„Dacă cineva ar dori să afle cum trebuie să iubească cu adevărat şi dacă ar dori să cunoască puterea dragostei, să alerge la fericitul Pavel, maestrul dragostei. Pavel îl va învăţa cât de mare este durerea şi de câtă tărie sufletească are nevoie cel care trebuie să îndure despărţirea de un prieten adevărat. Căci acesta, care şi-a desbrăcat trupul, care şi-a lepădat corpul şi a umblat în toată lumea aproape cu sufletul gol, care a alungat din mintea sa orice patimă şi a ajuns imitator al apatiei puterilor netrupeşti, a suportat cu uşurinţă toate suferinţele, ca şi cum ar fi suferit aceasta într-un trup străin: întemniţările, lanţurile, arestările, biciuirile, ameninţările, moartea şi tot felul de chinuri; dar când s-a despărţit de dânsul un suflet iubit, s’a supărat şi s’a turburat nespus de mult, pentru că deşi se aştepta să-şi vadă prietenul iubit nu l-a găsit; pentru aceea a şi plecat îndată din oraş.
– Pentru ce faci aceasta, Pavele? Ai fost legat de lemn, ai fost închis în temniţă, ţi s’au dat lovituri de bice, de pe spatele tău a curs sânge; ai învăţat pe alţii taina credinţei, ai botezat, ai adus jertfe şi n’ai dispreţuit pe niciunul care voia să se mântuiască! Pentru ce când ai venit în Troada ai şi plecat îndată din ea, cu toate că ai găsit acolo ţarina desţelenită şi lucrată, gata să primească seminţele învăţăturii?
– Da, răspunde apostolul Pavel, am plecat, pentru că absenţa lui Titu m’a doborît din pricina tristeţei; sufletul meu a fost turburat foarte mult. Atât de mult m’a doborît durerea şi aşa m-a biruit, încât m-a silit să plec.
Ai văzut cât este de mare durerea pricinuită de despărţirea prietenului iubit? Ai văzut ce lucru jalnic şi plin de amărăciune este? Ai văzut ce suflet nobil şi viteaz trebuie să ai ca să suporţi această despărţire? Pentru cei care-şi iubesc prietenii nu le este deajuns ca să fie legaţi sufleteşte cu ei şi nici nu-i mângâie atât de mult aceasta; din contra au nevoie de prezenţa lor trupească, iar dacă aceasta nu-i cu putinţă, mare parte din bucuria lor se pierde.
Vai! Cât de înflăcărată este dorinţa dragostei! Pavel cel neînfricat în faţa focului, cel tare ca oţelul, cel neclintit, cel neînduplecat, cel care a spus: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtoarea sau foamea sau prigoana sau golătatea sau primejdia sau sabia?” (Romani, VIII, 35); Pavel, care s’a împotrivit pământului şi mării, care şi-a bătut joc de porţile cele de oţel ale morţii, el, când a a văzut lacrimile unor prieteni ai săi, atât de mult a lăcrămat şi i s’a sfîşiat inima, încât n-a mai putut să-şi ascundă suferinţa, ci a spus îndată: „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima?” (Faptele Apostolilior, XXI, 13). Ce minune! Adâncul apelor nu i-a sfâşiat inima şi totuşi câteva lacrămi i-au sfâşiat-o şi i-au rupt-o! „Pentru ce plângeţi sfâşiindu-mi inima!”.
– Spune-mi, Pavele, pentru ce vorbeşti aşa? Au avut atâta putere lacrimile ca să-ţi sdrobească sufletul tău de oţel?
– Da, răspunde Pavel, căci este mare puterea dragostei. Ea mă biruie şi mă stăpâneşte. Tuturor pot să mă împotrivesc în afară de dragoste.
Cine n’ar fi surprins, cine nu s’ar mira de aceste cuvinte? Dar mai bine cine n’ar fi surprins şi nu s’ar fi minunat după vrednicie de acest suflet curajos şi ceresc, care, deşi întemniţat, a scris Filipenilor aflaţi atât de departe de el? Cred că ştiţi cu toţii ce depărtare este de la Roma până în Macedonia! Cu toate acestea nici lungimea drumului, nici durata timpului, nici mulţimea grijilor, nici primejdia, nici suferinţele neîncetate, în sfârşit niciuna, nici alta, nu i-au scos din suflet dragostea şi amintirea ucenicilor săi, ci-i avea pe toţi în mintea sa. Mâinile sale nu-i erau atât de strâns legate de lanţuri pe cât de strâns era legat şi ţintuit sufletul lui de dorul ucenicilor. Şi după cum un împărat dimineaţa se suie pe pe tronul său şi în timp ce stă în palatul împărătesc primeşte îndată de pretutindeni nenumărate scrisori, tot astfel şi acela, stând în temniţă ca într’un palat împărătesc, primea cu mult mai multe scrisori şi trimitea necontenit creştinilor din diferite părţi, cari cereau de la sufletul său înţelept lămuriri asupra tuturor problemelor ce-i interesau. El cârmuia cu atât mai multe treburi decât împăratul cu cât i s’a încredinţat o conducere mai mare.
Atât de mare este puterea dragostei încât ea îmbrăţişează, uneşte strâns şi leagă nu numai pe cei cari stau de faţă, cari sânt alături de noi şi îi vedem, ci chiar pe cei cari sânt departe. Şi n’ar putea să taie sau să întrerupă această prietenie, săpată adânc în suflet, nici trecerea de vreme îndelungată, nici lungimea drumului şi nici o altă pricină la fel cu acestea. Aşa trebuie să ne arătăm dragostea noastră faţă de cel pe care-l iubim, încât, dacă e cu putinţă, nimic să nu împiedice de a ne da viaţa pentru el. Un prieten adevărat este vrednic de această jertfă! Un prieten când vede pe prietenul său iubit se bucură şi este cuprins de veselie, îl îmbrăţişează cu o îmbrăţişare pricinuitoare de bucurie sufletească nespusă. Chiar când îşi aminteşte de el îi tresare inima şi se întraripează; nu se simte sătul nici chiar dacă îl vede în fiecare zi. Nimic nu este al lui care să nu fie nici al aceluia. Cele pe care le cere de la Dumnezeu în rugăciunea sa pentru el, pe acelea le cere şi pentru prietenul său. Cunosc pe cineva, care rugându-se sfinţilor pentru prietenul său, îi ruga mai întâi să facă rugăciuni către Dumnezeu pentru prietenul său şi după aceea pentru el. Cunosc şi pe Pavel, care-şi da sufletul cu plăcere, deşi nu era rugat s’o facă, şi prefera să meargă în gheenă pentru prietenii lui.
Trebuie să iubim cu o pasiune atât de arzătoare, încât să nu ni se pară că prietenul ni-i dator, ci că noi îi îi suntem datori lui chiar când el ni-i dator nouă. Cel care iubeşte nu vrea numai să poruncească, ci să i se şi poruncească. Se bucură mai mult când i se porunceşte decât când porunceşte. Cel care iubeşte preferă să facă bine celui iubit decât să primească să i se facă bine. Vrea mai bine să aibă pe prietenul său dator decât să datoreze el aceluia. Cel care iubeşte vrea să facă bine cu adevărat prietenului său şi nu în aparenţă; vrea să facă el început binefacerii şi nu vrea să fie începătorul binefacerii de ochii lumii numai. Când spun aceste cuvinte să nu vă gândiţi la prietenii obişnuiţi, cei care iau parte la mesele noastre şi ne sânt prieteni numai cu numele! Dacă cineva are un prieten, aşa cum l-am descris eu, va înţelege cuvintele mele cu uşurinţă.
Prietenul este mai plăcut decât viaţa aceasta pământească. Mulţi oameni, după moartea prietenilor lor se rugau să nu mai trăiască. Cu adevărat prietenul este mai dorit decât însăşi lumina. Este mai bine pentru noi să se stingă soarele decât să fim lipsiţi de prieteni. Mulţi oameni, cu toate că văd soarele, trăiesc în întunerec; dar cei care au mulţi prieteni nu vor avea nicodată vreo supărare”.
Sf. Ioan Hrisostom, Despre dragoste şi prietenie, Traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1945, pp.15-20
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu