Că nu e om să nu fi scris măcar o dată-n viaţă despre neantul unei staţii de autobuz. Şi mintea să nu-l fi împins atunci la nostalgia locuirii. La care te gândeşti în timp ce parcurgi distanţa dintre staţii sau când stai acolo de unde trebuie să pleci într-un fel iminent. Cu cât întârzie mai mult vehiculul, cu atât mai mult timp ai să te gândeşti la condiţia de călător. Căruia îi şade mult mai bine aşezat la casa lui, decât construind în minte ceea ce nu are în realitate. Care înclinat structural spre stabilitate, se poartă ca şi cum ar locui în mişcare, iar aceasta din urmă ar fi supremul confort. Incapacitatea de-a-şi face locuinţă din locuiri, nu poate decât să-i dea fiori metafizici.
De-atâtea nopţi şi zile îmi văd creierul ca pe un spaţiu locativ. Unde împreună cu mine trăiesc în permanenţă câţiva locatari de care sunt îndrăgostită permanent, chiar şi în somnul din adâcuri fără vise. Aici primesc în permanenţă vizite anunţate sau nu, uneori îi aştept sau poate chiar mai mult, pe cer. Ei vin şi când sunt plecată de-acasă, acolo unde îmi găsesc stabilitatea: pe drum.
Numai bărbaţii pot fi trişti cu adevărat. Femeile nu au timp pentru asta. Ele îşi fac şi îşi desfac iluziile.
De fapt, în afară de urgenţa locuirii noastre cotidiene cred că ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad dacă, unde şi cum locuiesc morţii noştri scumpi, dacă, unde şi cum vom locui noi înşine până la capăt. Sau dacă pe « lumea cealaltă » ne vom întâlni şi casele în care am trăit şi ne-a plăcut. Casele au şi ele un suflet nemuritor?
« Cântul este existenţă ». Dacă am putea rămâne în acelaşi loc, în acelaşi « cânt » - am putea păstra ceva şi din timp ?
Nimic nu se adună când nu ai casă, o singură casă. Nu poţi nici măcar să mori cum se cuvine. Ţin minte remarca tatei din durerosul noiembrie 1989 : « Mă uitam la soacră-mea când au scos-o din casă, în sicriu. Şi acolo avea prestanţă, era impunătoare, ne domina pe toţi ». În noiembrie 1990 şi în august 1991 au urmat acelaşi drum bunicul şi el însuşi: tot demni, dar parcă un pic nedumeriţi că li se întâmplă lucrul acesta. Asta pentru că aveau case construite de ei. Pentru că aveau de unde să plece.
Dacă mi-aş fi investit toată energia în construcţia unei case reale, şi nu în construcţia « de sine » după legi subiective, viaţa mea ar fi fost alta ?
Nu locuieşte decât acela care construieşte, spune, pe scurt, Heidegger. Sau construieşte în direcţia unei moşteniri, adaug. M-am construit eu oare cu adevărat sau doar pe mine însămi mie m-am redat ? Am construit măcar ceva în jurul meu? Sau numai m-am multiplicat? În exemplare mai reuşite decât mine, e adevărat, căci nu de una singură. «Ce copii frumoşi aveţi ! Niciunul dintre ei nu seamănă cu dumneavoastră !» - a remarcat cu nevinovăţie cineva acum câţiva ani. De aici putem deduce un sofism, oricum neintenţionat.
Unii nu se simt nicăieri acasă aici, pe pământ. Ei trăiesc doar în virtutea nostalgiei patriei dumnezeieşti. Desigur, nu întâmplător cartea în care Mircea Eliade îşi defineşte metoda hermeneutică personală (« creatoare» şi « imaginativă » din Jurnal) se numeşte Nostalgia originilor.
Unii spun că se simt acasă în textele lor sau ale altora.
Dimpotrivă, alţii se simt oriunde acasă şi în acelaşi timp. De exemplu, în autobuz; sau în tren: de cum deschizi cartea, uiţi că aici eşti doar un simplu chiriaş, "un trecător în ploaie".
Ceea ce dă sens vorbirii despre nebunia de-a nu avea un loc este revelaţia lipsei de adăpost.
Construire - autoconstruire de sine.
Deconstruire – deconstruire de sine.
Ei, şi ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu