Îmi este atât de aproape o cu totul altă dimensiune
a timpului când intru în casa prin care n-am mai trecut de peste doi ani. Eu am
fost plecată atât de puţin, iar peste ea a trecut veşnicia. Pânzele de
păianjen şi praful gros aşezat pe lucrurile dinăuntru, frunzele dinafară uscate
şi îmbulzite pe scări pe care le urc şi cobor
cu senzaţia unei iminente casări a treptelor ce mă vor duce în faţa cufărului
final din Tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte.
Balconul nefiresc înverzit dintr-un fel de rugină a
pietrelor vorbitoare parcă ar avea o mie de ani. La fel, grilajele şi geamurile
cu spărturi împăienjenite. Şi iarăşi straturile de frunze scârţâitoare sub
talpă când ating aleea ce duce la poarta mică, florile şi ierburile sălbatice
unite cu florile şi ierburile domestice cărora le sorb culoarea până în pragul
anemiei totale. Numai coroana nucului
este din acest-timp-acelaşi ca şi acum doi ani şi numai bolta viţei de vie:
verde dens şi verde crud, fructe albe, roz şi pur. Scăpate din pustiul de
lacăte şi de obloane, ele deschid cu grijă rănile până în ziua în care vor
trece, la rânul lor, în substanţa alcalină a memoriei, istoriei şi uitării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu