„Alături de diletanţii sceptici, uşuratici,
suficienţi − se întîlnesc diletanţii constructivi. Acesta poate fi considerat
ca un nou diletantism, viabil, de care ne simţim apropiaţi. Efervescenţa care
îl produce e şi a noastră. Pentru că diletanţii constructivi suferă acelaşi
chin al sintezei, al închegărilor largi, cuprinzătoare, curajoase.
Curajul pe care ceilalţi diletanţi − de
salon, de revistă, de catedră − îl risipeau în paradoxe, în fraze de spirit, în
enigme minore − aceştia îl dovedesc în construcţii. Trăsătura reprezentativă e
necesitatea sintezei universale, a rotunjirii, a sistematicii, a legiferării.
Legile, tipurile, ordini, luminoasa
cauzaliate − iată orizontul diletantismului fecund, pe care l-am putea numi «filozofic»,
spre deosebire de celălat diletantism «modern», bun pentru minţile leneşe şi
conştiinţele străvezii.
Recunoscînd în diletantismul filozofic
tendinţa către sinteza universală, s-ar putea spune că se identifică cu însăşi
filozofia. Împotrivirea e nedreaptă. Un diletant autentic, deşi năzuind aceeaşi
poziţie ca şi filozoful − nu va pute fi niciodată un filozof pur. Structurile
spirituale, în ciuda anumitor corespondenţe − sînt diverse. Diletantul nu
iubeşte abstracţiunea, lumea valorilor care nu se oglindesc în realitatea
imediată. Diletantul vede. Gîndirea
lui e plastică. Gîndirea filozofică,
deşi n u exclude plasticitatea, e prin excelenţă abstractă”. Mircea Eliade, „ITINERARIU
SPIRITUAL. Către un nou diletantism”, în ITINERARIU
SPIRITUAL. Scrieri din tinereţe, 1927,
Bucureşti, Humanitas, 2003, pp.272-273.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu