Sînt pe 29 septembrie foarte obosită şi dreaptă.
Stau în prezent şi ascult glume proaste, pe înţelesul tuturor
mă bucur pentru dumneavoastră
acum mă gîndesc la cu totul şi cu totul altceva
încît îm simt evlavia cum visează
un Eden al inimilor risipite
şi eu am făcut o legendă din limitele noastre
pe gardul viu fumegam gînguream azvîrleam fluturări
pe alei pe ploi pe degeaba
argintul siliciul eul
elemente potrivnice treimei de-o fiinţă
nimic mai exegerat nimic mai inexact decît să spui Eu
fericiţi cei ce mor tineri feriţi de schizofrenia repetării absolutului
şi mai adaug un tren, un cal, fumul un pahar, o floare, apa
ritual pentru suflete moarte
noi înflorim şi murim
acest pesimism fugea printre ierburi
numai într-un război civil ar mai putea Ulise face ceva
o eroare o noapte un mecanism un utilaj o platformă
o tulburare o turbină
trei fără un sfert de mai multe ori
înseamnă că s-au suprapus visele
în absenţa mea cerul se aşezase pe bancă
şi am văzut altceva o glaciaţiune de pe strada mea
un nou capitol lustruit al vieţii
cursa fără nici-o vrabie în general
în schimb rîndunica intrase în sala de aşteptare
a desenat un nimb în jurul său
şi a plecat fără să ni-l ia
ce frumos din partea ei cînd e circuitul deranjat
şi ce dacă au inventat crizantema Asia suspinului meu
dacă spun că s-au suprapus visele
am adus microbi de la marginea oraşului
port în mine un soare marginal şi obositor
mă încredinţez ceţei cu ultimele puteri aşa
cu ultimii bani am închiriat un cerşetor
acum e cerşetorul meu vom cerşi împreună
un fel de anotimpuri un fel de altceva
însemnă că s-au suprapus visele
nerăbdătoare să ating acest amurg
neliniştită să ţi-l dăruiesc m-am înălţat spre pagină
să completez fişa de observaţie
am ridicat un ciob de pe trotuar să mă privesc în el
şi iartă-mă Doamne că nu m-am văzut
iartă-mă deci
mă bucur pentru dumneavoastră
acum mă gîndesc la cu totul şi cu totul altceva
încît îm simt evlavia cum visează
un Eden al inimilor risipite
şi eu am făcut o legendă din limitele noastre
pe gardul viu fumegam gînguream azvîrleam fluturări
pe alei pe ploi pe degeaba
argintul siliciul eul
elemente potrivnice treimei de-o fiinţă
nimic mai exegerat nimic mai inexact decît să spui Eu
fericiţi cei ce mor tineri feriţi de schizofrenia repetării absolutului
şi mai adaug un tren, un cal, fumul un pahar, o floare, apa
ritual pentru suflete moarte
noi înflorim şi murim
acest pesimism fugea printre ierburi
numai într-un război civil ar mai putea Ulise face ceva
o eroare o noapte un mecanism un utilaj o platformă
o tulburare o turbină
trei fără un sfert de mai multe ori
înseamnă că s-au suprapus visele
în absenţa mea cerul se aşezase pe bancă
şi am văzut altceva o glaciaţiune de pe strada mea
un nou capitol lustruit al vieţii
cursa fără nici-o vrabie în general
în schimb rîndunica intrase în sala de aşteptare
a desenat un nimb în jurul său
şi a plecat fără să ni-l ia
ce frumos din partea ei cînd e circuitul deranjat
şi ce dacă au inventat crizantema Asia suspinului meu
dacă spun că s-au suprapus visele
am adus microbi de la marginea oraşului
port în mine un soare marginal şi obositor
mă încredinţez ceţei cu ultimele puteri aşa
cu ultimii bani am închiriat un cerşetor
acum e cerşetorul meu vom cerşi împreună
un fel de anotimpuri un fel de altceva
însemnă că s-au suprapus visele
nerăbdătoare să ating acest amurg
neliniştită să ţi-l dăruiesc m-am înălţat spre pagină
să completez fişa de observaţie
am ridicat un ciob de pe trotuar să mă privesc în el
şi iartă-mă Doamne că nu m-am văzut
iartă-mă deci
P.S. 29 ianuarie 2019
Am trăit un sentiment ciudat ieri, când am găsit foaia din poza de mai jos (scrisă pe 29 septembrie 1989, mâzgălită discret de unul dintre copii pe la începutul lui 2000, cred) împreună cu altele, căutând de fapt un conspect studențesc din Thomas Kuhn despre schimbarea de paradigmă și din Nicolai Hartmann despre criza umanității europene (că am cam uitat tot, a rămas doar cultura
)
M-a cuprins o tristețe amestecată totuși cu speranță și am înțeles din nou, pe viu, sensul afirmației optimistului: „Las’ că-i bine așa, rău. Că poate fi și mai rău!”.
Speranța este legată, desigur, de faptul că în plan „public” lucrurile s-au schimbat în bine de atunci: de bine de rău trăim într-o societate democrată, pluralistă, într-un stat de drept, etc. Tristețea au adus-o evenimente tragice și întâmplări dureroase din viața privată, din perspectiva cărora nu prea te mai interesează ce se întâmplă cu societatea, cu viața politică, cu „lumea” în general. Și mai ales ești dispus să înduri personal orice privațiune, orice nedreptate, dacă asta este condiția (transcendentă) ca celor mai iubiți din familie să le fie bine.
Îmi amintesc cu precizie că am început pagina asta în cabina (?) tractorului care mă transporta de la Bîrca (unde „avansasem” de la Bistreţ, ca profesoară de filozofie, cunoştinţe social-politice, economie politică, cunoştinţe economice şi istorie de la clasa a IX la clasa a XII-a ) la Portăreşti, de unde luam trenul spre Craiova în fiecare zi (cu excepţia zilei metodice de vineri şi a duminicii). Mama (foarte ocrotitoare de altfel) susţinea că îmi prinde bine programul ăsta (trezită la patru dimineaţa, ajunsă acasă seara târziu), că sunt mai vioaie, chiar mai energică şi nu mai sunt apatică . Ce putea să-mi spună? Cu un an înainte, când mă întorceam la sfârşitul săptămânii de la Bistreţ, exact ca Bulă mă văicăream că eu de luni nu mă mai duc la şcoală, iar tata (bun psiholog), în loc să-mi spună „Lorena tată, înţelege că trebuie să mergi la şcoală fiindcă eşti profesoară şi dirigintă”), mă încuraja : „Aşa, tată, ia mai dă-i încolo! Stai acasă şi vedem noi ce facem!”. Dar el miza pe faptul că în ciuda vieţii mele dezordonate, eram de fapt o persoană conştiincioasă. Dacă ar fi reacționat sever „Exclus! Eu nu țin paraziți în casă!”, rezultatul ar fi fost invers. Dar așa, mă gândeam: „Dacă nu îmi termin stagiatura, nu voi mai putea să mă detaşez în Craiova. Și ce voi face? Întreținută de părinți…” . Așa că lunea o luam de la capăt. În anul următor am avut norocul să mă mut cu 20 de km mai aproape de Craiova. Am scăpat astfel de calvarul singurului autobuz de la Autogara Sud, în care stăteam de cele mai multe ori în picioare. Pe o distanță de 80 km. De câte ori am experimentat „ieșirea din corp” pentru a supraviețui! Adormeam uneori așa, în piciore, ținându-mă de spătarul unei banchete (la bară nu ajungeam) sau susținută de corpurile celorlalți călători în picioare. Mă trezeam la Segarcea sau la Cerăt în strigătul muncitorilor navetiști: „Spatele, nea Jeane!” sau „Ușa din spate, dom’ șofer!”.
Revenin, pagina asta de jurnalul pe care ieri am transcris-o ca poem am continuat-o în sala de așteptare din Portărești, poate puțin în tren. Ajunsă acasă, am trecut-o „pe curat”, la mașina de scris pe care mi-o împrumutase directoarea Liceului din Bîrca, Mariana, un om extraordinar de bun și curajos: l-a înfruntat chiar pe primul secretar de județ cînd acesta a pretins să ieșim la cules de porumb și în zilele de duminică cu elevii, până în noiembrie, „că doar nu s-or duce la Oxford!”. Ne-am pricopsit astfel cu o inspecție frontală de două săptămâni (asistați zi de zi la fiecare oră, iar eu, ca stagiară, trebuia să le arăt și planul de lecție). Nu știu ce s-ar fi ales de noi dacă nu ar fi venit decembrie 1989 (căci oricât de colegiali ar fi fost inspectorii, erau „obligați” să constate și nereguli, că doar de-aia fuseseră trimiși).
Pentru ce această confesiune care poate părea ridicolă, inutilă, redundantă?
Fiindcă pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că viața fiecărui om este infinit mai importantă decât orice eroism colectiv, în cel mai fericit caz o naivitate pentru cei ce îmbrățișează cauze ce finalmente nu sunt ale lor. Ceea ce nu înseamnă lipsă de respect pentru „eroii, visătorii, îndrăzneții” (din orice tabără) capabili de jertfă. Dar asta este altă poveste.
Am trăit un sentiment ciudat ieri, când am găsit foaia din poza de mai jos (scrisă pe 29 septembrie 1989, mâzgălită discret de unul dintre copii pe la începutul lui 2000, cred) împreună cu altele, căutând de fapt un conspect studențesc din Thomas Kuhn despre schimbarea de paradigmă și din Nicolai Hartmann despre criza umanității europene (că am cam uitat tot, a rămas doar cultura
)M-a cuprins o tristețe amestecată totuși cu speranță și am înțeles din nou, pe viu, sensul afirmației optimistului: „Las’ că-i bine așa, rău. Că poate fi și mai rău!”.
Speranța este legată, desigur, de faptul că în plan „public” lucrurile s-au schimbat în bine de atunci: de bine de rău trăim într-o societate democrată, pluralistă, într-un stat de drept, etc. Tristețea au adus-o evenimente tragice și întâmplări dureroase din viața privată, din perspectiva cărora nu prea te mai interesează ce se întâmplă cu societatea, cu viața politică, cu „lumea” în general. Și mai ales ești dispus să înduri personal orice privațiune, orice nedreptate, dacă asta este condiția (transcendentă) ca celor mai iubiți din familie să le fie bine.
Îmi amintesc cu precizie că am început pagina asta în cabina (?) tractorului care mă transporta de la Bîrca (unde „avansasem” de la Bistreţ, ca profesoară de filozofie, cunoştinţe social-politice, economie politică, cunoştinţe economice şi istorie de la clasa a IX la clasa a XII-a ) la Portăreşti, de unde luam trenul spre Craiova în fiecare zi (cu excepţia zilei metodice de vineri şi a duminicii). Mama (foarte ocrotitoare de altfel) susţinea că îmi prinde bine programul ăsta (trezită la patru dimineaţa, ajunsă acasă seara târziu), că sunt mai vioaie, chiar mai energică şi nu mai sunt apatică . Ce putea să-mi spună? Cu un an înainte, când mă întorceam la sfârşitul săptămânii de la Bistreţ, exact ca Bulă mă văicăream că eu de luni nu mă mai duc la şcoală, iar tata (bun psiholog), în loc să-mi spună „Lorena tată, înţelege că trebuie să mergi la şcoală fiindcă eşti profesoară şi dirigintă”), mă încuraja : „Aşa, tată, ia mai dă-i încolo! Stai acasă şi vedem noi ce facem!”. Dar el miza pe faptul că în ciuda vieţii mele dezordonate, eram de fapt o persoană conştiincioasă. Dacă ar fi reacționat sever „Exclus! Eu nu țin paraziți în casă!”, rezultatul ar fi fost invers. Dar așa, mă gândeam: „Dacă nu îmi termin stagiatura, nu voi mai putea să mă detaşez în Craiova. Și ce voi face? Întreținută de părinți…” . Așa că lunea o luam de la capăt. În anul următor am avut norocul să mă mut cu 20 de km mai aproape de Craiova. Am scăpat astfel de calvarul singurului autobuz de la Autogara Sud, în care stăteam de cele mai multe ori în picioare. Pe o distanță de 80 km. De câte ori am experimentat „ieșirea din corp” pentru a supraviețui! Adormeam uneori așa, în piciore, ținându-mă de spătarul unei banchete (la bară nu ajungeam
) sau susținută de corpurile celorlalți călători în picioare. Mă trezeam la Segarcea sau la Cerăt în strigătul muncitorilor navetiști: „Spatele, nea Jeane!” sau „Ușa din spate, dom’ șofer!”.Revenin, pagina asta de jurnalul pe care ieri am transcris-o ca poem am continuat-o în sala de așteptare din Portărești, poate puțin în tren. Ajunsă acasă, am trecut-o „pe curat”, la mașina de scris pe care mi-o împrumutase directoarea Liceului din Bîrca, Mariana, un om extraordinar de bun și curajos: l-a înfruntat chiar pe primul secretar de județ cînd acesta a pretins să ieșim la cules de porumb și în zilele de duminică cu elevii, până în noiembrie, „că doar nu s-or duce la Oxford!”. Ne-am pricopsit astfel cu o inspecție frontală de două săptămâni (asistați zi de zi la fiecare oră, iar eu, ca stagiară, trebuia să le arăt și planul de lecție). Nu știu ce s-ar fi ales de noi dacă nu ar fi venit decembrie 1989 (căci oricât de colegiali ar fi fost inspectorii, erau „obligați” să constate și nereguli, că doar de-aia fuseseră trimiși).
Pentru ce această confesiune care poate părea ridicolă, inutilă, redundantă?
Fiindcă pe măsură ce anii trec, îmi dau seama că viața fiecărui om este infinit mai importantă decât orice eroism colectiv, în cel mai fericit caz o naivitate pentru cei ce îmbrățișează cauze ce finalmente nu sunt ale lor. Ceea ce nu înseamnă lipsă de respect pentru „eroii, visătorii, îndrăzneții” (din orice tabără) capabili de jertfă. Dar asta este altă poveste.
