De Radu Gyr

Noi nu am avut tinereţe

Noi nu am avut tinereţe

să spumege viaţa în cupe!

Priveam cum din crengi pădureţe

un fruct de otravă se rupe.

Nici lauri, nici mirt şi nici roze,

n-au vrut pentru noi să-nflorească.

Tot cerul de sus, de moloz e,

luceafărul tânăr, de iască.

Noi nu am avut heidelberguri

cu blonde iubiri diafane.

Pe clare şi verzi iceberguri

noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme

noi n-am stat sub harfele lunii.

Pe noi nu ne-au nins crizanteme,

nici vişinii nopţii, nici prunii.

La balul luminii-n caretă,

noi n-am stat pe celeste terase.

Scriam doar pe inimi cu cretă:

un spin, încă trei, încă şase.

Noi n-am cules aur din soare

ci-n roşii amurguri zbătute,

am strâns stropi de sânge-n

urcioare

prelins de pe cruci nevăzute.

Cântam , era plânset poemul!

Zâmbeam, curgeau lacrimi pe feţe.

Râdeam şi-n surâs sta blestemul,

noi nu am avut tinereţe.

Mereu şchiopătând prin dezastre,

mereu cu osânda pe frunte,

credeam că tot spini sunt şi-n astre,

în lună, tot temniţe crunte.

Ce vânt secetos şi fierbinte

ne-a zmuls orice aripi răzleţe?

Căzuţi în genunchi pe morminte,

noi nu am avut tinereţe.

Şi-adună azi zdrenţele anii

şi visul ciubotele sparte

şi-n pod auzim chiţoranii

cum petece rod mai departe...

Bătrâni, cu obrazul de ceaţă,

cu paşi năclăiţi de tristeţe,

prin moarte-am trecut nu prin viaţă,

noi nu am avut tinereţe...

Ne vom întoarce într-o zi

Ne vom întoarce într-o zi,

ne vom întoarce ne-apărat.

Vor fi apusuri aurii,

cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce ne-apărat,

cum apele se-ntorc din nori,

sau cum se-ntoarce, tremurat,

pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...

Şi cei de azi cu paşii grei

nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,

cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,

uşori, ţinându-ne de mâni,

toţi cei de ieri în cei de-acum,

cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,

în toate dragostele noui

şi-n cântecul pe care şi-l

vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,

şi-n orice geamăt viitor,

tot noi vom sta, tot noi vom fi,

ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din

zări,

cu vechiul nostru duh fecund,

ne-napoiem şi-n disperări

şi-n răni ce-n piepturi se

ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri

Tot noi vom curge zi de zi,

în tot ce mâine, ca şi ieri,

Va sângera sau va iubi...

As’noapte, Iisus...

As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist, ce înalt era Christ!

Luna-a intrat după El în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,

ochii adânci ca nişte păduri.

Luna-L spoia cu argint pe veşminte,

argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:

-Doamne, de unde vii? Din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gură

şi mi-a făcut semn să tac...

A stat lângă mine pe rogojină:

-Pune-mi pe răni mâna ta.

Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,

parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase

lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,

şi mişunau păduchi şi guzgani.

Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,

şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul. Nici-un răspuns.

Doar razele reci ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au împuns.

-Unde eşti, Doamne? – am urlat la

zăbrele

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit, şi pe mâinile mele

am găsit urmele cuielor Lui...

Radu Gyr, Tipografia Docuprint, Bacău