...

Scriitorul Horia Gârbea evocă pe blogul său (horiagarbea.blogspot.com) cumplitul cutremur din 4 martie 1977 şi pe acelea, de mai mică intensitate, din anii 1986,1990, 2004.
Cum dintotdeauna istoriile vieţilor private şi percepţiile individuale ale evenimentelor şi epocilor mi s-au părut mult mai semnificative decât Istoria oficială şi până la urmă abstractă, depun şi eu aici insignifianta-mi, la global, mărturie, care însă pe măsură ce-mi mobilizează memoria şi-mi dezanchilozează degeţelele, se umple de consistenţă şi de-o amară nostalgie pentru mine personal.
Propria versiune a calamităţilor cărora am avut norocul şi perversa, subţirea mândrie de a le supravieţui, reprezintă, cred, una dintre ultimele forme de solidaritate de care mai suntem capabili în vremurile precar-individualiste pe care le trăim, "focul sacru" în jurul şi în virtutea căruia se adună încă şi de unde se împrăştie la loc "cuvintele tribului", ca să deconstruiască tradiţia...Da, da, în tren, la coadă la stomatolog sau la alt cabinet medical de fel de fel de belele (ce frumos îi spune românul degradării!), la petreceri când se-ajunge la desert, într-o pauză la serviciu, şi-n orice altă împrejurare, când vine vorba de cutremur, toţi cei competenţi prin forţa timpului pe care îl măsoară de la an la an, chiar şi cei mai mofluzi şi ursuzi, devin deodată foarte vorbăreţi, dornici să comunice, nerăbdători şi aprigi să-şi descopere în faţa celorlalţi chipul lor de atunci, surprins în toată complexitatea exterioară a faptelor şi totodată în extrema fineţe a detaliilor emoţionale.
Asta mie mi se pare foarte interesant, până la urmă, şi din punct de vedere al memoriei colective şi cam aşa văd eu conştiinţa de sine în act, intuiţia concretului istoric de care este capabil orice omuleţ cât de cât neautist.
Dar să nu mă mai lungesc cu introducerea, ci să "spun mereu", pentru a reveni şi pe această cale la poetul drag din care am postat ceva nu mai departe de ieri: "Şi uite-aşa - zicea domnu-nvăţător -/ discutând, iese adevărul"...
Prin urmare, ziceam că in data de 4 martie 1977, între 9 şi 10 seara, mă aflam în camera mea, la birou, cu o gazetă matematică în faţă (eram în clasa a VIII-a) şi cu un caiet în care tot descompuneam cu creionul nişte expresii algebrice. Mama şi sora mea (la liceu într-a doişpea) se uitau la un film polonez în "sufragerie", fratele meu dormea deja (era doar în clasa a IIa, decreţel), iar bunica spăla vase la bucătărie. Bunicu' era la ţară şi tata la Cluj.
Cum stăteam cu uşa deschisă la hol, deodată am văzut-o pe surioara ţâşnind spre holul de la ieşire şi-am auzit-o vag strigând după bunica să iasă afară. Nu-mi dau seama când  a avut timp biata mama să ajungă în dormitorul "din spate" şi să-l ia pe frate-meu în braţe (pe lângă faptul că era destul de grăsuţ, mai avea şi mâna-n gips), de unde a-nceput să strige şi la mine să ies afară, că e cutremur, eu mai aveam un pic şi terminam exerciţiul, deci n-aveam nici-un chef să accept acest adevăr, susţinând că trece un camion pe Vasile Alecsandri (noi aflându-ne deja în F8, pe Dezrobirii, Craiova) şi aşa, cu Cătă în braţe, a venit şi m-a tras de mână spre ieşire. Pe scări, doamna Popescu, vecina noastră ţipa ca din gură de şarpe, iar "none", bunica prietenei mele Silvana de la trei, ne îndemna să coborâm calmi scările, că oricum cutremurul s-a terminat...ştia ea ce ştia, îndemnându-ne la calm: la Fabrica de Confecţii au murit atunci sute de femei aflate în tura de noapte, care s-au îmbulzit pe scară. Şi doamna Popescu ştia ce ştia, cred că atunci am înţeles greutatea expresiei "sângele apă nu se face": după vreo două săptămâni se-ntorcea de la Bucureşti, complet albită la numai 38 de ani; acolo îşi recunoscuse, într-un târziu, după verighete, sora şi cumnatul sub dărâmăturile blocului Casata. De aceea poate n-am gustat niciodată gluma cu noua denumire a amintirii blocului, după cutremur: Tasata.
Într-un final am ajuns în faţa blocului, încălţată cu o cizmă albă şi o cizmă neagră, si-am stat acolo preţ de câteva ore. Din când în când câte un bărbat mai intra în bloc şi aducea diverse lucruri de primă necesitate. Solodaritate maximă. Acolo ne-a găsit tata, cu toţi vecinii, aşteptând replicile cutremurului. Pe el îl prinsese  în pasajul din gară, şi pe măsură ce se-apropia de casă, inima i se strângea: străzile pe care trecea erau destul de avariate, îi ajungeau la urechi fel de fel de zvonuri, dar cele mai îngrozitoare i s-au părut urletele şi vuietele  de la penitenciarul de maximă siguranţă de pe strada Vasile Alecsandri. Pe aceeaşi stradă ajunsese şi soră-mea în fuga ei nebună şi se luase în braţe cu o doamnă care se-ntorcea acasă, uitându-se neputinciose la un domn ce îmbrăţişa un copac şi ascultând zbieretele puşcăriaşilor. Mi-a spus că asemnea zgomote, asemenea uruit al pământului n-a mai auzit niciodată, că se simţea (spre deosebire de mine care chiar n-am realizat ce se întâmplă decât retrospectiv) ca într-o barcă ce stă să se scufunde.
Maimuţica pe care mi-a adus-o tata atunci de la Cluj este una dintre puţinele jucării ce s-au mai păstrat. Încă mai chiţăie, deşi i-am făcut baie de nu ştiu câte ori. Cred că atunci tata a făcut primul preinfarct.
Legat de supravieţuiri miraculoase, ştiu despre familia unui notabil profesor de filosofie (mama, tată, fiu) care a scăpat cu balconul ce s-a desprins pur şi simplu din blocul ce tocmai se prăbuşa, teleportându-i pe toţi trei într-un părculeţ. Mai ştiu, de la cosmeticiana pe care o frecventam în facultate, despre o clientă de-a ei care-a fost paraşutată în mijlocul străzii cu patul amantului ce tocmai o-mbrăţişa, dar cine mai lua atunci seama la aceste amănunte? Cât priveşte confuziile nelipsite din mintea supravieţuitorilor, tata ne povestea de soacra unui prieten care l-a-ntâmpinat, când i-a vizitat, cu întrebarea: "Auzişi c-a murit şi săracu' Macaragiu?". Era vorba , de fapt, despre niciodată de înlocuitul Toma Caragiu.
Orişicât de aiurea a fost regimul comunist românesc, cu toate că s-a folosit acest cumplit pretext pentru a da un chip megalomaniei conducătorului, reconstrucţia a fost rapidă, eroică, impresionantă.
La cutremurul din 1986 eram la Costineşti, dar n-am văzut marea legănată de nici-un tremblemet de terre, deoarece eu însămi pe atunci eram foarte zbuciumată. În mai 1990 l-am simţit şi l-am privit cu toată luciditatea: profesoară la un liceu craiovean, mă aflam într-o "fereastră" dintre două ore, în fumoar. Şi deodată au început să sară în sus masa şi scrumierele, scaunele aproape să fugă cu noi, iar eu continuam să fumez, în timp ce una dintre colege îşi striga soţul, iar cealaltă se răstea la mine : "Ce sunteţi aşa calmă, domnişoară?". Nici măcar nu-mi dau seama dacă mă gândeam ce-ar fi mai potrivit să facem cu elevii, într-un fel mă bucuram că nu m-a prins în timpul orei, să fiu nevoită să fac o riscantă alegere, dar toată liniştea aparentă de atunci (în fapt aproape mă asfixiasem de frică) mi-a ieşit mai târziu pe nări, odată cu toate fumurile. Acum mă impacientez vizibil, expresionist, la cel mai mic semn de disfuncţiune naturală.
În 2004 eram la Paris şi mama mi-a transmis la telefon că atât ea, cât şi cei trei copii ai mei dormeau în timpul cutremurului, deci nu a fost nici cea mai mică problemă. Soţul era la munte şi de asemenea n-a simţit nimic.
Ce vreau să spun cu-aceste deja deşănţate amănunte biografice?
Să ne rugăm ca Domnul să-i aibă în pază şi să le dea alinare îngerească tuturor celor care nu ne mai pot povesti ce-au văzut şi ce-au simţit în fatalele secunde de atunci, şi să nădăjduim că niciodată n-o să ne dea mai mult decât putem duce!