Drum bun, Mugur!

Mugur a fost şi va rămâne în amintirea mea un om plin de farmec şi căldură, un om a cărui dragoste de prieteni şi plăcerea de a-i strânge împreună deschidea cerurile, un om al cărui umor dezinvolt putea închide gurile rele.

Când Florin mi-a făcut cunoştinţă cu el, în toamna târzie a lui 1992, cicatricea târnăcopului mineresc primit frontal în iunie 1990 era încă atât de vizibilă, dar Mugur glumea senin pe seama ei. Aceeaşi seninătate şi-a păstrat-o până în ultima clipă. Când l-am văzut pentru ultima dată la spitalul Bagdasar Arseni la terapie intensivă, încă nu ieşise din coma profundă. Dar după patru intervenţii chirurgicale pe creier, avea acelaşi profil de efigie. Nu părea un muribund, dovadă că s-a trezit din comă. De aceea vestea plecării lui a căzut atât de greu: aşteptam veşti bune despre recuperare.

Despre curajul şi mila lui Mugur crescute dintr-o vie sensibilitate se pot spune multe, dar acum îmi vine în minte o scenă despre care pot spune cu mâna pe inimă că îl situează în rândul poeţilor existenţei care „poartă răspunderea umanităţii, chiar şi a animalelor”.

În casa în care locuia prin’96-’97 se aciuiseră nişte şoricei. La un moment dat cineva îi adusese un „grâuşor” special ca să scape de ei, dar nimeni din familie şi dintre prieteni nu se îndura să întindă capcana, ca să nu comită indirect o crimă. Fapt este că într-o bună zi un şoricel mai întreprinzător a dat de punga cu grâuşor şi apoi ameţit a fugit în curte, fără să mai ţină cont că astfel se expune. Mugur l-a zărit, dar până când să-l ajungă a fost înhăţat de Blackie, un câine mare şi pufos. Dintr-un salt, Mugur l-a smuls pe nefericitul şoricel direct dintre colţii lacomi: „Măcar Blackie nu o să moară” a spus şi privirea lui albastră a străluminat întreaga curte.

Despre cum asculta şi proiecta Mugur muzică în ultima casă în care a stat, despre cum o interpreta, despre bucuria de a se înconjura de tineri şi de a le înţelege gusturile, despre câte cărţi şi filme avea în plan sunt atâtea de spus, încât s-ar putea scrie un roman. Mi se pare incredibil că n-am să-l mai văd pe omul care emana speranţă şi optimism chiar şi în cele mai dramatice situaţii.

Drum bun, Mugur! Domnul să trimită oştile îngereşti să te aibă în pază şi să aducă mângâiere familiei!

http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2017/05/ne-parasit-mugur-vasiliu.html

Vremea Florenei (Fragmenţel)

Dar ce altceva să fac decât să uit acea secvenţă în care fără să ştiu nimic despre ce a fost înaintea mea şi nici din ceea ce va fi după aceea m-am trezit în camera goală? Poate trebuia să nu te mai văd pe tine pentru a vedea cu adevărat? Poate trebuia să nu te mai ascult, să nu te mai citesc, ca să aud şi să înţeleg acele cuvinte pline de sens pe care le ignoram fără să vreau asta neapărat? Cine ar putea înţelege pelerinajul dintre două blocuri?

Trecusem prin parc şi nimic nu mai ştiam despre străzi, doar atât: te-ai purtat cu mine ca un dac liber în contact cu civilizaţia romană, pot să ţin minte cât te-a enervat gluma asta. Dar nu pentru că ai fi fost vreun justiţiar al istoriei trecute, dimpotrivă, erai un râvnitor exemplar la experimentele oricărei alchimii care te-ar fi proiectat cât mai departe de sinele tău abrupt, chiar dacă şi profund.

Visam că  va suna telefonul şi-mi aminteam cât de trecătoare sunt toate pe lumea asta: peste ani vei găsi în această cameră goală o fetiţă dansând îmbrăcată în rochiile mele; încă nu îi vin bine, dar peste sute de ani acest amănunt va fi chiar inutil.

Scrisorile Ursulei (fragmenţel)

„Şi fiindcă mirosea năucitor a frunze abia ivite şi anotimpul îşi vestise plîngerile, vîrstnicul meu domn, am pornit înapoi spre casă, învăluită în crepuscularul vînt albastru. Se înstăpînise un zgomot neliniştitor, gravul meu domn, căci ploaia aceea fierbinte săturîndu-se de curgerea ei aproape tăcută, începuse să rîdă de pe acoperişuri. Pe străzi nu mai era nimeni, şi plutea un miros răcoros, emoţionant de singurătate”.

Vremea Florenei (fragmenţel)

Mihăiţă continua să mă caute. Intra la noi în bloc, urca la etajul doi, suna la apartamentul 9. De obicei îi deschidea tata. − Săru’mîna, Florena e-acasă ? − Nu e, măi băieţelule. A plecat cu o prietenă. Se pregătesc pentru bacalaureat. − Da’ tu unde stai? Că nu te-am văzut nici pe-aici, nici pe la F 9. − Eu stau la G 6. − Şi te lasă mama ta să vii singur pînă aici? − Mami mă aşteaptă jos. Am adus prăjituri pentru Florena − şi îi întindea tatei pacheţelul învelit în celofan şi legat cu fundă de panglică subţire. 

Tata era deja pregătit cu o ciocolată Kandia.

Draga mea D (fragmenţel)

Pentru că o leg de persoana mea, proza mă şi doare  - îmi zisese în treacăt.

Ne-a spus să ne facem de lucru. Eu o să scriu poezii. Măcar de mi-aş aminti.

În filozofie, materia şi conştiinţa trebuie să se găsească în bună înţelegere. Ar trebui măcar să visez, să ştiu.

O poezie de Gabriela Blebea

Dedicată doamnei Janina Ianoşi şi domnului Ion Ianoşi
cu o zi înainte de Conferinţa "Sublimul în cultură"

Pentru că am simţit acelaşi lucru recitind din cărţi 
şi pregătindu-mi comunicarea
(tot farmecul vieţii
din anii studenţiei '83-'87
cînd scriam la teza de licenţă
apoi din anii 1993-2003
cînd scriam la teza de doctorat)
şi pentru că este păcat 
ca acest tribut să rămînă ascuns,

cu acordul ei, 

Poezia 1 din 18 mai 2017 

N-am ştiut c-aţi murit 
pentru că eu murisem
mai demult
şi atunci voi eraţi vii.

N-am ştiut c-aţi murit
că nu mai ştiu cine e viu 
şi cine e mort.

Sînt morţi cu care vorbesc zi de zi.
Sînt vii pe care nu-i aud cu anii.

N-am ştiut c-aţi murit
şi, uite, azi sînteţi pentru mine cei mai vii.

Gabriela Blebea

Cum rămâne cu sublimul în existenţă

Vineri, pe 19 mai, am participat la CONFERINȚA NAȚIONALĂ DE ESTETICĂ ȘI FILOSOFIA ARTEI ION IANOȘI, EDIȚIA a V-a, cu tema SUBLIMUL ÎN CULTURĂ

Redau mai jos două fragmente sugestive pentru originalitatea interpretării acestei noţiuni în cursurile şi discursurile profesorului Ion Ianoşi

„Gânditorul de pe ţărmurile Mării Baltice avea să afirme la capătul tratatului său de etică: două lucruri umplu cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie sufletul, cu cât mai des şi mai stăruitor se ocupă gândirea de ele - „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. (…) (şi) Nu este oare o călătorie pe mare prilejul nimerit pentru intuirea acestei frăţietăţi dintre sublimul din afară şi dinăuntru, extensiv şi intensiv? Navigatorul solitar contemplă cerul înstelat deasupra-i: de ce n-ar contempla el şi legea morală din inima lui? Şi de ce n-ar putea fi el un strâmtorat fugar care străbate întinderile vijelioase ale Mării Mediterane şi care aspiră spre înălţimile învăluite în ceaţă?!” (Ion Ianoşi, „Alegerea lui Iona”, în Izvoare biblice, 1994, p.145).

Potrivit etimologiei latine, „substantivul sublime (înălţime) şi verbul sublimo (a ridica în sus, a înălţa, a ridica în slăvi pe cineva ) se continuă în adjectivul sublimis care înseamnă înalt, dar care mai înseamnă şi măreţ, nobil, ilustru, elevat – şi în adverbul sublimen (pe cer, în văzduh)  care ne sugerează mai lămurit modul în care  fost el compus, din sub şi limen, ultimul însemnînd prag sau chiar pragul uşii. Rezultatul e cît se poate de paradoxal, deoarece alatură ceva aflat dedesupt cu ceva aflat deasupra, într-o concomitenţă contradictorie, dar cu tîlc, chiar cu unul decisiv în extrapolare figurativă. Sublimul indică un efort ajuns pînă la pragul de sus al unei uşi şi, finalmente, al oricărei situaţii” (Ion Ianoşi, Sublimul în estetică, 1983, p.11).

Lumea acestor valori în spiritul cărora ne-am format într-o societate pe care atunci în mod nedrept o consideram ostilă a fost cotropită de barbaria capitalului şi a egoismului, de barbaria terorismului multiform: terorism politic-ideologic-religios, terorism economic, terorism financiar, terorism instituţional (mai „subtil” decât cel din timpul „cortinei de fier”).

Cât de inaccesibili îmi par acei ani în care observaţia „există o anume nesincronie între teoria şi practica sublimului” (Ion Ianoşi, Sublimul în estetică, 1983, p.17) se aplica doar raportului dintre artă şi teoria ei!

http://infoub.unibuc.ro/wp-content/uploads/2017/05/program-conferinta-nationala-ion-ianosi-2017.pdf

Astăzi Florin ar fi împlinit 56 de ani

Îl regăsesc în acest fragment dintr-o carte prelucrată şi îngrijită de el. Şi sper să îl regăsească tot astfel cei care l-au cunoscut, iar cei ce nu l-au cunoscut – să îl afle.

„Căci aceasta este adevărata desăvîrşire: a nu ne despărţi de viaţa păcătoasă ca nişte robi, din teama de pedeapsă, nici a lucra binele întru nădejdea răsplătirii, cîştigînd viaţa evlavioasă printr-un schimb negustoresc. Ci – ridicîndu-ne peste toate, deci chiar peste cele rînduite nouă prin făgăduinţă – să ne înfricoşăm de un singur lucru: de căderea din prietenia lui Dumnezeu; şi să socotim un singur lucru de cinstit şi de iubit: să ne facem prieteni ai lui Dumnezeu. Aceasta este, după judecata mea, desăvîrşirea vieţii. Şi tot ce vei dobîndi prin ridicarea înţelegerii tale spre ceea ce e măreţ şi dumnezeiesc va fi dobîndit spre folosul multora. Căci folosul va fi de obşte, în Domnul nostru Hristos Iisus, Căruia îi este slava şi stăpînirea în veci. Amin!”

Din „Anexă. Sfîntul Grigore de Nyssa: Despre viaţa lui Moisi sau despre desăvîrşirea prin fapta bună”, Evghenie Vulgaris, Îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu: tîlcuiri la Pentateuh, ed. îngrijită de Florin Stuparu, Ed. Sophia, 2012, p.647.

Odă către vântul de vest

toţi măscăricii au râs într-o seară

ascultând povestea poetelor de altădată
pe treptele mici ce coborau din Urmuz
numai ca să urce în autobuz
printre focuri de artificii
pe străzile strâmte dintre rânduri
au alunecat de la locul lor
în ceştile goale
în clinchetul tacâmurilor de argint
au trecut mai departe
până a doua zi la opt seara
când ceva din nou s-a sfârşit

Versul probabil străjuit de câte-un amănunt

Oamenii aceştia cât se poate de lirici îşi trăiesc viaţa într-un roman fără început şi fără sfârşit, fără personaje, fără epică, păstrând ceea ce au cucerit prin foşnetul paşilor şi foşnetul foşnetului - gândul că toate acestea ar putea veni din nou împreună într-o enumerare cu sens mai ales dimineaţa, când ochiul alege un copac proaspăt înverzit printre firele de praf încă invizibile şi dincolo de ele, la capătul străzii, înserarea îşi pregăteşte pe îndelete revărsarea în pagini.

Climă temperată

resemnarea ce ne uneşte

se strecoară încetişor prin pereţi
micşorându-mă sub mângâierea-i
o străduţă pe care-am fost prin 1985
nu se mai păstrează
doar mersul mărunt chinuit
aşa ca-n vis
dar nu aşa cum îl visasem

Muncitoresc în joc şi cânt, chiar aşa

De mai multă vreme mi-am dat seama, dar abia azi simt nevoia să o comunic: gluma aceea stupidă cu “Această intrare este numai pentru ieşire” ascunde toată drama existenţială umană. Dar totodată descoperă şi gloria ei. Adânc, nu? :)

Apocrifă

Îl iubesc pe Alexandru Macedon pentru că el nu se repetă la nesfârşit.

El a fost o singură dată fiul lui Filip şi al Olimpiadei şi de câteva ori idealul de Ahile şi Hercule.

El se prelungea brusc în nopţi de studiu sau banchete printre rănile primite în lupte.

Timida malarie trăia în atmosferă.

Alexandru Macedon preconiza o cădere în India.

Şi i-a zis: Eşti aproape terminat, Alexandru, de ce te porţi de parcă ai trăi cât lumea?

Apoi a cuprins toată deşertăciunea dorinţelor sale.

O apă ca o după-amiază foarte, foarte lungă l-a purtat în marşuri concentrice până în vâltoarea unor bătălii ce nu vor mai avea loc.

L-am îndrăgit mai ales pentru Metafizica lui primită de la Aristotel, o carte despre încredere şi deznădejde.

Apoi l-am uitat, îndrăgostindu-mă mai mult de nevoia de a-l iubi.