Atrofierea instinctului de proprietate în anii copilăriei noastre pioniereşti (de fapt unii dintre cei care ne-am născut în acea perioadă nu-l vom mai dobîndi niciodată - şi nu văd în asta o tragedie) urmată de inabila încercare de inducerea a sentimentului utecist că tot bunul public ni se cuvine (că suntem proprietari, producători şi beneficiari) au creat forme de receptare şi atitudini de-a dreptul spirituale faţă de spaţiile locative. Sau cel puţin romantice - frumoşii mei profesori idealişti din anii materialismului dialectic şi istoric!
Cred că am înţeles bine: la Heidegger spaţiul locativ al cuiva sau înscrierea lui în cartea de imobil indică un ”grad zero” al locuirii. “Construcţiile de locuit oferă, e adevărat, un domiciliu, locuinţele pot fi astăzi chiar bine concepute, uşor de gospodărit, destul de ieftine, bine aerisite, expuse luminii şi soarelui; dar oare în felul acesta locuinţele poartă în ele chezăşia că se petrece acolo o Locuire?”. O astfel de gigantisimă întrebare nu poate primi decât un răspuns pitic (fie el şi cocoaţat pe umerii uriaşului) în afara sistemului heideggerian.
Folosesc aşadar când deducţia, când inducţia pentru a particulariza sensul şi pentru a da credibilitate ”universală” unor mărturii personale legate de caracterul iluzoriu al lucrului locuirii.
Care nu ştiu de ce s-a infiltrat în conştiinţe printre lucrurile cele mai stabile. Poate pentru că dacă nu ai locuinţă, atunci şi identitatea îţi este mai obscură? Sau pentru că dacă schimbi mai multe locuinţe, până şi actele obiective de identitate diferă între ele ?
Pornind de la noţiunea de locuire la Heidegger, putem reconfigura alte concepte ale corpusului heideggerian – dar vorba ceea, nu în seara asta. În seara asta mă întorc la criza imobiliară ca indiciu al crizei locuirii ce marchează o reală criză existenţială şi...socială, o ruptură : am prins un comunism prea întîrziat pentru a mă ferici cu repartizarea unei locuinţe de stat pe care apoi s-o cumpăr pe bani puţini, devenind astfel proprietar, iar pentru capitalismul nostru cel nou - eu însămi eram prea bătrînă sau prea ignorantă pentru a-mi construi o locuinţă privată. Ai mei (punând mână de la mână, bunici, părinţi şi unchi) mi-au cumpărat o mică proprietate încă din anii ’88 ai secolului trecut, dar cum spuneam şi ieri după Martin Heidegger - nu ajungem la locuire decît prin construire. Până la urmă, bucuria de a construi este atât de mare, că nici nu mai contează dacă apuci să foloseşti construcţia respectivă. Şi asta o ştiu prea bine atât de la tata, cât şi de la Florin.
Legând cuvintele acestea, dorinţa mea este de-a mă reîntoarce pentru a locui din nou, cu mintea de-acum şi nu cu gândul în altă parte, măcar un timp, la nesfîrşit, acolo unde acum îmi dau seama că am fost fericită.
Un loc drag din care cel plecat vine parcă şi mai aproape de suflet poate ajunge să însemne pentru noi ”fiinţa aici care suntem”- după cum îl traduce Vasile Tonoiu pe ”Dasein” într-o carte în care Ricoeur se referă la Heidegger. Şi numai şi numai atunci cînd făptura noastră învăţată să se bucure pur şi simplu la amintirea frumuseţii dintâi încearcă să asculte ce înseamnă ”cîntul existenţei”: când neîmpăcată caută urma care a scăpat timpului pe care îl putem da înapoi cât mai există locul.
Dar marea artă este să dai timpul înapoi cînd locul nu mai există în sensul ontologic precizat mai sus. Târziu, cu greu şi dureros înţeleg astfel ceva despre esenţa aşteptătoare a sufletului: nu ne mai putem întoarce în locurile vechi decât ca simpli vizitatori şi altceva mai bun de făcut nu avem decât să ne batem capul pe câmpiile raiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu