Matol şi Manga

Nu, nu e vorba despre reîncarnarea unor Bonny and Clyde, de exemplu, ci tot despre o filosofie a locului. Şi chiar locală.

La câţiva kilometri distanţă de localitatea în care supravieţuieşte indiferenţei noastre casa despre care vorbeam în jurnalul de alaltăieri, cum vii dinspre Bucureşti-Craiova pe dreapta, după ce treci de Pădurea Bujorului, se află un teren de câteva hectare, o fostă moşie pe care localnicii o numesc “Manga”.

Nu vreau să fac speculaţii incorecte privitoare la obiceiurile vreunei persoane din familia foştilor latifundiari medievali. Cert este însă că în copilărie, când agonizam cu degeţelele împreunate pe o pungă pe bancheta din spate sau cu capul pe scaunul din faţă al unui autobuz, sau în poală la bunica, mama, sora, străbunica, vreo mătuşă, vreo verişoară mai mare, pe umărul tatei, bunicului, unchiului, în drum spre vâlceaua mea natală, când auzeam “Gata, puiule, poţi să deschizi ochii, suntem deja la Manga”, treceam brusc la euforie  fiindcă ştiam că mai e un un pic până la încheierea chinului meu de călător existenţialist.

Şi încă cert mai este că abia în vara asta, după cincizeci de ani călători, uitându-mă cu simpatie şi la terenul din stânga drumului, m-am gândit că nu îl poate chema altfel decât Matol.

Matol şi Manga – două bucăţi de pământ despărţite de un drum de ceva timp asfaltat, dar încă plin de gropi, întinzându-se totuşi sub acelaşi cer care îşi arată  fără nici-o exagerare  cele mai strălucitoare şi mai pipăibile stele pe care ochiul şi inima mea le-au văzut vreodată.