Supuşi dimineţii, devotaţi înserării

A fost totuşi o vreme în care

oamenii nu călcau
pe frunzele căzute în calea lor
şi nici pe melcii ieşiţi după ploaie
la plimbare
când limbajul poetic şi imaginaţia
nu sărăciseră
în asemnea hal încât
purtătorii lor să proclame drept valoare
poezia-marfă
poezia care nu se aprinde
şi nu se stinge
vremurile acelea le-am prins şi eu
ca prima ninsoare
privită de la fereastra unui spital
într-o zi de vizită
în care nu te-a căutat nimeni
dar cum s-o mai compar cu o
neprivită zăpadă a ta
sau poate tocmai locul din care priveşti
descurajarea implorarea prăpastia umilinţa
vor rămâne
în ceaţa dup-amiezilor
în ceaţa lungilor ore din fotoliu
prin care mi se strînge sufletul de mirare
la umbra perdelelor în floare
între tine şi
tatăl tău, „uicu” Sabin de pe Banu’ Manta
care-aducea în casă
toate nimicurile de pe şantierul unde acum se
înalţă un uriaş de sticlă
la intrarea pe Ion Mihalache.
Mama ta se necăjea din cauza asta
apoi simţea cum
i se usucă inima pe zi ce trece
dar noi nu puteam să o vedem
iar asta este de-ajuns
pentru a înţelege abia acum
vinovatele timpuri noi
în care
călcăm
pe frunzele căzute în calea noastră
şi pe melcii ieşiţi după ploaie
la plimbare.