luni, 19 august 2013

Din jurnalul chiriaşului călător


Îmi este atât de aproape o cu totul altă dimensiune a timpului când intru în casa prin care n-am mai trecut de peste doi ani. Eu am fost plecată atât de puţin, iar peste ea a trecut veşnicia. Pânzele de păianjen şi praful gros aşezat pe lucrurile dinăuntru, frunzele dinafară uscate şi îmbulzite pe scări  pe care le urc şi cobor cu senzaţia unei iminente casări a treptelor ce mă vor duce în faţa cufărului final din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Balconul nefiresc înverzit dintr-un fel de rugină a pietrelor vorbitoare parcă ar avea o mie de ani. La fel, grilajele şi geamurile cu spărturi împăienjenite. Şi iarăşi straturile de frunze scârţâitoare sub talpă când ating aleea ce duce la poarta mică, florile şi ierburile sălbatice unite cu florile şi ierburile domestice cărora le sorb culoarea până în pragul anemiei totale. Numai coroana  nucului este din acest-timp-acelaşi ca şi acum doi ani şi numai bolta viţei de vie: verde dens şi verde crud, fructe albe, roz şi pur. Scăpate din pustiul de lacăte şi de obloane, ele deschid cu grijă rănile până în ziua în care vor trece, la rânul lor, în substanţa alcalină a memoriei, istoriei şi uitării.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu