmat ceremonia aşteptată şi mi-am dat seama că
dincolo de comemorări şi evenimente omagiale dedicate poetului, dincolo de citirea lui (întru
veşnica pomenire a poetului şi întru primenirea cititorului), slujbe ca aceasta
la care am avut neaşteptata bucurie de a participa astăzi sunt la fel de
importante pentru sufletul lui Eminescu: Părintele Marin şi părintele Alexandru
au rostit şi au cântat ca îngerii puternicele rugăciuni care îi aduc împreună pe cei prezenţi cu cei absenţi.
Poate că Diana simţea că aici, într-o biserică din aşa-numitul pe vremuri „Cartier
Latin” (între Strada Miliţiei şi Strada Vigilenţei) trebuie să-l pomenească pe
poetul care timp de câţiva ani a fost oaspetele frecvent al unei case din acest
loc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu