Mergînd cu troleibuzul între Romană și Lucrețiu Pătrășcanu trec prin multe locuri încă demne de fi sorbite din priviri și văd cum timpul se măsoară în spațiu, cum tocmai în „obiectivitatea” asta se află relativitatea lui: depinde cum îl parcurgi, în ce viteză. Dar asta îmi permite să retrăiesc un timp subiectiv absolut (fiindcă mai există spațiile în care s-a petrecut; aici, locul unei foste cabine telefonice, pe Dacia), un timp ce nu mai poate fi micșorat sau mărit de viteza de deplasare fizică. Relativitatea din percepția fizică de-atunci devine acum un absolut fiindcă îmi este accesibil numai cu sufletul, iar nu cu un autobuz numit aspirație, un troleibuz numit ideal sau un tramvai numit dorință
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu