Scrisori

ce conţineau frunze, vitamine, pilule, monede, cercei, monade, nasturi, firimituri, aspirine – tot ce poate deveni sferic într-un plic de mărime obişnuită, tot felul de căpăcele, de exemplu atomi de suflet sferici, subtili, uite şi nişte bancnote ferfeniţă pe care se sfieşte să i le întindă vânzătoarei gândindu-se ce bine i-ar sta năsturelului bleumarin de la halatul ei într-un plic sau chiar într-o scrisoare unde întrebi cum adică să nu mai fie un om cu ochi şi mâini care privea pe fereastră fără grija de-a asculta la radio că se va însera

Eliade 110 - O lectura despre Ileana

Daca va veti uita la pozele care apar accesind linkul de mai jos, veti vedea ca orice comentariu-i de prisos. Sunt de ajuns fotografiile, chipurile, privirile, atitudinile corporale, cladirea, copacul, locul (cele citite au fost deja postate zilele trecute) (ar mai fi muzica) pentru a intui atmosfera de aseara. M-am simtit in alt timp si mai ales am inteles din nou ca depinde numai de noi, cei in viata, cei cu inima, minte si literatura pentru a fi reinviat.
De altfel, evenimentul si-a propus nu numai o evocare a personajului eliadesc cu acest nume care apare in mai multe scrieri (Nunta in cer, In curte la Dionis, Pe strada Mintuleasa, Noaptea de Sinziene), dar si o invitatie la acest gen de lectura publica sau, as adauga, de lectura impartasita cu celalalt. Si nu neaparat din Eliade. Cei din generatia mea aveam acest exercitiu: fie ca erau un el si o ea, fie ca era un grup, fie ca eram intr-o camera inchiriata sau intr-o camera de camin studentesc, in tren, intr-o camera de hotel, ne citeam unii altora poezii si fragmente de proza din clasici, moderni si postmoderni. Si era bine si frumos.

https://www.facebook.com/pg/AsociatiaARCEN/photos/?tab=album&album_id=1798829936800447

Cultul chibriturilor şi nu al vreascurilor

fiindcă cireşul are scop

mă priveşte mai direct

călătoria liliacului

sfioasă

prin păr

această politică a nefericirii

stânjenitoarea distanţă

dintre mine şi rodie

când albastrul grădinii cu trandafiri

face să cadă cerul pe mine

cu drag

Dar cred că toţi ne pierdem vremea stând pe gânduri:

când ţi-e somn

ţi-e somn mai înâi la inimă;

urmează migrena, un ţesut în plus

între tigvă şi podoaba capilară;

atunci urci în tren

şi-i laşi toată libertatea lunii pe cer;

nimeni nu-i face cu mâna celui care pleacă

în această călătorie

doar aerul se-mbracă în glasul roţilor

iar prietenii meditând pe alee

cu o cărticică în mâinile-mpreunate

rămân pe lume

Alte probabile profunzimi

cum cartea mă-ntâmpină

din alta

cum pagina se deschide

în alta

cum ajungem la litera numelui

răzvrătit

împotriva acestor probabile profunzimi

cum „niciodată”

luptă pentru „vreodată”

cum niciodată nu se

sfârşeşte cartea

Si eu am fost prin acest Bucuresti de poveste

Am fost si eu aseara, chiar pe 22 aprilie (dupa aceea am realizat ca este si un pelerinaj, tot intrebindu-ma de ce am simtit nevoia sa cumpar o garoafa rosie si sa strabat tot traseul cu ea in mina), ca sa refac in mod "colectiv" un traseu strabatut de zeci de ori prin anii '90 cu Florin. Si tot am aflat lucruri noi. Despre case, despre mahalale. Castani infloriti, zi de primavara, ghizi stiutori si inspirati, multi participanti (sa fi fost citeva sute?) de toate virstele. Dar mai ales tineri. Bucurosi, prietenosi, zimbitori, comunicativi. Nici nu puteau fi altfel fanii unui scriitor care a creat personaje ca Zaharia Farima, Leana-Ileana, Stefan Viziru, Biris, Bibicescu, Gavrilescu, Lixandru. De fapt, toata adunarea aceea in numele lui Mircea Eliade avea un "aer de familie". Cred ca lui Eliade i-ar fi placut ideea operei literare ca muzeu in aer liber cautat si iubit de vizitatori care impartasesc macar pentru o ora-doua o filozofie nostalgica a locuirii. . Si in mine, pline de realitate, tot strazile si locurile din "Pe strada Mintuleasa", "In curte la Dionis", "Uniforme de general", "La tiganci", "Romanul adolescentului miop", "Memorii", "Huliganii", "Intorcerea din rai", "Noaptea de Sinziene", "Nunta in cer". Dar nu pierdeti prilejul de miine seara al acestei plimbari prin Bucurestii reali, ireali si fantastici, fabulosi.

A.R.C.E.N. · 

Ultimele două trasee culturale ARCEN prin Bucureștii lui Mircea Eliade: sâmbătă și duminică (22-23 aprilie), ora 17.00 | Ne întâlnim în dreptul Bisericii Mântuleasa (Str. Mântuleasa nr. 20).

detalii: https://www.facebook.com/events/296030630819991/

Peisaj împotriva memoriei

fereastra mi-arăta oboseala

şi cum eram singurul

sistem osos din încăpere

gândurile mele erau

singurele dealuri

traversate de trenuri

purtate de locomotive cu abur

şi vagoanele-frunze

se-mprăştiau

ca  într-o dimineaţă

ca aceasta

frumos chip îi este dealul

când se pierde în munte

El

mi-a adus o picătură de apă

(în palmă)

De ce râzi

m-a întrebat

apa nu are nici-un gând

dar dacă doreşti atât de mult

o reîntoarcere

sigur că ceea ce auzi este

un cântec de vrăbii

ceea ce vezi sunt precis copaci înfloriţi

iar aceasta este precis adiere de primăvară

chiar dacă într-o noapte

luna o să cadă în zi

picătura de apă

o va hrăni

Marile plăceri

să construim iubirea

fără să ne iubim

cum am construi o casă

o teorie

un singur astru

să ne-ntrebăm în somn

de inima noastră

cu ce fel de-ngândurare

ne vom plânge de milă

şi va fi atât de frumos

în ochii noştri închişi

Umbră

necunoscutul cer violet

şi plăcerea albastrului

de a-l străbate

într-un joc de uitare

şi despărţire la timp –

ieşirea la lumină

blocată de privirea ta

Atât deocamdată

Ce mai tastez despre sufletul neamului românesc

Numai atunci pot iubi lucrurile
Când devin peste măsură de inutile
Din săltăreţele dactile nu-mi rămâne decât
Să răscolesc memorii în fiinţa mea istorică şi binevoitoare
Să ridic praful ce acoperă mărunţişuri (vălul ce acoperă fecioara)
Să tastez lucruri diferite ca şi cum aş multiplica
Acelaşi lucru să tastez astfel încât să funcţioneze:
Un azil de câini şi-un azil de pisici
Să văd aceste dactile alcătuite din atomi de tristeţe
Să fac economii să plouă după filmul lui Woody Allen
Să se scuture teii să mă restrâng tot mai mult
Să nu mai dorm în patul împletit din tinere ramuri
Să mă unesc cu soarele şi luna
Melc, melc dacobel
În poezia pură
Cu chip de oaie creaţă

Convalescenţă

şi ploaia picura dinadins

pe prispa noii mele case
şi spunea 
că degeaba ascult telefonul ca pe un cântec
că degeaba mă laud: „Am scris o dată,
ba chiar de două ori
poate chiar
de nouă ori
despre ploaie
tot de atâtea ori m-am trezit din somn
să o privesc
asta nu înseamnă că trebuie să scriu
de fiecare dată când plouă”
de unde ştiu
că nu îmi telefonează chiar ea
din sunetul monoton
se simte că nu e nimeni acasă
că ne facem de lucru
prin acest oraş
de fapt mai mult în somn
şi-n comportamentul interior
decât în societate
ne-apropiem de sfârşitul zilei
ne-apropiem de victorie

Aşteptând Învierea Domnului

http://www.activenews.ro/stiri-social/Invierea-si-tema-initiatica-a-restaurarii-omului-142601

Cuvintele-ar pluti un timp

şi-n aerul din încăpere

am reveni la vechea noastră armonie din familie
la vechile libelule
la fluturii noştri comuni
neamestecaţi cu noaptea
vorbind
am crede mai mult
în cuvintele
care nu mai înseamnă nimic
despre toţi şi despre nici unul anume
despre zilele noastre comune
în măruntaiele pământului
unde ne-am putea concentra

Dimineaţa ce iraţionalitate

Dimineaţa ce aiurea
Dimineaţa ce absurdă e noaptea
Dimineaţa renunţ la aceleaşi lucruri mărunte
Care au fost esenţiale
Trebuie să storc toată viaţa din această clipă
Neavând drept urmare nimic deocamdată
Chiar în această secundă
În oglinda necunoscută
Nu mai tremură nici-un suflet

Oglinzi indirecte

Este imposibil ca dintr-o ploaie să rămână doar răceala; ca dintr-o zi să rămână doar seara şi regretul că nu ai invitat-o pe bătrâna ce tremura în staţia de tramvai: „Domnişoară, vă rog să poftiţi sub umbrela mea!”. Vreodată.
Este imposibil să nu mai ştii să rătăceşti; şi luna completă - bătrâneţea ei absolută, vid alăturându-se vidului –
pesemne că scriam spre-a mă adăuga
pe suprafaţa ploii.

Nu-mi amintesc

ce face noaptea

iarba singură pe câmp

iarba uscată

zărită din goana trenului

iarba sfâşiată dintre liniile de cale ferată

cum nu-mi amintesc:

în oraşul ăsta de piatră

unde aproape toţi suntem orfani de tată

ştiai că sunt eu?

Îmi amintesc: sunt atâtea de privit

în cuvintele pe care nu le pot articula

chiar acum când îmi transcriu gândurile

îmi amintesc: eram

aceea care te-a iubit

ca apa în pahar

ca scrisul pe hârtie

ca iarba singură pe câmp

ca frunza din vie