CELE MAI FRUMOASE POEZII

Au dat iar timpul cu o oră înainte. Îl dau şi eu cu o zi înapoi: "Ori câştigi, ori păgubeşti, tot negustor te numeşti". O întoarcere voluntară în ziua recentă poate fi ca o recuperare din risipire, cam aşa:

DUMINICĂ SEARA
                              
                               de Barbara Guest

Îşi spun cîteva lucruri pe care le ştiu doar pe jumătate.
Repet, pentru mine -
Camera are patru laturi; este un dreptunghi.
Văd de la fereastră, podul, apa, frunzele;
Pălăria ei e garnisită cu pene.
Averea mea e sticla plină
Şi beau pentru desfiinţarea mea.

Bărci şi vaporaşe cară pe fluviu lăzi cu mere.
Azi zorile au fost posomorîte:
Purpura, aerul, ceea ce ne mişcă şi cade în noi -
Iată cîteva realităţi sigure.

Îţi vorbesc. Scriu în fuga condeiului,
Despre un subiect ancestral şi vag,
Despre o maimuţă alergînd prin jungla incendiată,
În timp ce tot satul doarme, sforăind liniştit.

Cineva umblă prin dormitor,
Iată un risc: o să vedem mai tîrziu,
În vremea asta vorbesc, iar tu te uiţi ţintă în ochii mei
(o lamă tăind o rădăcină brună) -
Odaia e plină de o linişte greoaie
(ca pulsul după primul cutremur de pămînt
din septembrie).

                 Traducere de Virgil Teodorescu şi Petronela Negoşanu

Jurnal de campanie

CELOR CE CAD SUB GLOANŢE

                                       Motto: "Ca un glob de aur luna strălucea
                                                    Şi pe-o vale verde oştile dormea".
                                                          (D.Bolintineanu)

Pleacă, fluture, du-te, niciodată
nu ieşim din război. Priveşte-mă, iată-mă,
rătăcit, zadarnic ca un cuc pe Niagara,
dorm şi eu îmbrăcat, mereu, cu raniţa-n spate,
dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat
în cartuşele trase, în cartuşele lumii, măi frate...

Eu lampa n-o mai sting, n-o mai aprind,
nu mai citesc, nu mai scriu,
Eulampia, dragostea mea, doarme şi ea
veşnic îmbrăcată, dormim împreună,
reciproc, unul împotriva altuia, îngropaţi
în cartuşele goale, fumegânde,
cartuşele lumii, măi frate...

Şi-atuncea colonelul răcni, îmbrăcat,
cu raniţa-n spate: - Vă ordon,
treceţi gîrla, treceţi gîrla albastră!...
Dar gîrla e mică, e roşie, o gîrlă
raională, păcat de ea, măi frate!...
-Trăiască! răcni colonelul. -Trăiască!
strigarăm în cor. - Trăiască! răspunse
ecoul pădurii. Dar lampa
n-o mai aprind, n-o mai sting.
Dar lampa singură s-a stins, măi frate...

-Dar însă totuşi! - răcni colonelul -
sîntem oameni! Nu vă lăsaţi! Vă ordon,
treceţi gîrla, treceţi gîrla amară -
oameni sîntem, vă ordon tuturor, fără excepţie:
daţi-ne un pustiu, daţi-ne pustiuri
şi mlaştini, şi vom face din ele
nemaivăzute oraşe înflorite, ori daţi-ne
oraşe şi oameni, şi vom face
nemaivăzuite pustiuri şi mlaştini roşii!...
- Trăiască Alfa şi Omega, Cubitus şi Radius
şi celelalte constelaţii surori! Vă ordon: nu vă lăsaţi
barbă, ori lăsaţi-vă barbă, vă ordon:
faceţi cum vreţi!...Şi, îngropat
pînă la genunchi, adormi răcnind bravul colonel,
îngropat pînă la brîu, pînă la gît,
în malul ce urca mereu, văzînd cu ochii,
în malul de cartuşe trase, fumegînde, fierbinţi,
cartuşele lumii, măi  frate...

Oh, pleacă, deci, fluture, du-te, sînt vinovat -
şi eu dorm, mereu, îmbrăcat, cu raniţa-n spate,
dorm pe mine, dedesubtul meu, îngropat,
şi lampa n-o mai sting, n-o mai aprind,
şi dorm cîntînd în neştire, pierdut, deşuchiat:
"O, draaaga mea, iubiiita mea,
o, visuriiile mele"...Ori: "Eulampia
singură s-a stins"...Şi, mai presus de toate:
"vă ordon, treceţi gîrla, treceţi gîrla amară,
prin toate cartuşele lumii, mai frate!"...

                                                        Geo Dumitrescu

PEISAJ URBAN

                                                 

Această bibliotecă  rămîne o

dimineaţă de noiembrie

Cînd tu existai în frunzele de primăvară

şi-n soarele de vară

În amintirea acelui gînd orbitor

că trebuie să te caut.

                                              

                                      

Album duminical

"Pui golaşi, cum staţi în cuiburi
Fără plăpumioare?!
Ne-nvelim cu ale mamei
Calde aripioare!
Dar când mama nu-i acasă
Şi ploiţa cerne?
Ne-nvelim atunci cu frunza
Ramurii materne.
Dacă n-o să vină mama
Şi-o să cadă frunza?
Cum nu o sa vină mama?
Cum sa cada frunza?!"

Grigore Vieru, PUIŞORII

DIN SACUL CU POVEŞTI DE ADORMIT ŞI COPT

Nu mă pot gândi la el decât ca la punguţa din care răstorni piese de puzzle, ca să recompui un tablou, o secvenţă, şi să te duci apoi la o epocă. Ştiu că e o imagine stoarsă, şi-o să vedeţi de ce !

Oare e fenomen sau tendinţă, atitudine a unei epoci însetate de emancipare sau pur şi simplu o excepţie, un chef de citit al unui om îmbătat de optimism, pura şi simpla pohtă de cunoaştere, dincolo de orice obligaţie?

Tatăl meu a fost o excepţie ?

Dedicaţiile erau foarte simţite şi chiar dacă uneori par oarecare şi formale, erau frumoase.

Ideea dedicaţiei  pe-o carte pe care nu ai scris-o tu, cel care o faci cadou, parcă sporeşte valoarea dărniciei.

O lume drăguţă, amabilă, care avea mult timp la dispoziţie.

Ca să înţeleg de ce lumea românesca este aşa cum este, să văd, până la fundul acestui sac, cam ce se citea în trecutul recent, cam ce citeau strămoşii mei recenţi, cei mai apropiaţi, mai precis mama si tata. Eheiii...dar de unde mă aşteptam să găsesc cauze incriminatoare, căci explicative ale răului general de care suferă România, pe măsură ce scoteam din sac carţile destinate coacerii unei pizze la aer curat, mă luminam şi mă gândeam la cauzele din noi, din prezent.

De bine de rău, când se citea « Romanţa samovarului », în cuptorul ăsta se preparau chestii elaborate, nu sălbăticii ca-n gară.

Cam ce citeau ai mei (oamenii, în general) acoperea cam toate domeniile cunoaşterii şi mă gândesc că setea asta de cultură compensa frustrările unor generaţii anterioare care au înfăptuit, căci n-au avut încotro. Ţineau neapărat să ştie ce e, de pildă, cu atomul, cu acceleratorul de particule, cu climatologia. Asta era partea bună a dogmei educaţiei în spiritului materialismului dialectic si istoric.

Super tare!, Radu I. Câmpeanu, Incursiuni într-un univers posibil, microinfinit :« jungla subnucleară », fascinaţia cercetării, index : Accelerator de particule, Antiparticule, Atracţie diferenţială, Bozoni ( ?), Cluster de galaxii ( ?), Centrul European de Studii Nucleare, Frumuseţe, ( !!), Gaura albă, Gaura neagră, Nebuloasa, Pitica albă, Pitica roşie, Radiaţie cosmică, Stranietate, Supernovă, Univers deschis, Densitatea magică a universului!

Citez, ca sa arăt compensaţia magică a dezvrăjirii : « Frînarea recesiei universale era evident legată de densitatea medie a materiei Universului. Există o densitate ’magică’ a  materiei la care atracţia gravitaţională nu poate inversa sensul de deplasare a galaxiilor, dar le reduce viteza pîna la o valoare ce rămîne constantă. Universul ‘inchis’ ar corespunde unei densităţi mai mari decît ‘densitatea magică’ » (p.209). Din păcate n-am notat anul apariţiei acestei cărţi, cred că e vorba de anii ’70 şi cartea e simplu, la ţară.

S.I. Kostin, T.V. Pokrovskaia, Climatologie. Metode de prelucrare a datelor climatologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, Traducere de R. Donici (Oare urmaş allui Alexandru ?). Ce le trebuia, totuşi, alor mei, climatologia ? Ştiu că mama o ţinea, când eram mică, lângă o carte cu modele de  rochiţe şi şerveţele. De-asta să fi fost ? Că istoria şi geografia erau o singură specializare în cadrul aceleiaşi facultăţi ?

Ion Drăghici, Esenţa vieţii, o carte cu subiect din biologie. Şi nu din filosofie, cum eronate în aviditatea lor febrilă se-apucaseră degetele mele s-o răsfoiască. Cu rezumat în engleză şi rusă. Despre determinismul biologic, metabolism, hazard, posibilitatea creării artificiale a a unor sisteme vii...Acum vine Mircea Steriade, candidat în ştiinte medicale, Activitatea creierului. Pur şi simplu!, Editura Ştiintifica, Bucuresti, 1959. Asta cred că s-a rătăcit de pe la unchiul meu doctorel, că nu-i cred pe-ai mei de-o curiozitate ştiinţifică atât de bolnăvicioasă! Urmează, în sac, ceva mai parfumat: Plantele medicinale si aromatice de la A la Z, de Dr. Farm. Ovidiu Bojor ( Institutul pentru controlul de stat al medicamentului si cercetării farmaceutice- aşadar, se poate!) şi biolog  Mircea Alexan (trustul Plafar), Bucuresti, 1982, lucrare editată de RECOOP. Apoi A.D. Moore, Inventie, descoperire, creativitate, în româneşte de ing. I.Andrei, Bucureşti, 1975.

I.M.Ştefan/Edmond Nicolau, Scurtă istorie a creaţiei ştiintifice românesti; înainte de clasificarea pe domenii, neapărat trebuie citit capitolul despre « Preocupări şi realizări ştiintifice la geto-daci » , « Elemente ştiinţifice şi tehnice în perioada formării poporului român ».

Solomon Marcus, Timpul. Îmi trebuie mie neapărat! Măcar pentru subtitluri precum: „irealitatea evenimentelor viitoare”; „logica temporală”; „colonizarea globală a timpului”; „scenariul, auxiliar al cronosofiei”; „timpul de zi si timpul de noapte”; „timp nesecvenţial la T.S. Eliot”; „ceasurile interne”; „misterul timpului”; „călătoria în timp”. Şi are 381 de pagini mărunte, mărunte şi parcă-mi spune multe mai mult decât Hawking.

J.D. Bernal, Ştiinţa in istoria societăţii, Editura Politică, Bucuresti, 1964; ni se spune că traducerea a fost efectuată după originalul englez, dar nu şi de cine, în ruptul capului. Oricum, cred că e vorba de-un colectiv, căci lucrarea însumeaza fix 1001 pagini scrise extrem de mărunt, format  apropiat de A4, cu indice de materii şi nume cu tot !

De ce trebuia să-nţelegi atâtea şi-atâta?

Geo Bogza, Pagini contemporane, 1944-1956, Editura Tineretului, 1957- mină de aur, nu altceva, cu poza lui alb-negru pe hârtie foarte bună, masiv, masiv volum ! Supracopertat lucios şi distins, dichisit.

Sorana Gurian, Zilele nu se întorc niciodată, din păcate nu-s decât paginile de la 67 la 384, aşa că nu ştiu când şi unde-a apărut, dar mă interesez. Ştiu anecdota cu Lovinescu.

Gheorghe Bejancu, Logodnicii din linia întâi, roman, Editura Militară, Bucureşti, 1985.

Avram D. Tudosie, Mihai Burduja, Pe dealuri dogorite de podgorii, Editura Sport-Turism (antologie de versuri si proză dedicate vinului !).

Gheorghe Neamţu, Vasile Grigore Borgovan, Editura Didactică şi Pedagogică. Îi privesc poza mai mult monastică, decât pedagogică şi mă gândesc c-a fost un personaj important, daca cineva i-a dedicat o carte şi-o cercetare. Cuprinsul cărţii e halucinant : Viaţa şi activitatea lui Vasile Gr. Borgovan. O transcriu fascinată că n-am auzit de acest personaj care-a făcut ceva pentru cultura româna. Şi sunt şocată gândindu-mă câte altele ignor. Numai din capitolul « Viaţa şi activitatea lui Vasile Gr. Borgovan » aflu c-a fost profesor la Preparandia din Gherla, Profesor la Şcoala de institutori din Bucureşti, Director la Şcoala Normală din Bîrlad, Profesor la liceul « Sf. Sava », director şi profesor la Şcoala normală din Turnu Severin, că acest autor de lucrări pedagogice şi manuale şcolare a fost în relaţii cu Alexandru Odobescu, după cum se înfăţişază el în corespondenţa unor foşti elevi. Şi apoi, ceva din capitolul doi : « Concepţia social-politică », « Gândirea pedagogică ». Asta chiar trebuie citit, îmi spun, nu rata sa găseşti argumente contra celor ce ne cred troglodiţi şi ţopârlani la Danubiu şi Euxin ! Dar, evident, nu am timp, şi degetele şi privirea-mi trec spre fundul sacului cu cărţi de încălzit şi copt. Şi dau (să-nnebunesc !) peste Vasile Tudor, Prin arhipelagul nipon ! Scurt si cuprinzător, titlul nu mai necesită detalii… Face parte din colecţia « În jurul lumii », a apărut la Editura Tineretului la un moment dat, căci pe coperta interioară nu scrie, după ce a fost dată  la cules pe 23.01.1964, şi redactată literar de Al.Gîrneaţă ! Apoi, curg de la sine, Etica muncii şi modul de viaţă de Gheorghe Berescu, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1969; C.Dobrogeanu -Gherea, Scrieri social-politice, Editura Politică, Bucuresti, 1968, Inst. de studii istorice şi social politice de pe lângă C.C. al P.C.R., studiu introductiv, antologie si note de Damian Hurezeanu; K. Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oţetea şi S.Schwamm, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucuresti, 1964, unde, ca să  arate asuprirea de clasă, arată cât de oropsiţi erau românii de străini, tare mai sunt încurcate căile ideologiei !

Lucretiu Pătrăşcanu, Curente si tendinţe în filozofia românească, Institutul de studii istorice si social-politice de pe linga C.C. al P.C.R. Citez copios şi rupt din context, ca să arăt ceva: « Depăşirea filosofiei ca formă nu înseamnă abandonarea problemelor născute din contactul omului cu forţele naturii sau din complexitatea vieţii individului şi a societăţii, după cum nu înseamnă ignorarea a tot ceea ce spiritul omenesc a construit pozitiv în decursul veacurilor. Însemnează însă încadrarea acestor probleme într-o concepţie unitară, care să deschidă omului noi perspective, noi orizonturi. Crearea unei noi concepţii şi a unei noi viziuni asupra lumii, legată de o interpretare nefalsificată a trecutului, acesta este conţinutul filosofiei, care nu numai că rămâne mai departe valabil, dar, dimpotrivă, va trebui amplificat, îmbogăţit. » Unde greşeşte?

Dicţionar politic, intocmit sub redacţia profesorului B.N. Ponomarev, Editura Politică, Bucureşti -1958, prezenta traducere a fost întocmită în colectivul de redacţie al Editurii Politice după originalul în limba rusă apărut în Editura de Stat Pentru Literatură Politică, Moscova 1958. Vă daţi seama de seriozitatea şi disciplina muncii ? De politica culturală şi editorială pe care se baza cultura politică ? E vorba de nu mai puţin de 754 de pagini mărunţele-mărunţele, cu o anexă privitoare la măsuri şi greutăţi, cu un indicator tematic al articolelor principale.

Marin Băbeanu, Natura, locul si rolul serviciilor in reproductia socialista, Scrisul românesc, 1978. Ei bine, chiar aşa zelos nu era nici unul dintre ai casei, ca să cumpere aşa ceva. Deci văd şi semnătura mea, pe prima pagină, cum aveam obiceiul, « Lo-li, 2071988, Bucureşti, supliment la S.Z., Lumea de ieri ». Dar cin-i acesta din urmă, care, iată, pe atunci mă interesa, de ce se inserează el pentru mine în lumea de ieri, cu totul necunoscută  mie, azi?

Perfecţionarea organizării şi conducerii vieţii economice de stat şi sociale, Editura Politică, 1972  (mă, cel puţin îşi puneau problema, şi asta pe parcursul a 573 de pagini!).

Ion. T. Radu, Învăţămîntul diferenţiat, concepţii şi strategii, Editura Didactică şi Pedagogică.

I.G. Savu, Logica, Academia « Ştefan Gheorghiu » (ca dovadă de învăţământ diferenţiat !), 1978, curs introductiv, că-i dactilografiat şi-i foloseşte la bibliografie, în afară de Marx, Engels, Lenin, Nicolae Ceauşescu - pe toţi profesorii mei de la facultatea de stat care patru ani de zile ne-au învăţat să gândim (Dragan Stoianovici, Petre Bieltz, Gheorghe Enescu), cât şi pe marii păltinişeni de atunci (Sorin Vieru, Henri Wald, Alexandru Surdu, Radu Stoichiţă, Ilie Pîrvu) şi cam tot ce ne dădeau ei nouă de citit : Aristotel,  I. Didilescu si Petre Botezatu (faimoasa Silogistica!), Anton Dumitriu, William si Martha Kneale (Dezvoltarea logicii !), J. Lukasiewicz, Alfred Tarski, Grigore Moisil şi mulţi, mulţi alţii.Titus Popovici, Cuba, teritoriu liber al Americii, editura Tineretului, f.a. Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare, 1907-1917.

Şi de-aici începe deja istoria-istorie. Ai mei aveau un cult pentru Tudor Vladimirescu, se pare. Sau apărea foarte mult pe piaţă şi atunci se cumpăra cam tot.  De exemplu : Omagiu. Tudor Vladimirescu 1780 ( ?)-1980, DOCUMENTAR, Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Gorj, Filiala arhivelor statului Tîrgu-Jiu. Acad. Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821. Etc.

Jean Orieux, Talleyrand, Sfinxul neîţeles, Bucureşti 1974, Editura Politică, asta e pur şi simplu masticată din scoarţă-n scoarţă de tata, care o citea şi-o răscitea, şi se tot mira că mare a fost Napoleon, dar şi mai mare Talleyrand ! Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare-domnitori uitaţi, Editura Facla, Timişoara, 1983, Doamne, ce titlu pe sufletul meu !

Dar ce caută oare între acestea O poetică a atmosferei, cu subtitlul « Rochia de moar »?  Cine-a scăpat-o-n sac pe Mariana Neţ, Univers ? În ce impuls puritan postdecembrist am aruncat-o printre cele menite înteţirii cuptorului tradiţional în care facem numai pizza din când în când ? Ce pâine ? Ce cozonaci ? Ce plăcinte ? Ce fripturi şi cartofi elaboraţi? Ce sterilizări de magiunuri, dulceţuri, zacuşti, etc ? Nici măcar « checuri » sau « zi şi noapte » nu mai facem.

Din ce luaseră de la gura şoriceilor aceia rugaţi să facă o curăţenie mare - am salvat de la gura şoriceilor mici 

când m-am apucat să triez câteva titluri dintr-un sac ce era cât pe-aci s-ajungă la topire: mai face omul o curăţenie radicală şi cu ocazia asta o zacuscă pe plită, o pâine la cuptor. Valoroasă. Cu foc cultural, că nu m-a-ntristat, ca pe cheiurile buchiniştilor sau în faţa conspectelor şi fişelor  peste care doar câţiva ani au trecut.

Deci nu  mă dezgust de râvna conspectării, căutarii, transcrierii ritualice (ca să mă  impregnez de spiritul celui citat, să fiu mama -că « tăticu » chiar nu se poate -hermeneuticii, să-l înţeleg mai bine decât el însuşii, sau ca să am tupeul de-a mă pronunţa),

deci nu mă întristez de sentimentul nonsensului, al trădării cărturarului, al mortificării sau chiar mortabilităţii de mortăciune a cărturarului, de afront adus vieţii, antiprospeţime şi sinucidere pe care ţi-l dau uneori foile de hârtie; de trufie neputincioasă, handicapată-n faţa vieţii şi a hoţilor de buzunare şi inutilă, de "în zadar în colbul şcolii...nu e carte să înveţi... ",  simt chiar o adiere borgesiană.

Paradisul nu e un loc, e o stare. (Şi-aici văd c-am început să filozofez la greu pe laptop, era dimineaţă şi mă trezisem, ca de obicei, cu creierul inflamt). Pe mine m-au dus în el nişte cărţi de când eram mai tineri şi-n orice caz mult mai eleganţi decât azi. Era chiar sete pură, nu ideologie de doi lei, maxima « ai cunoaştere, ai putere ». De ce concepe Borges paradisul ca pe-o bibliotecă? Pentru că în paradis avem timp la nesfârşit şi nu trebuie să mâncăm şi să ne-mbrăcăm. Deci putem citi toate cărţile.

Căci şi eu acum, febrilă, îmi spuneam, între atâtea griji, că trebuie să le citesc neapărat, cu dor, cu sete, eram un fel de Neculai ne-nţeles de familie, terorizat, total întârziat şi oricum, total aiurea ca exemplu, dar n-am avut cum să exprim altfel aviditatea mea de-a citi şi sentimentul oprimării că nu pot citi.

De unde să mai fac rost de timp, ca să am şi pentru mine nişte rezerve? Îmi poate da aşa ceva Solomon Marcus? Şi aşa cum spun unii când îi compătimeşti că n-au timp de odihnă « Lasă, c-o să mă odihnesc destul la un moment dat », sau, mai frust, « Lasă, c-o să dorm când oi muri », aşa-mi zic şi eu « Lasă, că le citesc în viaţa de apoi ». Apoi dac’acolo am ceva mai bun de făcut sau, dimpotrivă, din multe pricini, n-o să fiu lăsată să citesc nici măcar cât apuc aici ?

Dar asta nu infirmă, invalidează, failibilizează, proiecţia paradisului în bibliotecă, mai ales în casa bunicilor, cu mâinile vârâte pân'la coate în sacul cu poveşti de adormit şi copt. 

Şi sic! Astea nu ştiu ce mă face să cred că nu se găsesc pe net. Deci un punct în plus pentru paradis !

....

«Atunci cînd aştepţi doar moartea, s-ar putea să vină în
locul ei dragostea. Atunci cînd nu spui ce te frămîntă,
visezi. Atunci cînd vuieşte muntele, se întîmplă întot-
deauna lucruri neaşteptate. Cînd îmbătrîneşti poţi să
descoperi într-o zi că n-ai urcat încă pe Fuji-Yama. Şi
să constaţi că fericirea nu se află, poate, decît în clipa
care zboară.
Tatăl nu-şi înţelege fiul, fiul îşi neglijează nevasta, nora
se simte mai aproape de tatăl soţului ei decît de toţi
ceilalţi, o fiică se simte neglijată, o amantă este, dacă
vrea (dar nu vrea) mai puternică decît o familie. Un
copil sau doi sau trei sau nici unul. Un bărbat care se joacă de-a
bătrîneţea aude vuietul muntelui, care acoperă şi stinge
vuietul familiei. Sau poate că vuietul familiei îşi găseşte
ecou în vuietul îndepărtat al muntelui.»

Yasunari Kabawata, Vuietul muntelui, Traducere de Pericle Martinescu, Humanitas, 2000

 Cartea a fost tipărită şi în vechiul regim, la Editura Minerva, în colecţia BPT, eu am citit-o prin 1984.

…Doresc din tot sufletul ca şi de-acum înainte această rară carte şi altele asemenea ei să apară şi să se  reediteze  în Japonia şi-n alte ţări, în "familii" a căror singură preocupare să fie scrisul, cititul, editatul de cărţi frumoase şi contemplarea indestructibilei Creaţii.

                                                  

                                  Sakura

                                                        Sursa foto: Muza-chan on Apr 17, 2008 |

O, CASTELE!

http://www.youtube.com/watch?v=VEl9zn8JPW8

http://www.youtube.com/watch?v=-gjfQE0S0TM

...

Scriitorul Horia Gârbea evocă pe blogul său (horiagarbea.blogspot.com) cumplitul cutremur din 4 martie 1977 şi pe acelea, de mai mică intensitate, din anii 1986,1990, 2004.
Cum dintotdeauna istoriile vieţilor private şi percepţiile individuale ale evenimentelor şi epocilor mi s-au părut mult mai semnificative decât Istoria oficială şi până la urmă abstractă, depun şi eu aici insignifianta-mi, la global, mărturie, care însă pe măsură ce-mi mobilizează memoria şi-mi dezanchilozează degeţelele, se umple de consistenţă şi de-o amară nostalgie pentru mine personal.
Propria versiune a calamităţilor cărora am avut norocul şi perversa, subţirea mândrie de a le supravieţui, reprezintă, cred, una dintre ultimele forme de solidaritate de care mai suntem capabili în vremurile precar-individualiste pe care le trăim, "focul sacru" în jurul şi în virtutea căruia se adună încă şi de unde se împrăştie la loc "cuvintele tribului", ca să deconstruiască tradiţia...Da, da, în tren, la coadă la stomatolog sau la alt cabinet medical de fel de fel de belele (ce frumos îi spune românul degradării!), la petreceri când se-ajunge la desert, într-o pauză la serviciu, şi-n orice altă împrejurare, când vine vorba de cutremur, toţi cei competenţi prin forţa timpului pe care îl măsoară de la an la an, chiar şi cei mai mofluzi şi ursuzi, devin deodată foarte vorbăreţi, dornici să comunice, nerăbdători şi aprigi să-şi descopere în faţa celorlalţi chipul lor de atunci, surprins în toată complexitatea exterioară a faptelor şi totodată în extrema fineţe a detaliilor emoţionale.
Asta mie mi se pare foarte interesant, până la urmă, şi din punct de vedere al memoriei colective şi cam aşa văd eu conştiinţa de sine în act, intuiţia concretului istoric de care este capabil orice omuleţ cât de cât neautist.
Dar să nu mă mai lungesc cu introducerea, ci să "spun mereu", pentru a reveni şi pe această cale la poetul drag din care am postat ceva nu mai departe de ieri: "Şi uite-aşa - zicea domnu-nvăţător -/ discutând, iese adevărul"...
Prin urmare, ziceam că in data de 4 martie 1977, între 9 şi 10 seara, mă aflam în camera mea, la birou, cu o gazetă matematică în faţă (eram în clasa a VIII-a) şi cu un caiet în care tot descompuneam cu creionul nişte expresii algebrice. Mama şi sora mea (la liceu într-a doişpea) se uitau la un film polonez în "sufragerie", fratele meu dormea deja (era doar în clasa a IIa, decreţel), iar bunica spăla vase la bucătărie. Bunicu' era la ţară şi tata la Cluj.
Cum stăteam cu uşa deschisă la hol, deodată am văzut-o pe surioara ţâşnind spre holul de la ieşire şi-am auzit-o vag strigând după bunica să iasă afară. Nu-mi dau seama când  a avut timp biata mama să ajungă în dormitorul "din spate" şi să-l ia pe frate-meu în braţe (pe lângă faptul că era destul de grăsuţ, mai avea şi mâna-n gips), de unde a-nceput să strige şi la mine să ies afară, că e cutremur, eu mai aveam un pic şi terminam exerciţiul, deci n-aveam nici-un chef să accept acest adevăr, susţinând că trece un camion pe Vasile Alecsandri (noi aflându-ne deja în F8, pe Dezrobirii, Craiova) şi aşa, cu Cătă în braţe, a venit şi m-a tras de mână spre ieşire. Pe scări, doamna Popescu, vecina noastră ţipa ca din gură de şarpe, iar "none", bunica prietenei mele Silvana de la trei, ne îndemna să coborâm calmi scările, că oricum cutremurul s-a terminat...ştia ea ce ştia, îndemnându-ne la calm: la Fabrica de Confecţii au murit atunci sute de femei aflate în tura de noapte, care s-au îmbulzit pe scară. Şi doamna Popescu ştia ce ştia, cred că atunci am înţeles greutatea expresiei "sângele apă nu se face": după vreo două săptămâni se-ntorcea de la Bucureşti, complet albită la numai 38 de ani; acolo îşi recunoscuse, într-un târziu, după verighete, sora şi cumnatul sub dărâmăturile blocului Casata. De aceea poate n-am gustat niciodată gluma cu noua denumire a amintirii blocului, după cutremur: Tasata.
Într-un final am ajuns în faţa blocului, încălţată cu o cizmă albă şi o cizmă neagră, si-am stat acolo preţ de câteva ore. Din când în când câte un bărbat mai intra în bloc şi aducea diverse lucruri de primă necesitate. Solodaritate maximă. Acolo ne-a găsit tata, cu toţi vecinii, aşteptând replicile cutremurului. Pe el îl prinsese  în pasajul din gară, şi pe măsură ce se-apropia de casă, inima i se strângea: străzile pe care trecea erau destul de avariate, îi ajungeau la urechi fel de fel de zvonuri, dar cele mai îngrozitoare i s-au părut urletele şi vuietele  de la penitenciarul de maximă siguranţă de pe strada Vasile Alecsandri. Pe aceeaşi stradă ajunsese şi soră-mea în fuga ei nebună şi se luase în braţe cu o doamnă care se-ntorcea acasă, uitându-se neputinciose la un domn ce îmbrăţişa un copac şi ascultând zbieretele puşcăriaşilor. Mi-a spus că asemnea zgomote, asemenea uruit al pământului n-a mai auzit niciodată, că se simţea (spre deosebire de mine care chiar n-am realizat ce se întâmplă decât retrospectiv) ca într-o barcă ce stă să se scufunde.
Maimuţica pe care mi-a adus-o tata atunci de la Cluj este una dintre puţinele jucării ce s-au mai păstrat. Încă mai chiţăie, deşi i-am făcut baie de nu ştiu câte ori. Cred că atunci tata a făcut primul preinfarct.
Legat de supravieţuiri miraculoase, ştiu despre familia unui notabil profesor de filosofie (mama, tată, fiu) care a scăpat cu balconul ce s-a desprins pur şi simplu din blocul ce tocmai se prăbuşa, teleportându-i pe toţi trei într-un părculeţ. Mai ştiu, de la cosmeticiana pe care o frecventam în facultate, despre o clientă de-a ei care-a fost paraşutată în mijlocul străzii cu patul amantului ce tocmai o-mbrăţişa, dar cine mai lua atunci seama la aceste amănunte? Cât priveşte confuziile nelipsite din mintea supravieţuitorilor, tata ne povestea de soacra unui prieten care l-a-ntâmpinat, când i-a vizitat, cu întrebarea: "Auzişi c-a murit şi săracu' Macaragiu?". Era vorba , de fapt, despre niciodată de înlocuitul Toma Caragiu.
Orişicât de aiurea a fost regimul comunist românesc, cu toate că s-a folosit acest cumplit pretext pentru a da un chip megalomaniei conducătorului, reconstrucţia a fost rapidă, eroică, impresionantă.
La cutremurul din 1986 eram la Costineşti, dar n-am văzut marea legănată de nici-un tremblemet de terre, deoarece eu însămi pe atunci eram foarte zbuciumată. În mai 1990 l-am simţit şi l-am privit cu toată luciditatea: profesoară la un liceu craiovean, mă aflam într-o "fereastră" dintre două ore, în fumoar. Şi deodată au început să sară în sus masa şi scrumierele, scaunele aproape să fugă cu noi, iar eu continuam să fumez, în timp ce una dintre colege îşi striga soţul, iar cealaltă se răstea la mine : "Ce sunteţi aşa calmă, domnişoară?". Nici măcar nu-mi dau seama dacă mă gândeam ce-ar fi mai potrivit să facem cu elevii, într-un fel mă bucuram că nu m-a prins în timpul orei, să fiu nevoită să fac o riscantă alegere, dar toată liniştea aparentă de atunci (în fapt aproape mă asfixiasem de frică) mi-a ieşit mai târziu pe nări, odată cu toate fumurile. Acum mă impacientez vizibil, expresionist, la cel mai mic semn de disfuncţiune naturală.
În 2004 eram la Paris şi mama mi-a transmis la telefon că atât ea, cât şi cei trei copii ai mei dormeau în timpul cutremurului, deci nu a fost nici cea mai mică problemă. Soţul era la munte şi de asemenea n-a simţit nimic.
Ce vreau să spun cu-aceste deja deşănţate amănunte biografice?
Să ne rugăm ca Domnul să-i aibă în pază şi să le dea alinare îngerească tuturor celor care nu ne mai pot povesti ce-au văzut şi ce-au simţit în fatalele secunde de atunci, şi să nădăjduim că niciodată n-o să ne dea mai mult decât putem duce!

CELE MAI FRUMOASE POEZII

Dragoste-colivie

                   de Geo Dumitrescu

Te-ai aşezat în faţa mea, dragoste,
numai tu, mereu, în faţa mea,
dragoste,
soarele mi l-ai luat, luna n-o mai văd,
nimeni nu-mi mai trece prin luminile ochilor, dragoste,
crescînd tu mereu din tine însăţi,
din zările mele pierdute, închise,
numai tu, oblon, dragoste, mereu
în faţa mea, în drumul meu,
numai tu, început şi sfîrşit, întuneric-
nici punte, nici fereastră, numai tu,
înlemnită stăpînă, zid, dragoste.

Înconjurat din toate părţile,
împresurat de tine, dragoste,
pînă unde bat cu privirea,
numai tu eşti,
ghemuită asupră-ţi, dragoste,
într-una te cercetezi cu lupa,
scormonind prin tine cu unghii lungi,
prin uscate încăperi foşnitoare,
în care nu mai locuieşte nimeni
demult, înafară de propria-ţi umbră,
dragoste,
umbră rece,
floare presată, dragoste.

O, mica ta dragoste, dragoste,
cu aripi de lemn, ţepene, scurte,
lustruite podoabe zadarnice,
neînvăţate să zboare, neînvăţate
să mîngîie, dragoste, pe care mereu
mi le zbaţi, cu nebunească zarvă,
nestrăveziu, în faţa ochilor,
dragoste, pleopă de fier, dragoste
nimicitoare de dragoste.

Te-ai aşezat în faţa mea, dragoste,
şi nu mai înfrunzesc, şi florile
nu le mai ţiu, şi lumină
nu mai am de unde să dau,
şi mă iubeşti cu dinţii strînşi,
dragoste,
şi mă săruţi cu ochii deschişi, cu ochii în patru, dragoste,
şi cu tine mi-e greu, şi fără tine
nu pot, dragoste, dragoste oarbă,
dragoste înec...
                       Şi mai dă-te un pic
                       la o parte din faţa ochilor,
                       om frumos, nepriceputule,
                       ca să te pot vedea şi văzându-te,
                       să te iubesc din nou întîia oară,
                       dragoste...