Constructivism abstract

     „Alături de diletanţii sceptici, uşuratici, suficienţi − se întîlnesc diletanţii constructivi. Acesta poate fi considerat ca un nou diletantism, viabil, de care ne simţim apropiaţi. Efervescenţa care îl produce e şi a noastră. Pentru că diletanţii constructivi suferă acelaşi chin al sintezei, al închegărilor largi, cuprinzătoare, curajoase.

    Curajul pe care ceilalţi diletanţi − de salon, de revistă, de catedră − îl risipeau în paradoxe, în fraze de spirit, în enigme minore − aceştia îl dovedesc în construcţii. Trăsătura reprezentativă e necesitatea sintezei universale, a rotunjirii, a sistematicii, a legiferării.

     Legile, tipurile, ordini, luminoasa cauzaliate − iată orizontul diletantismului fecund, pe care l-am putea numi «filozofic», spre deosebire de celălat diletantism «modern», bun pentru minţile leneşe şi conştiinţele străvezii.

     Recunoscînd în diletantismul filozofic tendinţa către sinteza universală, s-ar putea spune că se identifică cu însăşi filozofia. Împotrivirea e nedreaptă. Un diletant autentic, deşi năzuind aceeaşi poziţie ca şi filozoful − nu va pute fi niciodată un filozof pur. Structurile spirituale, în ciuda anumitor corespondenţe − sînt diverse. Diletantul nu iubeşte abstracţiunea, lumea valorilor care nu se oglindesc în realitatea imediată. Diletantul vede. Gîndirea lui e plastică. Gîndirea filozofică, deşi n u exclude plasticitatea, e prin excelenţă abstractă”. Mircea Eliade, „ITINERARIU SPIRITUAL. Către un nou diletantism”, în ITINERARIU SPIRITUAL. Scrieri din tinereţe, 1927, Bucureşti, Humanitas, 2003, pp.272-273.

„Ca, intrînd şi ieşind, toţi paşii săi să se îndrepteze după dînsele”

„Israiliteanul cel vechi avea datoria nu numai de a asculta mărturiile lui Dumnezeu care se citeau în vremi rînduite la adunările cele de obşte ce se făceau atunci în sinagogi, ci de a le citi şi singur de-o parte. Şi avea încă datoria de a le pomeni adeseori şi fiilor săi, şi rudelor şi casnicilor, avîndu-le pe ele totdeauna – şi cînd se întorcea spre somn, şi sculîndu-se, şi şezînd, şi umblînd – înaintea ochilor săi prin aducerea aminte şi în mîini prin faptă; şi, în scurt, scrise chiar pe înseşi uşile casei sale, ca, intrînd şi ieşind, toţi paşii săi să se îndrepteze după dînsele. (…) Încă şi însuşi împăratul se supunea mai întîi decît alţii acestei puneri de lege, cînd şedea pe scaunul său. (…)
Oare acestei sîrguinţe a citirii şi cugetării celei osîrdnice a Sfinţitei Scripturi, care era datorie a vechiului Israilitean, nu este supus şi Creştinul, noul Israilitean al darului? [(…)„Israil” însemnează „minte văzătoare de Dumnezeu” (Facerea 32:28)].
Este supus, cu adevărat! Şi cu atît mai mult cu cît petrecerea acestuia se cere a fi mult mai desăvîrşită decît a aceluia, cu cît cinstirea de Dumnezeu a acestuia este mai înaltă şi mai presus de fire decît a aceluia. Oare cunoaşte aceasta Creştinul? Oare o cugetă? Oare o păzeşte? Foarte puţin, ori nicidecum!”

Din „Punerea înainte a cărţii”, Evghenie Vulgaris, Îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu: tîlcuiri la Pentateuh, ed. îngrijită de Florin Stuparu, Ed. Sophia, 2012, pp.11-13.

BIOGRAFIE−−

Pagina nr.2

Nostalgia mea

este ca nostalgia ierbii.

Nostalgia ierbii

începe cu

fînul proaspăt cosit

şi nu încape în pagini.

Pagina nr.5

Ştiu să găsesc

o asemănare

între fertilul Orion

şi îndoielnicul pămînt

al livezii.

Este unul dintre puţinele lucruri

pe care le ştiu

dar tot nu încape în pagini.

1979

„A năzui către oarecare bine mai înalt decît cel văzut”

„Şi – în vreme ce petreceam viaţa cea singuratică şi, precum judec eu, mai iubitoare de Dumnezeu – de multe ori citeam spre a mea mîngîiere această iubitoare de Dumnezeu Îndeletnicire a prea-slăvitului întru sfinţiţii filosofi Evghenie. Şi, în cele din urmă, mi s-a părut a fi bine să o tălmăcesc şi în patriotica mea limbă moldovenească, din cea elinească. Şi am făcut asta pe cît am putut şi voiam a zăcea nearătată undeva în ascundere. Dar – de vreme ce aceasta s-a făcut ştiută şi alora (…) – m-am plecat cererii iubitorilor de cele bune, chiar nevrînd, pentru a se da în tipar spre folosul multora, precum m-au îndemnat şi cei ce o ştiau. (…) Deci orice bine credincios să primească această iubire de osteneală a mea ca pe un lucru de aşezare iubitoare de bună credinţă, aşezare ce voieşte a năzui către oarecare bine mai înalt decît cel văzut, şi nu poate a se întinde. Şi, de i se va părea lui a fi ceva vrednic de petrecerea mea în pustie, să-l laude pe cel ce se vede întru acestea. Căci de la acestea se trimite toată buna dăruire, de multe ori chiar şi prin cei nevrednici. Iar de se va socoti greţoasă vreo naştere a neputinţei mele, cu bună cunoştinţă să ierte meteahna minţii omeneşti. Căci nădăjduiesc că – de nu va fi muscă ce suge din răni, ci albină care adună din cele mai bune şi mai mirositoare flori – cititorul meu va secera mult folos dintru acestea în cămara sufletului său şi va înviesteri lui-şi dulceaţa mierii celei cuvîntătoare. Lucru pe care îl rog pe Domnul tuturor ce vor citi aceastea!”

Din Cuvîntul Tălmăcitorului Veniamin Costachi (1815) la Evghenie Vulgaris, Îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu: tîlcuiri la Pentateuh, ed. îngrijită de Florin Stuparu, Ed. Sophia, 2012, pp.8-9.

Cine se teme de spiritul democrației directe?

Deși inflația comentariilor despre protestele din Piața Victoriei și din fața Palatului Cotroceni a atins punctul maxim zilele acestea, mă încumet și eu să-mi exprim părerea că dincolo de orice fel de manipulare, ca și în 22 decembrie 1989, sau în aprilie-mai 1990, sau în ianuarie 2012, majoritatea celor care au un minim respect pentru demnitatea civică au ieșit în stradă de bună voie - și este ofensator la adresa lor să se afirme că i-ar fi obligat vreo instituție, vreun grup, vreo firmă, vreun individ.

Uneori, citind și ascultând comentarii ale susținătorilor și opozanților din taberele adverse, ai zice ca dacă sfirșitul lumii a fost amânat momentan, ne aflam totuși în plină desfășurare a unui război nemaîntilnit, care pustiind orașele, satele și spiritele devine centrul viețiiși al lumii noastre. Seara, târziu, când moderatorii TV și invitații lor zbiară unii la alții pe toate vocile și tonurile, când mașina de gunoi sau de deszăpezire fac manevre printre blocuri, te aștepți să-ți bată  în geam un extraterestru sau un terorist, ajungi să crezi că acest zgomot familiar anunță aterizarea unui OZN sau a unui elicopter din care coboară o trupă de comando, sau, Doamne păzește, că un bombardier se apropie cu viteză maximă de cartierul în care locuiești pentru un timp. Totuși, în acest timp respirăm, avem apă caldă și apă rece, avem lumină, avem căldură, avem fiecare după posibilități ce pune pe masă; dimineața,îmbrăcați bine mergem la treburile noastre cu metroul, cu tramvaie, autobuze, troleibuze, trenuri (care circulă foarte bine), iar cei care au timp, energie, și ceva de susținut sau de respins public, pe înserate se adunăîn agora, se exprimă, se manifestă mai mult sau mai putin inspirat, după care pleacă cuminți la casele lor.

Eu cred (deloc original) că acești oameni  ies în primul rând pentru a-și exprima dezacordul față de cei care dau tonul corupției și abuzurilor în toate instituțiile,împotriva unui spirit al șefiei arbitrare și discreționare, împotriva unei mentalități feudale a conducătorilor, împotriva celor puși în continuare pe tâlhărie și care așteaptau de la o lege strâmbă libertatea de a fura și mai mult, de a înșela și mai mult, de a minți și mai mult, de a fi și mai nedrepți, apărați astfel de lege. De mult timp mă gândesc la o temă vastă de cercetare despre lege și nedreptate, despre drept și injustiție într-o țară în care, cu rare excepții, valoarea (individuală, personală) a unui om nu este respectată pur și simplu decât dacă acesta o „putere” care să-i „țină spatele”, sau dacă această „atestare” implică un avantaj pentru cel care o recunoaște.

Sigur că este vorba și de unele „forțe” mai mult sau mai puțin vizibile în aceste manifestări recente, dar este vorba totodată și de  practicile culturale ale cetățeanului liber. Ele sunt în același timp rezultatul acumulării unor emoții negative și resentimentelor față de clasa politică românească postdecembristă, iar „comunitatea cetățenilor” se pare că a  înțeles, în sfârșit, ceea ceacademicianul istoric Florin Constantiniu observase cu ani în urmă într-un interviu din revistaFormula AS : „Un popor de oi naște un guvern de lupi”. Altfel spus, principalul vinovat de această situație politică decadentă este, după părerea sa, însuși poporul român : „Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-și bată joc, nepedepsită, de țară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în acești 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să «tempereze» setea ei de înavuțire. Pe român nu-l interesează situația generală. Daca prin fin, naș, cumnat, amic etc., și-a rezolvat pasul lui, restul ducă-se știm noi unde! Moștenirea multiseculară a lui hatâr și bacșis a rămas atotputernică. Cum să îndrepți o țară, când cetățenii ei se gândesc fiecare la sine și nu la binele comun!? Astăzi, asistăm la situații și mai dramatice. Românii pleacă – din nevoia de câștig – să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în Afganistan. Energii și vieți se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poți să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini, decât pentru noii ciocoi postdecembriști, care îi tratează cu un dispreț suveran” (Acad. Florin Constantiniu – „Clasa politică postdecembristă este cea mai incompetentă, cea mai lacomă și cea mai arogantădin istoria României”, interviu în revista Formula AS, nr.896/2009). Legat de această remarcă,fiecare poate adăuga argumente din experiența cotidiană,  începând de la consternarea că cei mai mulți doctori nu respectă ora și ordinea consultațiilor, iar pacienții acceptăasta tacit, marginalizându-l pe cel nedumerit, mustrându-l „că știe el (doctorul) ce face” – iar această atitudine umilă (ceea ce este diferit de adevărata smerenie), servilă, necontestatară și lipsită de solidaritate cu cei principiali este adoptată față de toți cei care într-un loc anume dețin puterea.

Dar acum, după mai bine de 20 de ani de democrație, reacția civică anemică a unui popor anomic pare uitată, pentru a face loc celor ce au descoperit, sau și-au fi regăsit spiritul civic și nu-și mai restrâng participarea și iluzia puterii proprii la nivelul „ideal” al dezbaterii virtuale. (În acest sens, legat de fenomenul Piața Universității 2012, atât realizatorii de emisiuni TV, cât și participanții activi la acțiune îi sfătuiau pe români să nu-și rezume solidaritatea și revolta la postura de simplu telespectator sau navigator pe internet. În unele seri, cei prezenți în Piață, după ce reluau repertoriul „Golaniei” din 1990, îi ironizau pe cei de-acasă scandând "Like! Like! Like!”).

 Pe scurt, la noi, cum am spus-o de mai multe ori, fie că sunt de dreapta, fie de stânga, reprezentanții clasei conducătoare au aceeași mentalitate de „proprietari” ai puterii, îndreptățiți să ia decizii, să controleze și să domine populația. Toți oamenii politici sunt orgolioși, vanitoși, cu toate că, teoretic, clasa politică ar trebui să fie alcătuită din cetățeni altruiști, capabili să renunțe la sine pentru binele statului și al poporului.

Cu riscul de a reitera un loc comun, aceștia sunt stăpânii unei lumi de valori răsturnate. O lume în care sunt respectați borfașii și cei care s-au „descurcat”, iar oamenii cinstiți și modești sunt disprețuiți. O lume în care o falsă austeritate se impune numai categoriilor defavorizate, în care domnesc falsul elitism (legat de ideea că numai unii tebuie să „trăiască bine”), lipsa de transparență, controlarea alegerilor, promovarea pe criterii clientelare și de obediență față de conducere din toate instituțiile, descurajarea valorii, hoția, mârșăvia, turnătoria, slugărnicia, în față, pe lângă cel puternic, în ciuda intimei lipse de considerație, „divertismentul” grosolan la momente nepotrivite și pe orice temă, neseriozitatea, politizarea religiosului și estetizarea politicului, tabloidizarea, de-a valma, a dramei, a „comediei” și a normalității.

Atunci când în fruntea țării și la nivelul tuturor structurilor de conducere sunt indivizi nereprezentativi, în care cetățenii nu-și recunosc identitatea comunitară, etică, și chiar profesională (marcată de criteriile exigenței), incompetenți și de rea credință, lipsiți de principii morale, purtați în luptă doar de un sentiment al câștigului propriu și al concurenței oarbe, pe viață și pe moarte, pe care îl difuzează în toate straturile societății sau ale grupului  - reacțiile și relațiile interumane se deteriorează profund. Amorțirea și chiar „somnul” simțulului civic sunt întreținute cu bună știință și chiar cultivate de către conducătorii politici, „managerii” instituțiilor sau formatorii de opinie, în cea mai mai parte a lor firi primitive, care au tot interesul să guverneze o populație sau niște angajați, să-i domine pe cei din jur supuși, temători, veritabili „homo sovieticus”, suspicioși, neîncrezători unul în celălalt și în puterea lor civică comună, nesolidari pentru o idee, cu o cultură politică tribală, parohială, patriarhală, intimidabili, manipulabili. În acest sens, sigur că da, la nivel instituțional și civic funcționează "Decalogul Chomsky” (pe care fiecare îl pune în cârca adversarului), iar unii cetățeni se simt încă prea istoviți, prea săraci și speriați pentru a face față acestei ofensive contra libertății de conștiință, ca să își permită luxul protestului, al contestării, al demnității.

De aceea, cei care protestează acum (nevoiași mai mult sau mai puțin, tineri  mai mult sau mai puțin) exprimă idealul participării civice care ilustrează latura explicită a culturii democratice deliberative, mai mult sau mai puțin „agonistice”, mai mult sau mai puțin clasice, „îmblânzite”. Oscilația între obligație și libertatea de a fi „angajat” civic, între datorie și dreptul de a fi indiferent este astfel soluționată prin riposte la adresa politiclor interesate, prin demonstrația practică a faptului că cetățeanul român există și este interesat de soarta comunității și finalmente a lui însuși, că el contează, în ciuda nehotărârii sale funciare.

Datorită muncii acestor cetățeni „funcționează” țara, a celor care își fac onest datoria acolo unde se află,  iar entuziasmul postrevoluționar al reconstrucției tot de la ei pornește: de la cei care alungă apatia, dezgustul, disperarea de a te simți furat, înșelat, exploatat de capitaliștii sălbatici de stat sau de alte „autorități” care își creează propria cultură politică a egoismului, cinismului, indiferenței față de comunitate și resentimentului față de potențialul opozant.

Chiar dacă activitatea „criticistă” a individului nu prea este luată în seamă de puterea politică, cum nu este luată în seamă în nici-o instituție de stat reacția la o nedreptate dacă „reacționarul” nu este susținut de cineva puternic, avem de-a face cu un fenomen democratic normal și putem constata că se tem de democrația participativă-directă

numai cei dornici de putere cu orice preț, cei lipsiți de spiritul dreptății, sincerității și omeniei, cei care au de ascuns fapte necinstite.  

http://www.activenews.ro/stiri-social/Cine-se-teme-de-spiritul-democratiei-directe-140962

„Căci va-ţi făcut iubiţi nouă”

„Ci ne-am făcut blînzi în mijlocul vostru,

Zice: Am fost blînzi între voi, fără a vă pricinui vreo greutate şi supărare. Sau zice: Am fost între voi ca nişte prunci (precum se află întru alte izvoade) adică fără răutate, smeriţi şi neiubitori de slavă, căci pruncii nu cugetă vreo iubire de slavă sau altă asemenea răutate. Şi zicerea „în mijlocul vostru” are această înţelegere: Eu, Pavel, m-am făcut ca unul dintre voi, adică asemenea cu voi întru toate, fără a lua vreo rînduială mai înaltă, precum cerea dregătoria apostoliei mele”.

Astfel ţinîndu-ne de voi, bine-voim a vă da nu numai evanghelia, ci şi sufletele noastre,

 „ţinîndu-ne de voi”, adică: „astfel suntem legaţi şi împletiţi cu voi prin iubire”. Deci zice: Nu numai că n-am luat de la voi nimic, dar, de ar fi cu putinţă, bine-voim – adică foarte voim – să vă dăm chiar sufletele noastre. Prin urmare, a le da Pavel evanghelia Tesalonicenilor a fost un lucru cinstit, iar a-şi da sufletul pentru dînşii a fost o faptă de înfricoşată dragoste, pe care o arată mai departe:

Căci va-ţi făcut iubiţi nouă”.

Sfîntul Teofilact al Bugariei, Tîlcuirea Epistolelor către Tesaloniceni, Timotei, Tit şi Filimon a slăvitului şi prea lăudatului Apostol Pavel – îndreptarea tălmăcirii, note ale ediţiei şi înainte cuvîntare: Florin Stuparu – Bucureşti, Editura Sophia, 2014, pp.20; 21.