Utopie

Visez un regim politic socialist din punct de vedere social-economic
conservator din punct de vedere etic-religios
liberal din punct de vedere cultural-estetic.

Denia Canonului celui Mare al Sfântului Andrei Criteanul

http://www.youtube.com/watch?v=Bj3xl1b37GY&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=zeYQe9VrUZQ

Şi imaginea este interpretare

Fotografii de Ionuţ Suciu, fiul Ancăi :)

20 martie după amiaza şi 21 martie dimineaţa

din întîmplare în întîmplare în acelaşi loc.

Că tot nu atinsesem problema timpului în dezbatere.

                     „Jocul de-a joaca“, atelier de împrietenire cu teatrul la ... - Adevarul.ro

www.adevarul.ro/.../Jocul_de-a_joaca-atelier_de_imprietenire_cu_tea..)

Şi gata!

Bunavestire

Îngerul cel mai întîistătător, din cer a fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu: bucură-te. Şi împreună cu glasul cel netrupesc, văzîndu-Te pe Tine, Doamne, întrupat, s-a spăimîntat, şi a stătut strigînd către dînsa unele ca acestea:

Bucură-te, Cea prin care răsare bucuria.

Bucură-te, Cea prin care piere blestemul.

Bucură-te, Cea prin care se înnoieşte făptura.

Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut.

Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei.

Bucură-te, înălţime, întru care cu anevoie se suie gîndurile omeneşti.

Bucură-te, adîncime, care nu te poţi vedea lesne nici cu ochii îngereşti.

Bucură-te, că eşti scaun Împăratului.

Bucură-te, că porţi pe Cel ce poartă toate.

Bucură-te, steaua, care arăţi Soarele.

Bucură-te, pîntecele dumnezeieştii întrupări.

Bucură-te, Cea prin care prunc Se face Făcătorul.

Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară.

...................................................................................

Steaua cea cu dumnezeiască mergere văzînd-o magii, au mers pe urma luminii ei; şi ţinînd-o ca pe o făclie, cu dînsa căutau pe Împăratul cel tare; şi ajungînd pe Cel neajuns, s-au bucurat strigîndu-i: Aliluia.

Au văzut fiii haldeilor în mîinile Fecioarei pe Cel ce a zidit pe oameni cu mîna; şi cunoscîndu-L a fi Stăpîn, măcar de a şi luat chip de rob, s-au grăbit cu daruri a-I sluji Lui şi a striga Celei binecuvîntate:

Bucură-te, maica stelei celei neapuse.

Bucură-te, raza zilei celei de taină.

Bucură-te, ceea ce ai stins cuptorul înşelăciunii.

Bucură-te, ceea ce luminezi pe tăinuitorul Treimii.

Bucură-te, ceea ce ai lepădat din dregătorie pe tiranul cel fără omenie.

Bucură-te, ceea ce ai arătat pe Domnul Hristos iubitorul de oameni.

Bucură-te, ceea ce ne-ai izbăvit de slujirea cea idolească.

Bucură-te, ceea ce ne curăţeşti de lucrurile cele întinate.

Bucură-te, ceea ce ai stins închinăciunea focului.

Bucură-te, ceea ce ne-ai izbăvit de văpaia patimilor.

Bucură-te, îndreptătoarea înţelepciunii celor credincioşi.

Bucură-te, veselia tuturor neamurilor.

Bucură-te, Mireasă, pururea fecioară.

Icosul 1, Condacul al 5-lea şi Icosul al 5-lea din ACATISTUL BUNEIVESTIRI, în Rugăciuni şi învăţături de credinţă ortodoxă, Tipărită prin străduinţa, cu binecuvîntarea şi precuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984

Desfăşurarea şi înfăşurarea chiriaşului

Cam asta am avut de spus cu ocazia lansării, provocată mai întâi de întrebarea Xeniei Karo  „De ce acest titlu ghiduş?” şi apoi de alte calde interpelări. Transcriu de unde a început să înregistreze telefonul. Şi numai ceea ce aud din ceea ce cred că am rostit, telefonul aflându-se în stricta-mi proximitate şi sub raza lui minusculă de captare a sunetelor. În rest intră în joc memoria imaginativă, care completează locurile goale din „document” cu probabilităţi credibile. Oricum, s-a făcut şi-o înregistrare profesionistă care va fi dată publicităţii, sau nu. Acum încerc o clarificare cu mine însămi ca autoexeget care poate exagerează cu blogoreea ca formă de jurnalism – diaristic de-a valma: Cine este chiriaşul grăbit şi ce vrea el? De ce se grăbeşte şi de ce este chiriaş? Vrea oare „el” ceva cu adevărat, sau numai să se lase purtat? Etc:

...............................................................................................................................................

Aşa cum se arată în comunicatul evenimentului pe care Xenia Karo mi-a făcut onoarea de-a-l organiza, aşa cum spun eu însămi în introducere la Filozofia chiriaşului grăbit, tema centrală a cărţii pe care am scris-o (de fapt am adunat-o, rescriind-o din mai multe scrieri şi poate acum a venit momentul să spun ceva din ceea nu am apucat să scriu acolo) – deci tema centrală este locuirea. Şi dintr-o fericită întîmplare, sau mai bine zis dintr-o fericită asociere filozofico-poetică, am găsit şi o metaforă care funcţionează din punctul meu de vedere -absolut subiectiv- ca noţiune integratoare a unor perspective culturale diferite pe care eu le citesc ca moduri de locuire. Astfel, sintagma „chiriaşul grăbit” joacă deopotrivă rolul unui instrument cu ajutorul căruia citesc moduri de a privi locuirea la autori diferiţi şi al unui mijloc cu ajutorul căruia construiesc cartea.

Totuşi, accepţiunea pe care o dau „chiriaşului grăbit” nu se îndepărtează prea mult de aceea consacrată în cunoscuta Baladă a lui George Topârceanu, poet care a frecventat şi cursuri de filosofie prin 1915, fiind preocupat de a scrie chiar o teorie. O teorie a comicului ce-i drept şi dacă nu a creat-o pe aceasta, Topîrceanu a compus cel puţin o baladă filozofică din punctul meu de vedere – Balada chiriaşului grăbit - şi sper să nu-mi revină mie rolul de a fi scris o carte de filozofie comică sau chiar tragi-comică invocând-o pe aceasta.

Revenind la accepţiunea noţiunii în jurul căreia gravitează invizibil toate celelalte din carte, vreau să vă spun că în mod banal eu consider „chiriaşul grăbit” un simbol al nelocuirii, al faptului de a nu fi acasă, fiind totuşi purtătorul nostalgiei de a fi acasă, de a găsi un loc numit „acasă”. Şi spun că noţiunea de chiriaş grăbit este un simbol, tocmai pentru faptul că uneori nostalgia de a fi  acasă se împlineşte în lucruri care nu seamănă în aparenţă cu un „acasă”. Iar simbolul în general, căruia  îi sunt consacrate câteva pagini în această carte este pe scurt un obiect concret investit cu o încărcătură abstractă sau spirituală, un ceva care trimite la altceva şi dă coerenţă unui univers mental.

Astfel, pornind de la sintagma poetică a „chiriaşului grăbit” pe care eu, repet, o consider un simbol, caut şi eu într-un fel corespondenţele fie vizibile fie ascunse între mai multe planuri ale realităţii, aşa cum se prezintă ea reflectată în anumite texte filozofice, între mai multe moduri de gândire.

De fapt, ca să mă exprim aşa,  am ales această sintagmă poetică a chiriaşului grăbit fiindcă ea îmi evocă foarte multe alte lucruri dincolo de faptul locuirii cu chirie. Ea evocă faptul concret al locuirii cu chirie şi ce poate decurge de aici, dar şi fapte invizibile, abstracte, spirituale, cum ar fi „locuirea în chip  poetic” pe care o defineşte Heidegger pornind de la versul lui Hölderlin „în chip poetic locuieşte omul”. Şi căruia îi este consacrat al doilea studiu din carte, după ce în primul am adus câteva precizări referitoare la noţiunea de hermeneutică pentru a vorbi mai pe larg despre hermeneutica încrederii şi suspiciunii, despre Ricoeur şi Eliade...................................................................................

...............................................(amestec neinteligibil de răspuns la întrebarea Luizei Mitu despre „transmutare”, după ce a făcut o schemă a recunoaşterii – între suspiciune şi încredere: ....transmutarea este o noţiune alchimică şi are legătură cu locuirea în măsura în care poate fi transferată la construcţia de sine, la transformarea eului căzut – ca şi în alchimie, dintr-un material trivial, în aur, într-un metal preţios.).......................................

Pe scurt, atât hermeneutica lecturii, cât şi hermeneutica acţiunii încep cu exerciţiul citirii atente a textelor ca realitate şi a relităţii ca text pentru a ajunge la interpretarea corectă a ceea ce a vrut să spună un autor sau o întâmplare. Şi pentru a crea, de aici (Mircea Eliade chiar vorbeşte despre hermeneutica imaginativă, creatorea) – sensul. Şi a desprinde semnificaţiile cele mai înalte şi cele mai îndepărtate, dar rămânînd în context.

............................................................................................................................................

Ei bine, păstrând toate proporţiile, dacă Heidegger a invocat poeţi mari, precum Hölderlin şi Trakl pentru a transmite filozofic ceva din „gravitatea” locuirii, eu am ales ca pretext pentru a reorganiza ceva din ideea de locuire versurile unui poet considerat minor. Şi acesta este poate un semn al vremurilor dezorganizate pe care le trăim sau un semn al limitelor interpretării proprii, dar, desigur, măcar involuntar este şi un mic exerciţiu postmodern care nu numai că porneşte de la margine în căutarea centrului, dar chiar şi acolo, la margine, găseşte centre. Centre reflectoare, de reflecţie, sau cum vreţi să le spuneţi. Un studiu din această carte se numeşte chiar „Postmodernismul: relativizare şi umanizare a discursului” şi trimite la ideea de fragmentar şi de imagine...........................

Căutând locuirea în contactul dintre imagine şi realitate, eseurile din carte, dacă nu pot fi considerate chei care descuie unele uşi înterzise (ba chiar, poate, mai mult încifrează ceea ce vor a descifra) sunt cel puţin moduri de traducere a unor texte prin altele, a unor trăiri şi stări – prin altele, finalmente, moduri de traducere şi interpretare în limbaj filosofic a vieţii textului, dar şi a vieţii noastre omeneşti. Asta încearcă „Filozofia chiriaşului grăbit”.................(din nou amestec de răspuns la altă întrebare a Luizei despre Sartre şi angajamentul existenţial ca angajament textual................................................................

... „chiriaşul grăbit” poate fi un simbol al vieţii dezorganizate şi neadunate, al vieţii pe drumuri, nelalocul ei. Dar totodată, din moment ce îi este consacrată o baladă, aceasta arată că există cel puţin un loc în care chiriaşul se adună - şi acesta este textul. Textul despre lume şi viaţă, despre „lumea vieţii” cum spun hermeneuţii, textul despre el însuşi, chiriaşul, cu propriile-i legi, atât ontologice cât şi şi logic-deontologice... Sinceră să fiu, nu am recitit pentru astăzi  textul meu despre filozoful existenţialist şi îmi este într-un fel şi ruşine să deschid gura despre asta, când este aici cu noi Adriana Neacşu, traducătoare şi specialistă în Sartre. În orice caz, din câte ţin minte, acolo mă refeream la dialectica subiectivităţii, la individ, la concretul istoric, având în vedere mai ales romanele Greaţa şi Cuvintele...A, poate te referi la partea în care vorbesc despre monografia pe care Sartre i-a dedicat-o lui Flaubert...la întrebarea de ce avea nevoie acest om de stânga, Sartre să scrie despre un aristocat în fond...ca să se exprime mai bine pe sine însuşi prin „l’idiot de la famille”[1]...cred că sensul nu se îndepărtează prea mult de acela dostoievskian, în care prinţul Mîşkin este „idiot” nu pentru că ar fi un retardat, ci pentru că nu prea are aderenţă la realitatea burgheză, pentru că este un ciudat din punctul de vedere al omului autojustificativ...Iată, l’idiot de la famille, în loc să-şi investească energia în construcţia unei case, se consumă compătimind cu chiriaşul grăbit.............................................................).

.........................................................................(amestec de comentariu la consideraţia lui Costi Crăiţoiu că el s-a simţit acasă la Iaşi.........................................................................

...Şi eu am locuit în Iaşi un pic, la început citind, apoi, într-o tabără a micilor matematicieni. În timpul liber dintre exerciţiile matematice, printre altele, am fost în Casa Vasile Pogor din Copou, unde se păstrează inelul lui Mihai Eminescu şi m-am simţit acasă fiindcă vedeam în inel un fel de legătură, de simbol viu al poetului. M-am simţit acasă şi sub teiul lui Eminescu din Copou, şi în Bojdeuca lui Creangă din Ţicău, o casă în care se păstrează atmosfera întâlnirii dintre două mari spirite, slujite de Tinca Vartic, cea care ţinea casa, aşa cum trebuie să facă orice femeie. Poate că o femeie nu trebuie neapărat să construiască. Ea trebuie să aibă grijă, să gospodărească ce i s-a dat. Şi astfel revin la ideea heideggeriană prin care locuirea este legată de construire. Nu locuieşte decât acela construieşte, spune Heidegger. Dar construcţia nu este neapărat în ordine practică, ea este mai ales în ordinea spiritului. Şi aici femeia are un rol foarte important: prin educaţia pe care o dă copiilor, prin chiar exemplul ei de devotament şi viaţă spirituală. Este vorba, în construcţia de case, şi de construcţia de sine. Şi asta se face şi cu ajutorul celuilalt- un alt topos postmodern.................................................................................................................

......[De aici încolo transcriu chiar de-a valma dar în ordinea vorbitorilor consideraţii la consideraţiile Adrianei Neacşu, Irinei şi Arinei Păvălan (cea dintâi soţia fratelui meu pe care afazic emoţionată am recomandat-o drept „sora fratelui meu” – ceea ce oricum este un ideal pentru o soţie cu două surori ale „fratelui” său aflate şi ele în sală, el fiind ocupat la ora aceea; cea de-a doua nepoată de frate, căci nepoţi de bunică mi-ar putea fi numai cei trei copii ai mei aflaţi şi ei în sală, împreună cu bunica lor,  Mami Lila) : că omul este o fiinţă imperfectă, dar trebuie să-şi accepte această nefericire nu atât ca pe o damnare, cât ca pe o necesitate pentru a putea spera, căci el este prorpriul său proiect; că acasă eşti împreună cu familia şi cu cei dragi; că uneori în străinătate te simţi mai acasă decât în România - asta a spus-o o altă domnişoară drăguţă. Apoi consideraţiile lui Viorel Ghenea, Ionuţ Răduică, Cristinel Trandafir, Gabriel Nedelea, Emilian Mirea, Ion Maria că: avem nostalgia lui acasă, dar de acolo facem tot posibilul să scapăm în cea mai parte a timpului nostru, prin mijloace diverse: fugind pur şi simplu (măcar până la colţul străzii, în copilărie), refugiind în virtual – sinteză din primii doi; că suntem exilaţi şi angoasaţi; că exită o vârstă a înlocuirii şi una a locuirii, una a modelului iudaic şi una a modelului grecesc; că Lorena Păvălan este acasă în Craiova; că americanii construiesc blocuri foarte înalte în care nu te poţi simţi acasă şi astea ca şi vilele au început să apară şi pe la noi. În sala în care ne-am simţit cu toţii acasă la Traian Demetrescu pentru mai bine de două ore (cu toţi absenţii din inimile noastre) s-a aflat şi Ionel Ciupureanu care a spus foarte mult prin tăcerea lui poetică, lângă Vera].

.................................................................................................................................................. pentru mine locurile care au devenit casă au fost la un moment dat acelea în care am putut să citesc, indiferent că am plătit sau nu chirie. Locurile în care am ajuns şi în care s-a întâmplat să locuiesc fie şi ca simplu vizitator au fost de multe ori acelea pe care le-am descoperit în cărţi şi uneori fără să le caut. Care mi-au fost într-un fel dăruite.

Într-un mod paradoxal, dacă îl confruntăm cu atitudinea fragmentară postmodernă, eu am încercat să adun în jurul acestui simbol al „chiriaşul grăbit” teme şi motive diferite şi să dau coerenţă unor lumi aparent diferite, uneori chiar disjuncte: Sartre şi Eliade, Ricoeur şi Cioran, Heidegger şi Eminescu, Noica şi poezia.

...........................................................................................................................................

Eu cred că trăim pe măsura vocabularului nostru. A condiţiilor pe care acesta ni le oferă.

Astfel, chiriaşul grăbit poate fi un om concret care stă în gazdă sau cu chirie, dar şi omul, individul generic, persoana umană care este trecătoare pe acest pământ, chiar dacă este proprietar.

Locuinţa noastră, casa noastră este un univers. Universul nostru. Asta implică faptul creaţiei, chiar dacă nu de la bun început sau chiar dacă deloc nu construim noi casa în care locuim. Chiar şi în calitate de simpli chiriaşi, când ne mutăm în casă nouă, când ne instalăm, avem comportamente de început de lume. Participăm la începutul unei lumi.

O zugrăvim, o igienizăm, ne aducem acolo obiecte de folosinţă personală. Şi mai ales ne aducem pe noi înşine pe acea lume nouă. Nu avem fiecare de cărat cu noi o tradiţie, cărţile sfinte, chivotul legii în exodurile noastre. Asta o face comunitatea.  Dar câteva relicve, câteva obiecte care au semnificaţia stabilităţii noastre, tot avem de purtat şi de reinstalat acolo unde ne aşezăm: vase de metal, de porţelan, de stică, bijuterii, uneori piese de mobilier, ţesături, aparate, cărţi. Şi ne îngrijim să avem acolo cel puţin două elemente care se află la începutul oricărei lumi: lumina şi apa.

În jurul lor se adună mereu şi de la capăt locuirea noastră cea risipită. Acolo unde sunt aceste lucruri este şi casa noastră. Cât timp le avem, identitatea nostră nu este total alterată. Eu una m-am aşezat în multe locuri cu sentimentul definitivului, dar acasă cu adevărat, adică stăpână pe mine însămi în primul rând, m-am simţit numai în casa bunicilor şi a părinţilor mei..........................................................................................

Cât priveşte „înlocuirea”, aceasta poate fi o traducere a lui „Dasein”, „acum şi aici în fiinţă”, „eu” în locul devenit patrie, sau chiar matrie („ha-ha-ha!”)...................................

Ei bine, şi aşa cum în propria casă (fie că suntem proprietari sau chiriaşi) ne simţim stăpâni cel puţin pe noi înşine, stăpânii unui mic univers, în mod analog - şi de aici se deschide cu adevărat perspectiva filosofică – şi în univers ne simţim acasă. El este o casă mai mare, în care suntem incluşi şi noi, cu casa noastră. Ceea ce face diferenţa este că aici, la scara universului suntem cu toţii chiriaşi – şi proprietari şi neproprietari. Chiar dacă raportaţi la scara blocului suntem proprietari, raportaţi la scara vieţii şi a universului suntem cu toţii chiriaşi trecători, după cum spune şi Balada lui Topârceanu din care am ales motto-ul cărţii mele. ......Suntem trişti şi avem nostalgia locuirii acolo unde suntem eliberaţi de grijile cotidiene pentru că am refuzat locul paradisiac în care eram liberi, cu o minimă condiţie pe care din curiozitate mortală n-am acceptat-o.......................................

Oriunde ar pleca, individul îşi poartă cu el identitatea, permanenţa, ceea ce l-a structurat. În el trăiesc deopotrivă viii şi morţii lui dragi.

Chiriaşul grăbit, oricât de grăbit - tot apucă să îşi ia în valiză cărţile fundamentale; chiar dacă de multe ori, cu un fel de frivolitate se mută de la o carte la alta, de la o bibliotecă la alta, de la o librărie la alta - cu gândul sau cu totul. O, dar cît nu putem specula! Dar oricum ar fi, în fiecare nou domiciliu (indiferent unde s-ar afla – pe Romană, la un unchi, la domnul Manuc, etc.) - chiriaşul de fiecare dată se aduce şi se instalează acolo pe el însuşi. Şi prin oricâte locuri străine s-ar purta pe sine însuşi – el cu aceeaşi ochi citeşte lumea şi cartea.

...Chiriaşul poate trece rapid de la o carte la alta, în grabă, dar el rămâne acelaşi sau aproape acelaşi în structura sa identitară şi în ceea ce aşteaptă. La fel se caută pe sine în toate, la fel se caută tot pe sine în toţi ceilalţi.

Viaţa e în altă parte, poate fi mesajul acestei cărţi. Există şi un alt loc în care poate fi aşezată viaţa, altul decât cel cotidian. Dar pe acesta, desigur, trebuie să şi-l găsească fiecare dintre noi. Şi aceasta este o construcţie pe care nu o poţi face de unul singur, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu.

---

[1] Mai bine citez bâlbâiala din carte:„(Greaţa) se manifestă ca monotonie perpetuă şi intratabilă prin care trupul îi apare conştiinţei. Pe fundalul acestei stări esenţial neplăcute se produc toate fenomenele concrete de greaţă cauzate de „tristeţea” sau chiar stricarea cărnii, ceea ne trimite cu gândul la celebrele versuri mallarméene „La chair est triste, hélas ! et j’ai lu tous les livres”. (Sartre însuşi a scris o carte despre Mallarmé, al cărei manuscris s-a pierdut. Într-un interviu din „Le Monde” (14 mai 1971) cu tema „L’idiot de la famille”, retipărit în „Situations X” Sartre afirma că avea nevoie să se raporteze la Mallarmé şi la simbolism pentru a-l înţelege mai bine pe Flaubert, protagonistul unei întinse monografii pe care filosoful i-a dedicat-o. Dar din ce motiv ar fi avut nevoie Sartre, în economia operei sale, de Flaubert, acest burghez proprietar şi „reacţionar” care îi injuria pe comunarzi, pentru care intelectualul virând spre stânga nu avea prea mare simpatie? Răspuns: pentru că Flaubert este în viziunea precocelui şi marelui cititor Jean-Paul Sartre un model de angajare „secundă”, mai profundă totuşi decât aceea politică, prin care scriitorul încearcă să îşi salveze viaţa: „Angajamentul literar este în final faptul de a-ţi asuma lumea întreagă, totalitatea. A lua lumea ca pe un tot, cu omul pe dinăuntrul ei, înţelegând-o din punctul de vedere al neantului; este un angajament profund, şi nu unul pur şi simplu literar, în sensul facerii de cărţi. Ca şi pentru Mallarmé, care este un urmaş al lui Flaubert, este vorba aici de o veritabilă pasiune, în sens biblic”[1]. Iar pasiunea, după cum ştim, are şi conotaţia de „suferinţă”. Greaţa însăşi este o suferinţă care îşi găseşte leacul, după cum vedea, într-un „angajament literar”).

Discuţii de şi spre acasă

Fotografii de Petrişor Militaru, mulţumesc

SINAXAR

În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea sfinţilor cuvioşilor părinţi, ucişi de arabi în Mânăstirea sfântului Sava cel sfinţit.

Aceşti sfinţi părinţi, adunându-se din diferite locuri, petreceau la Mânăstirea sfântului Sava, slujind pe Dumnezeu cu multă nevoinţă şi cu frumoasă vieţuire. Dar diavolul cel pizmaş şi urâtor de bine, a ridicat asupra lor pe etiopienii cei păgâni, care socoteau să găsească la ei mulţime multă de bogăţie. Fiindcă după ce au venit în mânăstire nu au găsit nimic, atunci pe unii dintre vieţuitorii de aici i-au despicat cu sabia în două, pe alţii i-au împuns cu sabia, încât sângele lor curgea pretutindeni; altora le-au tăiat capetele, iar pe alţii i-au ucis, după ce i-au supus la diferite chinuri. Iar cuvioşii mulţumind lui Dumnezeu şi-au dat sufletele, dobândind viaţa cea fericită şi veşnică a împărăţiei cerurilor, pentru care au îndurat şi truda pustniciei şi lupta lor mucenicească.

Tot în această zi, pomenirea precuviosului părintelui nostru Nichita Mărturisitorul, episcopul Apoloniadei.

Acest preacuvios părinte al nostru şi mărturisitor, pe vremea luptătorilor împotriva sfintelor icoane era episcop al Apoliniadei şi era nu numai credincios şi evlavios şi cu totul drept în credinţa lui, ci şi milostiv şi plin de dragoste faţă de oameni, vestit în cunoştinţe şi în cuvânt. Fiind silit să se lepede de închinarea la sfintele Icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos şi ale preacuratei Sale Maici, ale sfinţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi neplecându-se, a fost condamnat la surghiun şi supus la chinuri de neîndurat. Din pricina acestora îmbolnăvindu-se cumplit, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor şapte femei, celor din Aminsos: Alexandra, Claudia, Eufrasia, Matrona, Iuliana, Eufimia şi Teodosia.

Aceste şapte sfinte femei au trăit în vremea împăratului nelegiuit Maximian. Acesta pornind o prigoană mare împotriva creştinilor, în cetatea Aminsos, au fost aduse în faţa mai-marelui cetăţii aceste şapte femei pline de curaj. Şi mărturisind că sunt creştine şi spunând mai-marelui cetăţii că este un om crud, lipsit de omenie şi vrăjmaş, mai întâi au fost lovite cu toiege, după ce au fost dezbrăcate; apoi li s-au tăiat sânii cu sabia. După aceasta au fost spânzurate şi li s-au sfâşiat trupurile cu gheare de fier, până când li s-au văzut cele dinăuntru şi în cele din urmă au fost aruncate într-un cuptor cu foc, dându-şi astfel sufletele lor Domnului.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Mucenic Rodian, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Achile eparhul, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Lolion, care cu pumnii finnd lovit s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului Emanoil, care prin sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Miron Criteanul, care a mărturisit în Creta, la anul 1793 şi care prin sugrumare s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Vieţile Sfinţilor de peste tot anul. După sinaxarele din mineie, triod şi pentisoctar, Editura Biserica Ortodoxă Alexandria, 2003, pp.318-319.

Lansare cu dezbatere cu tot

Editura Aius                                                     Adunarea pentru Filosofie

www.aius.ro                                                  

Revista Mozaicul                                             

Haideţi să ne mai dăm şi seama

Editura Aius, Revista Mozaicul şi Adunarea pentru Filosofie vă invită marţi, 20 martie 2012, ora 17, la Casa de Cultură Traian Demetrescu, Craiova, să participaţi la lansarea cărţii Filosofia chiriaşului grăbit de Lorena Stuparu.

Alături de carte şi de autoare vor fi lect. univ. dr. Viorel Ghenea, drd. Luiza Mitu, prep. drd. Ionuţ Răduică, asist. univ. dr. Cristinel Trandafir şi Xenia Karo-Negrea.

Provocaţi de carte, tinerii filosofi de la Adunare... vor conduce o dezbatere pe tema Ce înseamnă că eşti acasă?. Sunteţi invitaţi să ne spuneţi poveştile dumneavoastră despre „starea de acasă” sau despre rătăcirea şi graba cu care ne îndepărtăm de casă.

Volumul Filosofia chiriaşului grăbit grupează o serie de studii şi eseuri pe teme filosofice şi estetice a căror unitate se regăseşte (mai mult sau mai puţin direct) în noţiunea de locuire plurală şi culturală a lumii. Numai omului îi este dat să locuiască, şi aceasta pentru că numai el îşi creează locuirea, în timp ce alte vieţuitoare se adăpostesc sau se ascund.

Lorena Stuparu (n. 1962) este cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (Bucureşti). Este membră a Societăţii Internaţionale Toma d’Aquino, secţia română (din 2007) şi membră a Societăţii Române de Filosofie (din 2009). A efectuat mai multe stagii de cercetare în străinătate (Paris, Bruxelles, Praga, Moscova) şi în prezent participă la un program postdoctoral la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.

Adunarea Pentru Filosofie (APF) este constituită din studenţi, absolvenţi, prieteni şi admiratori de toate vârstele ai Filosofiei. Gruparea organizează „Întâlnirile Adunării pentru Filosofie”, la fiecare două săptămâni, sâmbăta, începând cu orele 17. 00. Un alt proiect în desfăşurare este „Pagina de sâmbătă seara”. Tinerii distribuie în spaţiul public pagini tipărite cu fragmente semnificative din lucrări filosofice și literare.

Pentru mai multe informaţii:

http://blog.adunareapentrufilosofie.ro/

http://www.adunareapentrufilosofie.ro/

Contact:

Xenia Karo-Negrea

0745567724

xenia_karo@yahoo.com

Cine sunt eu ca să scriu în jurnal nostalgia locuirii?

Atrofierea instinctului de proprietate în anii copilăriei noastre  pioniereşti (de fapt unii dintre cei care ne-am născut în acea perioadă nu-l vom mai dobîndi niciodată -  şi nu văd în asta o tragedie) urmată de inabila încercare de inducerea a sentimentului utecist că tot bunul public ni se cuvine (că suntem proprietari, producători şi beneficiari) au creat forme de receptare şi atitudini de-a dreptul spirituale faţă de spaţiile locative. Sau cel puţin romantice - frumoşii mei profesori idealişti din anii materialismului dialectic şi istoric!

Cred că am înţeles bine: la Heidegger spaţiul locativ al cuiva sau  înscrierea lui în cartea de imobil indică un ”grad zero” al locuirii.  “Construcţiile de locuit oferă, e adevărat, un domiciliu, locuinţele pot fi astăzi chiar bine concepute, uşor de gospodărit, destul de ieftine, bine aerisite, expuse luminii şi soarelui; dar oare în felul acesta locuinţele poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o Locuire?”. O astfel de gigantisimă întrebare nu poate primi decât un răspuns pitic (fie el şi cocoaţat pe umerii uriaşului) în afara sistemului heideggerian.

Folosesc aşadar când deducţia, când inducţia pentru a particulariza sensul şi pentru a da credibilitate ”universală” unor mărturii personale legate de caracterul iluzoriu al  lucrului locuirii. 

 Care nu ştiu de ce s-a infiltrat în conştiinţe printre lucrurile cele mai stabile. Poate pentru că dacă nu ai locuinţă, atunci şi identitatea îţi este mai obscură? Sau pentru că dacă schimbi mai multe locuinţe, până şi actele obiective de identitate diferă între ele ?

Pornind de la noţiunea de locuire la Heidegger, putem reconfigura alte concepte ale corpusului heideggerian – dar vorba ceea, nu în seara asta. În seara asta mă întorc la criza imobiliară ca indiciu al crizei locuirii ce marchează o reală criză existenţială şi...socială, o ruptură : am prins un comunism prea întîrziat pentru a mă ferici cu repartizarea unei locuinţe de stat pe care apoi s-o cumpăr pe bani puţini, devenind astfel proprietar, iar pentru capitalismul nostru cel nou - eu însămi eram prea bătrînă sau prea ignorantă pentru a-mi construi o locuinţă privată. Ai mei (punând mână de la mână, bunici, părinţi şi unchi) mi-au cumpărat o mică proprietate încă din anii ’88 ai secolului trecut, dar cum spuneam şi ieri după Martin Heidegger - nu ajungem la locuire decît prin construire. Până la urmă, bucuria de a construi este atât de mare, că nici nu mai contează dacă apuci să foloseşti construcţia respectivă. Şi asta o ştiu prea bine atât de la tata, cât şi de la Florin.

Legând cuvintele acestea, dorinţa mea este de-a mă reîntoarce pentru a locui din nou, cu mintea de-acum şi nu cu gândul în altă parte, măcar un timp, la nesfîrşit, acolo unde acum îmi dau seama că am fost fericită.

Un loc drag din care cel plecat vine parcă şi mai aproape de suflet poate ajunge să însemne pentru noi ”fiinţa aici care suntem”- după cum îl traduce Vasile Tonoiu pe ”Dasein” într-o carte în care Ricoeur se referă la Heidegger. Şi numai şi numai atunci cînd făptura noastră învăţată să se bucure pur şi simplu la amintirea frumuseţii dintâi încearcă să asculte ce înseamnă ”cîntul existenţei”: când neîmpăcată caută urma care a scăpat timpului pe care îl putem da înapoi cât mai există locul.

Dar marea artă este să dai timpul înapoi cînd locul nu mai există în sensul ontologic precizat mai sus. Târziu, cu greu şi dureros înţeleg astfel ceva despre esenţa aşteptătoare a sufletului: nu ne mai putem întoarce în locurile vechi decât ca simpli vizitatori şi altceva mai bun de făcut nu avem decât să ne batem capul pe câmpiile raiului.

Teme obsesive. Locuire. Schiţe.

Că nu e om să nu fi scris măcar o dată-n viaţă despre neantul unei staţii de autobuz. Şi mintea să nu-l fi împins atunci la nostalgia locuirii. La care te gândeşti în timp ce parcurgi distanţa dintre staţii sau când stai acolo de unde trebuie să pleci într-un fel iminent. Cu cât întârzie mai mult vehiculul, cu atât mai mult timp ai să te gândeşti la condiţia de călător. Căruia îi şade mult mai bine aşezat la casa lui, decât construind în minte ceea ce nu are în realitate. Care înclinat structural spre stabilitate, se poartă ca şi cum ar locui în mişcare, iar aceasta din urmă ar fi supremul confort. Incapacitatea de-a-şi face locuinţă din locuiri, nu poate decât să-i dea fiori metafizici.

De-atâtea nopţi şi zile îmi văd creierul ca pe un spaţiu locativ. Unde împreună cu mine trăiesc în permanenţă câţiva locatari de care sunt îndrăgostită permanent, chiar şi în somnul din adâcuri fără vise. Aici primesc în permanenţă vizite anunţate sau nu, uneori îi aştept sau poate chiar mai mult, pe cer. Ei vin şi când sunt plecată de-acasă, acolo unde îmi găsesc stabilitatea: pe drum.

Numai bărbaţii pot fi trişti cu adevărat. Femeile nu au timp pentru asta. Ele îşi fac şi îşi desfac iluziile.

De fapt, în afară de urgenţa locuirii noastre cotidiene cred că ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad dacă, unde şi cum locuiesc morţii noştri scumpi, dacă, unde şi cum vom locui noi înşine până la capăt. Sau dacă pe « lumea cealaltă » ne vom întâlni şi casele în care am trăit şi ne-a plăcut. Casele au şi ele un suflet nemuritor? 

« Cântul este existenţă ». Dacă am putea rămâne în acelaşi loc, în acelaşi « cânt » - am putea păstra ceva şi din timp ?

Nimic nu se adună când nu ai casă, o singură casă. Nu poţi nici măcar să mori cum se cuvine. Ţin minte remarca tatei din durerosul noiembrie 1989 : « Mă uitam la soacră-mea când au scos-o din casă, în sicriu. Şi acolo avea prestanţă, era impunătoare, ne domina pe toţi ». În noiembrie 1990 şi în august 1991 au urmat acelaşi drum bunicul şi el însuşi: tot demni, dar parcă un pic nedumeriţi că li se întâmplă lucrul acesta. Asta pentru că aveau  case construite de ei. Pentru că aveau de unde să plece.

Dacă mi-aş fi investit toată energia în construcţia unei case reale, şi nu în construcţia « de sine » după legi subiective, viaţa mea ar fi fost alta ?

Nu locuieşte decât acela care construieşte, spune, pe scurt, Heidegger. Sau construieşte în direcţia unei moşteniri, adaug. M-am construit eu oare cu adevărat sau doar pe mine însămi mie m-am redat ? Am construit măcar ceva în jurul meu? Sau numai m-am multiplicat? În exemplare mai reuşite decât mine, e adevărat, căci nu de una singură. «Ce copii frumoşi aveţi ! Niciunul dintre ei nu seamănă cu dumneavoastră !» - a remarcat cu nevinovăţie cineva acum câţiva ani. De aici putem deduce un sofism, oricum neintenţionat. 

Unii nu se simt nicăieri acasă aici, pe pământ. Ei trăiesc doar în virtutea nostalgiei patriei dumnezeieşti. Desigur, nu întâmplător cartea în care Mircea Eliade îşi defineşte metoda hermeneutică personală (« creatoare» şi « imaginativă » din Jurnal) se numeşte Nostalgia originilor.

Unii spun că se simt acasă în textele lor sau ale altora.

Dimpotrivă, alţii se simt oriunde acasă şi în acelaşi timp. De exemplu, în autobuz; sau în tren: de cum deschizi cartea, uiţi că aici eşti doar un simplu chiriaş, "un trecător în ploaie".

Ceea ce dă sens vorbirii despre nebunia de-a nu avea un loc este revelaţia lipsei de adăpost.

Construire - autoconstruire de sine.

Deconstruire – deconstruire de sine.

Ei, şi ?

Kosmos şi bovarism

Chiriaşul grăbit este de fapt un melc ticăit
este un mort în viaţă pentru că el nu are timp nici să moară
şi chiar dac-ar avea nu şi-ar permite
şi chiar dacă şi-ar permite
nu ar avea de unde să plece
căci el are-o casă în geanta plină
printre cărţi, hârtii, fotografii -
trusa cosmetică
amintiri şi trăiri
mai puternice decât el.

Despre dragoste ca prietenie

„Dacă cineva ar dori să afle cum trebuie să iubească cu adevărat şi dacă ar dori să cunoască puterea dragostei, să alerge la fericitul Pavel, maestrul dragostei. Pavel îl va învăţa cât de mare este durerea şi de câtă tărie sufletească are nevoie cel care trebuie să îndure despărţirea de un prieten adevărat. Căci acesta, care şi-a desbrăcat trupul, care şi-a lepădat corpul şi a umblat în toată lumea aproape cu sufletul gol, care a alungat din mintea sa orice patimă şi a ajuns imitator al apatiei puterilor netrupeşti, a suportat cu uşurinţă toate suferinţele, ca şi cum ar fi suferit aceasta într-un trup străin: întemniţările, lanţurile, arestările, biciuirile, ameninţările, moartea şi tot felul de chinuri; dar când s-a despărţit de dânsul un suflet iubit, s’a supărat şi s’a turburat nespus de mult, pentru că deşi se aştepta să-şi vadă prietenul iubit nu l-a găsit; pentru aceea a şi plecat îndată din oraş.

–        Pentru ce faci aceasta, Pavele? Ai fost legat de lemn, ai fost închis în temniţă, ţi s’au dat lovituri de bice, de pe spatele tău a curs sânge; ai învăţat pe alţii taina credinţei, ai botezat, ai adus jertfe şi n’ai dispreţuit pe niciunul care voia să se mântuiască! Pentru ce când ai venit în Troada ai şi plecat îndată din ea, cu toate că ai găsit acolo ţarina desţelenită şi lucrată, gata să primească seminţele învăţăturii?

–        Da, răspunde apostolul Pavel, am plecat, pentru că absenţa lui Titu m’a doborît din pricina tristeţei; sufletul meu a fost turburat foarte mult. Atât de mult m’a doborît durerea şi aşa m-a biruit, încât m-a silit să plec.

Ai văzut cât este de mare durerea pricinuită de despărţirea prietenului iubit? Ai văzut ce lucru jalnic şi plin de amărăciune este? Ai văzut ce suflet nobil şi viteaz trebuie să ai ca să suporţi această despărţire? Pentru cei care-şi iubesc prietenii nu le este deajuns ca să fie legaţi sufleteşte cu ei şi nici nu-i mângâie atât de mult aceasta; din contra au nevoie de prezenţa lor trupească, iar dacă aceasta nu-i cu putinţă, mare parte din bucuria lor se pierde.

Vai! Cât de înflăcărată este dorinţa dragostei! Pavel cel neînfricat în faţa focului, cel tare ca oţelul, cel neclintit, cel neînduplecat, cel care a spus: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtoarea sau foamea sau prigoana sau golătatea sau primejdia sau sabia?” (Romani, VIII, 35); Pavel, care s’a împotrivit pământului şi mării, care şi-a bătut joc de porţile cele de oţel ale morţii, el, când a a văzut lacrimile unor prieteni ai săi, atât de mult a lăcrămat şi i s’a sfîşiat inima, încât n-a mai putut să-şi ascundă suferinţa, ci a spus îndată: „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima?” (Faptele Apostolilior, XXI, 13). Ce minune! Adâncul apelor nu i-a sfâşiat inima şi totuşi câteva lacrămi i-au sfâşiat-o şi i-au rupt-o! „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima!”.

–        Spune-mi, Pavele, pentru ce vorbeşti aşa? Au avut atâta putere lacrimile ca să-ţi sdrobească sufletul tău de oţel?

–        Da, răspunde Pavel, căci este mare puterea dragostei. Ea mă biruie şi mă stăpâneşte. Tuturor pot să mă împotrivesc în afară de dragoste.

Cine n’ar fi surprins, cine nu s’ar mira de aceste cuvinte? Dar mai bine cine n’ar fi surprins şi nu s’ar fi minunat după vrednicie de acest suflet curajos şi ceresc, care, deşi întemniţat, a scris Filipenilor aflaţi atât de departe de el? Cred că ştiţi cu toţii ce depărtare este de la Roma până în Macedonia! Cu toate acestea nici lungimea drumului, nici durata timpului, nici mulţimea grijilor, nici primejdia, nici suferinţele neîncetate, în sfârşit niciuna, nici alta, nu i-au scos din suflet dragostea şi amintirea ucenicilor săi, ci-i avea pe toţi în mintea sa. Mâinile sale nu-i erau atât de strâns legate de lanţuri pe cât de strâns era legat şi ţintuit sufletul lui de dorul ucenicilor. Şi după cum un împărat dimineaţa se suie pe pe tronul său şi în timp ce stă în palatul împărătesc primeşte îndată de pretutindeni nenumărate scrisori, tot astfel şi acela, stând în temniţă ca într’un palat împărătesc, primea cu mult mai multe scrisori şi trimitea necontenit creştinilor din diferite părţi, cari cereau de la sufletul său înţelept lămuriri asupra tuturor problemelor ce-i interesau. El cârmuia cu atât mai multe treburi decât împăratul cu cât i s’a încredinţat o conducere mai mare.

Atât de mare este puterea dragostei încât ea îmbrăţişează, uneşte strâns şi leagă nu numai pe cei cari stau de faţă, cari sânt alături de noi şi îi vedem, ci chiar pe cei cari sânt departe. Şi n’ar putea să taie sau să întrerupă această prietenie, săpată adânc în suflet, nici trecerea de vreme îndelungată, nici lungimea drumului şi nici o altă pricină la fel cu acestea. Aşa trebuie să ne arătăm dragostea noastră faţă de cel pe care-l iubim, încât, dacă e cu putinţă, nimic să nu împiedice de a ne da viaţa pentru el. Un prieten adevărat este vrednic de această jertfă! Un prieten când vede pe prietenul său iubit se bucură şi este cuprins de veselie, îl îmbrăţişează cu o îmbrăţişare pricinuitoare de bucurie sufletească nespusă. Chiar când îşi aminteşte de el îi tresare inima şi se întraripează; nu se simte sătul nici chiar dacă îl vede în fiecare zi. Nimic nu este al lui care să nu fie nici al aceluia. Cele pe care le cere de la Dumnezeu în rugăciunea sa pentru el, pe acelea le cere şi pentru prietenul său. Cunosc pe cineva, care rugându-se sfinţilor pentru prietenul său, îi ruga mai întâi să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru prietenul său şi după aceea pentru el. Cunosc şi pe Pavel, care-şi da sufletul cu plăcere, deşi nu era rugat s’o facă, şi prefera să meargă în gheenă pentru prietenii lui.

Trebuie să iubim cu o pasiune atât de arzătoare, încât să nu ni se pară că prietenul ni-i dator, ci că noi îi îi suntem datori lui chiar când el ni-i dator nouă. Cel care iubeşte nu vrea numai să poruncească, ci să i se şi poruncească. Se bucură mai mult când i se porunceşte decât când porunceşte. Cel care iubeşte preferă să facă bine celui iubit decât să primească să i se facă bine. Vrea mai bine să aibă pe prietenul său dator decât să datoreze el aceluia. Cel care iubeşte vrea să facă bine cu adevărat prietenului său şi nu în aparenţă; vrea să facă el început binefacerii şi nu vrea să fie începătorul binefacerii de ochii lumii numai. Când spun aceste cuvinte să nu vă gândiţi la prietenii obişnuiţi, cei care iau parte la mesele noastre şi ne sânt prieteni numai cu numele! Dacă cineva are un prieten, aşa cum l-am descris eu, va înţelege cuvintele mele cu uşurinţă.

Prietenul este mai plăcut decât viaţa aceasta pământească. Mulţi oameni, după moartea prietenilor lor se rugau să nu mai trăiască. Cu adevărat prietenul este mai dorit decât însăşi lumina. Este mai bine pentru noi să se stingă soarele decât să fim lipsiţi de prieteni. Mulţi oameni, cu toate că văd soarele, trăiesc în întunerec; dar cei care au mulţi prieteni nu vor avea nicodată vreo supărare”.

Sf. Ioan Hrisostom, Despre dragoste şi prietenie, Traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1945, pp.15-20

I am sailing?

Kraljica zbrke - Marija Marijan, Milijana Vukadinović, Đorđe Prutanu ...

books.google.com/.../Kraljica_zbrke.html?... - Traducerea acestei pagini

Front Cover. Marija Marijan, Milijana Vukadinović, Đorđe Prutanu, Aleksandru Štefanesku, Lorena Pavalan, Dan Grigoresku, Miljurko Vukadinović ...

?

Incident, de Fleur Adcock

Pe cînd stăteai culcat pe nisipul alb,
Cu o stîncă drept pernă şi zîmbind
(înconjurat de scoici moarte) am venit spre tine
Şi mi-ai spus, încercînd să-mi prinzi mîna
"Întinde-te şi tu". O vreme am stat aşa unul lîngă altul
Relaxaţi; în timp ce marea linguşitoare
Din spatele nostru surpa stîncile măsurînd ziua.
Curînd am adormit prăbuşindu-mă
Într-un vis cavernos al căderii.
Era un vis al tuturor miturilor peşterii,
Al tunelului sau al turnului sau ei, bine,
Al viziunii iepurelui lui Alice
Sau poate al lui Orfeu: o scară în spirală
Spre iad, mobilată cu pericole şi îndoieli
Împiedicîndu-mă de o treaptă m-am trezit şi m-am aflat
Înconjurată de apă. Părul mi-era ud
Şi tu stătei pe nisipul încărunţit acum
Aşteptînd să fiu luată de valuri:
La pîndă, aprinzîndu-ţi o ţigară.

Traducere de Liliana Ursu, în volumul Trei poeţi englezi contemporani. Fleur Adcock, Alan Brownjohn, Jon Silkin, Traducere Liliana Ursu, Denisa Comănescu, Mircea Ivănescu. Cuvînt înainte, Mircea Ivănescu, 1989, Univers, Bucureşti

De Radu Gyr

Noi nu am avut tinereţe

Noi nu am avut tinereţe

să spumege viaţa în cupe!

Priveam cum din crengi pădureţe

un fruct de otravă se rupe.

Nici lauri, nici mirt şi nici roze,

n-au vrut pentru noi să-nflorească.

Tot cerul de sus, de moloz e,

luceafărul tânăr, de iască.

Noi nu am avut heidelberguri

cu blonde iubiri diafane.

Pe clare şi verzi iceberguri

noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme

noi n-am stat sub harfele lunii.

Pe noi nu ne-au nins crizanteme,

nici vişinii nopţii, nici prunii.

La balul luminii-n caretă,

noi n-am stat pe celeste terase.

Scriam doar pe inimi cu cretă:

un spin, încă trei, încă şase.

Noi n-am cules aur din soare

ci-n roşii amurguri zbătute,

am strâns stropi de sânge-n

urcioare

prelins de pe cruci nevăzute.

Cântam , era plânset poemul!

Zâmbeam, curgeau lacrimi pe feţe.

Râdeam şi-n surâs sta blestemul,

noi nu am avut tinereţe.

Mereu şchiopătând prin dezastre,

mereu cu osânda pe frunte,

credeam că tot spini sunt şi-n astre,

în lună, tot temniţe crunte.

Ce vânt secetos şi fierbinte

ne-a zmuls orice aripi răzleţe?

Căzuţi în genunchi pe morminte,

noi nu am avut tinereţe.

Şi-adună azi zdrenţele anii

şi visul ciubotele sparte

şi-n pod auzim chiţoranii

cum petece rod mai departe...

Bătrâni, cu obrazul de ceaţă,

cu paşi năclăiţi de tristeţe,

prin moarte-am trecut nu prin viaţă,

noi nu am avut tinereţe...

Ne vom întoarce într-o zi

Ne vom întoarce într-o zi,

ne vom întoarce ne-apărat.

Vor fi apusuri aurii,

cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce ne-apărat,

cum apele se-ntorc din nori,

sau cum se-ntoarce, tremurat,

pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...

Şi cei de azi cu paşii grei

nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,

cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,

uşori, ţinându-ne de mâni,

toţi cei de ieri în cei de-acum,

cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,

în toate dragostele noui

şi-n cântecul pe care şi-l

vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,

şi-n orice geamăt viitor,

tot noi vom sta, tot noi vom fi,

ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din

zări,

cu vechiul nostru duh fecund,

ne-napoiem şi-n disperări

şi-n răni ce-n piepturi se

ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri

Tot noi vom curge zi de zi,

în tot ce mâine, ca şi ieri,

Va sângera sau va iubi...

As’noapte, Iisus...

As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ!

Luna-a intrat după El în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L spoia cu argint pe veşminte,

argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:

-Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn să tac...

A stat lângă mine pe rogojină:

-Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,

parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul. Nici-un răspuns.

Doar razele reci ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au împuns.

-Unde eşti, Doamne? – am urlat la

zăbrele

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

am găsit urmele cuielor Lui...

Radu Gyr, Tipografia Docuprint, Bacău