Un fel de-a vorbi în retragere

te citesc
şi ascult
tânguirea mierlei
neaşteptată
tu crezi ce vrei
atâtea pagini se compară
cu ceva din realitate

...

"Totuşi, cînd ochii mei, plini de patimă se deschiseseră în faţa faţadei, nu deosebisem această vastă viziune cerească despre care-mi vorbea, acest gigantic poem teologic care înţelegeam că fusese scris acolo. I-am vorbit de acele mari statui de sfinţi urcate pe picioroange care alcătuiesc un soi de alee.
-Ea purcede din adîncul veacurilor ca să ajungă la Iisus Christos, îmi spuse el. Sînt, de o parte strămoşii săi spirituali, de alta regii Iudeii, strămoşii săi trupeşti. Toate veacurile sînt concentrate acolo. Dacă v-aţi fi uitat mai bine la ceea ce vi s-au părut că sînt picioroange, v-aţi putut da seama cine sînt cei cocoţaţi pe ele. Căci sub picioarele lui Moise, aţi fi recunoascut viţelul de aur, sub picioarele lui Avram, berbecul, sub ale lui Iosif, demonul dînd sfaturi soţiei lui Putifar".

Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut IV (La umbra fetelor în floare **), Traducere de Radu Cioculescu, 1968

Cu moartea pe moarte călcând...Făcîndu-se muritor, Hristos a înviat din morţi şi a biruit tot ce înseamnă moarte.
Hristos a înviat!

...

"Deci se întemeiază păcatul pe cuget şi îi închide uşa cunoştinţei. De-a pururea păzeşte răutatea de minte, ca nu cumva, unindu-se cu Dumnezeu, să oprească trupul a se vinde. Îi aduce înainte mulţime de gînduri încurcate şi opleacă să creadă că nu va fi cercetare pentru lucrul acesta mic, şi că nu este cu putinţă să fie cunoştinţă  pentru dînsele, şi că unele ca acestea uitării se vor da.
(...) Dacă vei face după mulţimea bunătăţii Tale, mă vei izbăvi (...)".

Din Plînsul de Joi seara al Sfîntului Efrem Sirul

...

"Nu lua aminte la greşelile altora, ci mai vîrtos la ale tale. Nu lua aminte la aşchia din ochiul fratelui şi al aproapelui, ci caută adeseori la bîrna ta. Sîrguieşte-te, apucă înainte, împacă-te cu Hristos, Cel ce pentru tine S-a răstignit cu trupul. Căci, de ne-am fi judecat pe noi înşine, n-am fi fost judecaţi acolo unde este osînda cea mare şi neîncetată. Îndură-te spre mine, Doamne, pentru milostivirea Ta, şi mă mîntuieşte pe mine, pentru singură bunătatea Ta, cu solirile Prea-curatei Stăpînei noastre, de Dumnezeu Născătoarei, şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, că binecuvîntat eşti în vecii vecilor.Amin."

Din Plînsul de Miercuri seara al Sfîntului Efrem Sirul

...

"Luminează-mi, Doamne, ochii inimii mele, ca să cunosc mulţimea patimilor mele (...) că la Tine nici un cuvînt nu este cu neputinţă. Tu, Doamne, marea cea neumblată ai făcut-o bine călătorită norodului Tău oarecînd. Tu din piatră vărtoasă apă ai scos norodului Tău celui însetat."

Din PLÎNSUL DE MARŢI SEARA AL SFÎNTULUI EFREM SIRUL

...

"Cine va da capului meu apă mult-nepovestită şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să izvorască de-a pururea lacrimi şi să plîng totdeauna către înduratul Dumnezeu ca să trimită Darul Său mie, păcătosului, şi din marea cea înnebunită - care cu valurile păcatelor se înviforează cu furtuni în fiecare ceas - să tragă sufletul meu? Căci voile mele au biruit rănile, care nicidecum nu primesc oblojiri de vindecare".

Din PLÎNSUL DE LUNI SEARA AL SFÎNTULUI EFREM SIRUL

...

Azi pe la prânz am văzut printre blocuri primele flori de măr din 2011. Floarea de măr. Floarea de gutui. Greu de aflat mai multă frumuseţe şi prospeţime când eşti crescut printre meri şi gutui în curtea de la ţară, ca şi  în curtea de la oraş.
Dar ceea ce mi se pare cu totul şi cu totul sfâşietor în toată această înflorire de la an la an este tocmai consfinţirea la înflorire. Copacii acceptă să înfrunzească şi să înflorească în pofida morţii şi a cruzimii şi a bicisniciei din lumea animală. Dacă ar fi solidari maximalişti cu suferinţa, copacii ar trebui să se scuture odată pentru totdeauna într-o toamnă. Dar ei reîncep ciclul vizibil dramatic al vieţii în fiecare primăvară.
Poate asta mi-a rămas după Predica de-aseară, de la Vecernie: Floriile înseamnă pentru creştini sărbătoarea primăverii şi-a împăcării.
"Crucea înverzind", cum ar spune un poet. Pentru că acelaşi popor ("vegetal"?) care L-a întâmpinat cu ramuri de finic şi binecuvântări astăzi, când a intrat în Ierusalim, avea să-L trădeze, să-L hulească, să-L scuipe, să-L lovească şi să ceară moartea Lui peste numai cinci zile - acestea sunt fapte istorice. El ştia că aşa va fi şi totuşi a rămas împreună cu ei. Ca să-i înveţe ce înseamnă iertarea, împăcarea şi viaţa adevărată - şi de aici se suprapun alte planuri, nu "doar amintiri, care se întreţin în mine".

"Pe toate Tu le-ai zidit, Doamne; însă acelea la Judecată nu vor veni, iar eu şi pentru un cuvînt deşert, şi pentru gînduri rele şi viclene, şi pentru însăşi pofta mă voi osîndi. (...) Venirea de faţă a Darului Tău, Stăpîne, Iubitorule de oameni, dăruieşte dulceaţă, linişte,umilinţă. O, Iubitorule de oameni, Prea-Bunule Doamne, vrînd şi nevrînd, mîntuieşte-mă pentru multă bunătatea Ta". Din ALTĂ RUGĂCIUNE - PLÎNSUL DE SÎMBĂTĂ SEARA

"(...) gîndurile mele cele neroditoare scutură-le în focul Sfîntului Tău Duh; să nu mă tai pe mine ca pe pomul cel neroditor şi în focul cel nestins să mă trimiţi; să nu mă arăţi materie şi paie ale văpăii iadului, ci ca pe nişte grîu, Dumnezeul meu, bagă-mă în hambarul Tău".

Din PLÎNSUL DE DUMINICĂ SEARA AL SFÎNTULUI EFREM SIRUL

...

"Cum voi plînge orbirea sufletului meu! Cum voi plînge atîta necunoştinţă a mea! Cum voi plînge voirea mea cea aşa de pătimaşă şi nepocăită! Astăzi nevoitorii se odihnesc cu mîngîierea Sfîntului Duh, iar eu mă tulbur, socotind sărăcia mea cea din lenevire. Astăzi se veselesc cei cărora li se descoperă de către Dînsul cele tainice, iar eu mă ruşinez că de toată fapta cea bună străin am crescut. Astăzi se bucură cei ce văd de la Dînsul vistieriile răsplăţilor lor, iar eu plîng cu amar că m-am alăturat cu dobitoacele cele fără de minte şi m-am asemănat lor. Gol m-am făcut eu, ticălosul, cu a mea trîndăvie, fiindcă străin sînt de cei ce întru rugăciune şi întru priveghere s-au nevoit".

                  Din PLÎNSUL DE SÎMBĂTĂ SEARA al Sfîntului Efrem Sirul

...

„Dăruieşte-mi mie ca întru umilinţa inimii să-mi trec toate zilele vieţii mele. Luminează-mi ochii cei întunecaţi ai minţii mele şi păzeşte-o pe dînsa, ca să nu se întunece de către vicleanul vrăjmaş vederea sufletului meu; şi dă-mi mie putere ca măcar o săptămînă să lucrez în via Ta, fiindcă mi-am pierdut vremea vieţii mele întru deşertăciune şi în gînduri de ruşine. Ceasul al unsprezecelea este al vieţii mele celei deşarte. Ocîrmuieşte,  Doamne, corabia negustoriei mele şi dăruieşte-mi pricepere mie, prostului neguţător, ca să-mi neguţătoresc negoţul meu pînă am vreme.”

                                                          Din PLÎNSUL DE VINERI SEARA al Sfîntului Efrem Sirul

Album duminical

Ca şi acum treizeci şi doi de ani (1979), când m-am întors în Craiova  într-o nopate de aprilie de la Piatra Neamţ împreună cu colegii mei (de la un festival de muzică şi poezie unde luaserăm marele premiu deorece însuşi marele Emil Boroghină ne instruise), şi astăzi de dimineaţă pomii înverziţi m-au luat prin surprindere.
Ca şi atunci, i-am zărit prin perdea de cum am deschis ochii şi încă nu ştiu cum să mulţumesc pentru acest dar mereu reînnoit.
Săptămâna trecută Anuţa mea alerga după cireşii înfloriţi timid, pe cele mai întortocheate şi mai ascunse alei dintre blocuri. De fiecare dată florile o iau înaintea frunzelor şi de fiecare dată sunt fericit surprinsă de verdele proaspăt.
Nu cred că am o gândire sectant-kitchoasă, dar uneori văd lucrurile şi în felul acesta, la intersecţia credinţei cu arta: http://www.youtube.com/watch?v=nSKd-sqnMM8
La lucruri din acestea gândindu-mă am scris acum doi ani "prozulicile" pe care le-am postat mai jos.

Prieten drag

 De cîte ori se întorcea seara acasă, cum aprindea lumina în dormitor îl şi zărea prin perdea pe necunoscutul din blocul de peste drum, cu coatele sprijinite de pervaz, uitându-se adânc, fix în casa ei şi parcă în ea însăşi. Avea expresia aceea oarecum insolentă, în acelaşi timp senină şi provocatoare a indivizilor din cauza cărora, împingând fanteziile democratice până la paroxism, îţi vine să iniţiezi o mişcare  contra delictului de privire îndrăzneaţă.

Cu toata educaţia ei in spiritul toleranţei, nu putea înţelege indiscreţia asta agresivă fără o mică istovire ce-o chinuia încă din copilărie. N-o liniştea atunci nici măcar rezerva zâmbitoare a bunicii când, povestindu-i indignată cum anumiţi trecători se uită nu numai în ochii ei, dar parcă i-ar scormoni cu privirea ceva aflat în spatele ochilor, aceasta-i spunea cu blândeţe: „Ei, mamă, la o fată mare şi un măgar rage, da’ tu fă-te că nu bagi de seamă şi mergi în drumul tău”. Dar cum să meargă-n drumul ei printr- un apartament la conceperea căruia nu contribuise cu nimic?

Dimpotrivă, îi venea să iasă aşa, în pijamaua ei imprimată cu pisici albastre, „numai ochi şi lăbuţe, numai ochi şi lăbuţe”, şi, de la balcon la balcon, să ridice mănuşa peste alee, prin aer, pe deasupra trecătorilor absolut indiferenţi şi tot mai lipsiţi de orice dispoziţie de a fi martori: „Domnule, cum vă permiteţi să mă priviţi seară de seară cu atîta indiscreţie? Ştiţi că din cauza asta nu mă pot mişca în voie prin casă cu lumina aprinsă? Dumneavoastră chiar nu aveţi altă ocupaţie? La orice oră din seară şi noapte sunteţi acolo, la geam, ca să mă inhibaţi de câte ori aprind lumina şi nici măcar nu-nţeleg ce-aţi putea dori de la o femeie ca mine?! Vă place atât de mult cum spăl geamurile şi frec parchetul, cum aşez aşternuturile şi hainele de noapte, cum şterg praful şi cum adorm, într-un târziu, cu-n copil sau o carte în braţe? Cred că ne ştiţi deja fiecare piesă din această cameră şi fiecare cută a cuverturii, nu vreau să-mi pun jaluzele pentru că-mi plac seara luminile oraşului şi apoi perdeua este destul de deasă, practic nu se vede prin ea de-afară, am verificat eu, trecând special pentru asta prin faţa blocului, nu se vede decât dacă te benoclezi ore în şir dintr-un unghi potrivit, ca dumneata...”. 

Chiar ieşise cu copiii la plimbare, lăsând luminile aprinse în toată casa. Se uitase la geamuri câteva minute bune şi la plecare şi la întoarcere, într-adevăr, mare lucru nu se vedea. Atunci, cine e şi ce vrea omu’ ăla?

„Goghe” nu putea fi, din moment ce tocmai se-ntorcea de la „club”, înaintând în şerpuiri halucinante pe alee, tras înainte mai mult de câine. Ca de fiecare dată, copiii se aliniaseră în şir indian în spatele ei, dar de data asta „Goghe” se adresase grupului cu o neaşteptată căldură în glas, îndreptându-şi ţinuta: „Nu, nu, că nu le face nimic”, şi schimbând brusc intonaţia, în chicotelile micuţilor încurajaţi de atitudinea lui grijulie, îi trântise un zâmbet galant, cât se putea în context: „Ppe tine te muşcă”..., moment în care a şi virat la dreapta, tras de câine ca o sanie, înainte ca ea sa izbucnească într-un râs imposibil de controlat şi calificat.

Era totuşi mai bine decât într-a V-a, în aprilie, când Mugurel Răducanu o fugărise cu o pisică moartă din curtea şcolii, de pe Vasile Alecsandri, până în Piaţa Centrală şi de-acolo, înapoi, pe Dezrobirii, până la F8, unde nu mai îndrăznise să păşească, gândindu-se că ai ei i-ar putea sesiza exaltarea ieşită din comun.

Cine-ar putea fi totuşi acela şi ce doreşte, de fapt?, „...da, trăim şi noi, e cumva interzis?...”.

Şi multe altele ar mai fi adăugat, dar perspectiva scandalului pur şi simplu o îngrozea. Când i se plângea mamei că e un domn la fereastra din dormitor, care seară de seară apare atunci când se aprinde  lumina, şi pe deasupra nu are nici măcar bunul simţ de a spiona mai discret, aceasta comenta: ”Ei, dragă, eu am văzut şi-am auzit de mulţi detracaţi din ăştia...că nu-i pot numi decît detracaţi...mai toate colegele mele au păţit câte-o chestie asemănătoare. Tu fă-te că nu-l observi şi vezi-ţi de treabă. Până la urmă, dacă te vede femeie serioasă, are să te lase în pace”.

Dar el - nici gând, oricât de indiferentă s-ar fi străduit ea să pară, ba, mai mult, îşi luase obiceiul de-a se înfiinţa de cum se însera niţel, în momentul acela de calm, al plăcutei indistincţii dintre obiecte. „Măi omule, tu nu-nţelegi că mă stresezi? Eşti maniac, eşti... iresponsabil, eşti...?”, se certa de una singură, încercînd totuşi să-şi ducă la capăt datoriile zilnice, plus că din nişte străfunduri aflate pe linia unor mătuşi paterne îi veneau unele tendinţe contrare sfaturilor bunicii şi ale mamei, pe care se străduia să le reprime prin fel de fel de ocupaţii  pe care nu le putem cataloga decât ca fiind livreşti.

Până şi copiii ajunseseră s-o-ntrebe, văzând-o abătută printre vase, mobile, şi fel de fel de obiecte casnice decorative: „Ce, mami, iar apăru aberantu’ la geam să se uite la jucăriile şi la hăinuţele noastre?”.

„Domne, mă plictiseşti şi mă enervezi, lasă-mă-n pace, lasă-mă să trăiesc, chiar vrei să ne vezi mutaţi de- aici şi n-ai găsit altă soluţie? Ce-ai cu noi? Ce ţi-am făcut? Nu eşti pe treaba ta, ai cu capu’?” se răstise la el într- o seară, şi, foarte obosită, stingând lumina se trezise dintr-un salt pe balcon, hotărîtă să pună capăt acestei situaţii.

...Numai că în blocul de peste drum nu era nimeni la nici-un geam. Intrase din nou în dormitor şi se întorsese spre fereastră aşa, cu lumina stinsă...La fel, nici ţipenie.

Atunci, ca şi cum ar fi întins o capcană, aprinse brusc lumina. Necunoscutul se instalase iar, uşor înclinat peste pervazul lui, şi se reflecta calm, uitându-se fix în dormitorul ei şi în ea însăşi, aproape rănind-o cu privirea.

Epuizarea care de-atâtea ori o scotea mai întâi din minţi şi mai apoi din casă, ca şi cum plecând ar fi făcut ceva iremediabil, lua acum forma anestezică a inexplicabilului. Ţesutul prins cândva atât de bine în certitudinile cele mai străvechi - se destrăma acum dureros în unitatea craniană şi ea nu avea nici-un instrument, nici-o idee şi nici-o cunoştinţă ca să prindă la loc firele şi sârmuliţele ce se deşirau, împletindu-i-se pe după urechi şi legîndu-se stupid sub bărbie, ca o căciuliţă cum nici nu se mai găsesc în magazinele cu articole pentru nou născuţi.

Era pe punctul de-a izbi cu peria de păr ecranul pe care se proiecta această imagine nespus de caraghioasă, când o neaşteptată mângâiere îi domoli furia. Deodată liniştea coborâse ca atunci când, împleticindu-se între oglindă şi pat nu mai avea decât o singură dorinţă: aceea de a se ascunde în perne şi cearşafuri la infinit.

Ridicând cuvertura, îşi ridicase şi fruntea: icoana era la locul ei, pe peretele de răsărit, Domnul şi Dumnezeul meu!

Iubeşte şi lasă-mă-n pace

Mulţi oameni se plimbă pe acoperişuri pe-aici. Îşi fac tot timpul de lucru.

Deşi am scris în unele eseuri despre „funcţia gnoseologică a iubirii”, cred că a sosit momentul să mărturisesc cu toată francheţea că de cîte ori mi-a apărut în cale, pe mine dragostea mai mult m-a prostit.

Poate că într-adevăr pe unii, caractere puternice cum se spune, îi iluminează, îi inspiră, îi face mai spirituali, mai spontani, plini de farmec şi vervă.

Unii ştiu să se-ntreacă pe sine în vorbe frumoase, să pară graţioşi, maiestuoşi sau moştenitori ai împărăţiei cerurilor odată aflaţi în această situaţie, alţii se pricep atât de bine să-şi caute iubirea pentru a povesti apoi cum şi-au găsit sufletul pereche şi-ntr-adevăr pe chipul lor parcă s-ar zări ceva ce seamănă a înflorire, fireşte, la altă scară decât aceea vegetală, în fine, toţi aceştia ştiu să vibreze într-un mod vizibil şi eficace, ca şi cum nu ar fi trecut, până la starea asta, prin acel haos unde stau laolaltă devotamentul, nebunia, disperarea şi dorul sinucigaş pe care îndrăgostiţii îl ştiu atât de bine.  

Poate este şi o chestiune de educaţie la mijloc, dar în astfel de momente eu nu pot face altceva decât să aştept docilă anestezia pregătitoare intervenţiei ce mă va transforma în ce altceva decât într-o mică sirenă aşteptătoare, ca şi cum presimţirea senzaţiei deja m-ar absorbi, iar certitudinea îndrăgostirii ar sta în setea de moarte.

Incapabilă de o minimă strategie cuceritoare, mă simt în schimb pregătită pentru orice sacrificiu: de la mutilări fizice la umilinţe morale, de la devotamentul orb, hipocratic, până la ştergerea fiinţei proprii din cartea vieţii.

Ca şi cum nu ar mai exista mări, munţi, păduri sau alte ţări care să dea seama de existenţă, eu concentrez atunci întrega lume în omul care tocmai acest amănunt îl ignoră şi-mi este cu neputinţă să mai păstrez vreo legătură socială sau să întreţin laboratorul vreunei funcţii vitale.

Pe de altă parte, îmi este la fel de lesnicios un comportament spectral, după ce ies din solzii sirenei, din spuma sărurilor de baie unde cânt sau zac îndelung, a şampoanelor cu efect plăcut, halucinogen, şi ore în şir încep să cutreier locurile prin care sufletul meu a fost corupt de iubire. Emotivitatea şi adoraţia mea evidente până la indecenţă creează în jur o stare de panică şi stânjeneală greu de acceptat şi descris, căci iubesc cu privirea intensă a unui câine şi inginer deopotrivă, iubesc precum în „Hymne à l’amour” sau ca în „De-ai fi tu salcie la mal” şi presupun că manifest toate simptomele din „Zburătorul”.

Când creierul tot a fost învăluit în această pânză ţesută de păienjeni cu aripi, nu numai că se dezvăluie totala-mi nulitate, dar ca şi cum aş fi decisă să lupt cu ultima brumă de inteligenţă până la completa ei nimicire, încep să fug de tot ce ar putea să-mi spună că mă-nşel, astfel încât reuşesc să mă îndepărtez pînă la intangibil de orice posibilă întîlnire reală.

Pe scurt, cu cât sunt mai îndrăgostită, cu atât sunt mai proastă şi mai bolnavă. Mi se-ncetineşte mintea pe măsură ce se-nteţeşte flama aprinsă de insesizabila scânteie a unui cuvânt, a unei priviri, a unui gest, nu mai am nici un fel de curiozitate intelectuală şi nici o minimă capacitate logică de a duce până la capăt un silogism elementar, sau de a explica ceva raţional. Realitatea este că nu-mi pot scoate cu nici-un chip ficţiunea din cap.

Sufăr nu atît ca un romantic sănătos, cultivându-şi conştient dorinţa irealizabilă în această lume, cît ca o paranoică în sensul cel mai plat şi mai clinic al termenului. Adică ştiţi, chiar şi atunci cînd realitatea mă contrazice la tot pasul, eu cred în această iubire ca în ceva deja împlinit. Şi tocmai de aici, de unde voiam să ajung, izvorăşte voluptatea autosugestiei ce se revarsă în plăcerea ascunsă, nemuritoare ca şi contemplaţia ce poate dura câteva zile. Alteori săptămâni în şir sau chiar ani.

Când îţi mor visurile, mîngîierea este că din moment ce n-au apucat să ia nici-o formă din realitate, ele nici nu se sfîrşesc astfel, ci continuă de acum şi de-aici înainte la nesfârşit: „And in my dreams I kiss your lips a thousand times”.

Dar acum tocmai mi-am dat seama că nici-un bărbat de pe lumea asta nu merită atîta zadarnică tandreţe. Şi cu cât mă-mpresoară pustia acestui gând, cu atât mai bine înţeleg funcţia gnoseologică a iubirii.

Deşi am scris în unele eseuri despre „funcţia gnoseologică a iubirii”, cred că a sosit momentul să mărturisesc cu toată francheţea că de cîte ori mi-a apărut în cale, pe mine dragostea mai mult m-a prostit.

Poate că într-adevăr pe unii, caractere puternice cum se spune, îi iluminează, îi inspiră, îi face mai spirituali, mai spontani, plini de farmec şi vervă.

Unii ştiu să se-ntreacă pe sine în vorbe frumoase, să pară graţioşi, maiestuoşi sau moştenitori ai împărăţiei cerurilor odată aflaţi în această situaţie, alţii se pricep atât de bine să-şi caute iubirea pentru a povesti apoi cum şi-au găsit sufletul pereche şi-ntr-adevăr pe chipul lor parcă s-ar zări ceva ce seamănă a înflorire, fireşte, la altă scară decât aceea vegetală, în fine, toţi aceştia ştiu să vibreze într-un mod vizibil şi eficace, ca şi cum nu ar fi trecut, până la starea asta, prin acel haos unde stau laolaltă devotamentul, nebunia, disperarea şi dorul sinucigaş pe care îndrăgostiţii îl ştiu atât de bine.  

Poate este şi o chestiune de educaţie la mijloc, dar în astfel de momente eu nu pot face altceva decât să aştept docilă anestezia pregătitoare intervenţiei ce mă va transforma în ce altceva decât într-o mică sirenă aşteptătoare, ca şi cum presimţirea senzaţiei deja m-ar absorbi, iar certitudinea îndrăgostirii ar sta în setea de moarte.

Incapabilă de o minimă strategie cuceritoare, mă simt în schimb pregătită pentru orice sacrificiu: de la mutilări fizice la umilinţe morale, de la devotamentul orb, hipocratic, până la ştergerea fiinţei proprii din cartea vieţii.

Ca şi cum nu ar mai exista mări, munţi, păduri sau alte ţări care să dea seama de existenţă, eu concentrez atunci întrega lume în omul care tocmai acest amănunt îl ignoră şi-mi este cu neputinţă să mai păstrez vreo legătură socială sau să întreţin laboratorul vreunei funcţii vitale.

Pe de altă parte, îmi este la fel de lesnicios un comportament spectral, după ce ies din solzii sirenei, din spuma sărurilor de baie unde cânt sau zac îndelung, a şampoanelor cu efect plăcut, halucinogen, şi ore în şir încep să cutreier locurile prin care sufletul meu a fost corupt de iubire. Emotivitatea şi adoraţia mea evidente până la indecenţă creează în jur o stare de panică şi stânjeneală greu de acceptat şi descris, căci iubesc cu privirea intensă a unui câine şi inginer deopotrivă, iubesc precum în „Hymne à l’amour” sau ca în „De-ai fi tu salcie la mal” şi presupun că manifest toate simptomele din „Zburătorul”.

Când creierul tot a fost învăluit în această pânză ţesută de păienjeni cu aripi, nu numai că se dezvăluie totala-mi nulitate, dar ca şi cum aş fi decisă să lupt cu ultima brumă de inteligenţă până la completa ei nimicire, încep să fug de tot ce ar putea să-mi spună că mă-nşel, astfel încât reuşesc să mă îndepărtez pînă la intangibil de orice posibilă întîlnire reală.

Pe scurt, cu cât sunt mai îndrăgostită, cu atât sunt mai proastă şi mai bolnavă. Mi se-ncetineşte mintea pe măsură ce se-nteţeşte flama aprinsă de insesizabila scânteie a unui cuvânt, a unei priviri, a unui gest, nu mai am nici un fel de curiozitate intelectuală şi nici o minimă capacitate logică de a duce până la capăt un silogism elementar, sau de a explica ceva raţional. Realitatea este că nu-mi pot scoate cu nici-un chip ficţiunea din cap.

Sufăr nu atît ca un romantic sănătos, cultivându-şi conştient dorinţa irealizabilă în această lume, cît ca o paranoică în sensul cel mai plat şi mai clinic al termenului. Adică ştiţi, chiar şi atunci cînd realitatea mă contrazice la tot pasul, eu cred în această iubire ca în ceva deja împlinit. Şi tocmai de aici, de unde voiam să ajung, izvorăşte voluptatea autosugestiei ce se revarsă în plăcerea ascunsă, nemuritoare ca şi contemplaţia ce poate dura câteva zile. Alteori săptămâni în şir sau chiar ani.

Când îţi mor visurile, mîngîierea este că din moment ce n-au apucat să ia nici-o formă din realitate, ele nici nu se sfîrşesc astfel, ci continuă de acum şi de-aici înainte la nesfârşit: „And in my dreams I kiss your lips a thousand times”.

Dar acum tocmai mi-am dat seama că nici-un bărbat de pe lumea asta nu merită atîta zadarnică tandreţe. Şi cu cât mă-mpresoară pustia acestui gând, cu atât mai bine înţeleg funcţia gnoseologică a iubirii.

Mulţi oameni se plimbă pe acoperişuri pe-aici. Îşi fac tot timpul de lucru.

SCÂNTECE DE FAMILIE

Trenul circulă fără oprire

şi va veni, va intra în gară trenul

şi voi spune că acesta e adevărul

la prima staţie

va urca surdomutul galeş

nu-mi va spune nimic

nici măcar nu se va uita în ochii mei

va aranja meticulos obiectele lui inutile

de care am atâta nevoie:

o sferă fosforescentă care pe măsură ce stă

pe banchetă se aprinde în roşu, vernil

turcoaz, albastru voroneţian şi roşu cardinal

pe măsură ce voi închide ochii ea se va stinge

pentru serile-n care stând în fotoliu

sunt mai bune lanternele la nivelul pleoapelor

cansinbantul şi alifia chinezească

nu vor fi niciodată la îndemână

pentru rănile uşoare

din loc în loc se vor zări brelocuri

agende în formă de portofel,

brichete, truse de unghii şi pixuri

jucărele care chiţăie ”I love you! I love you!”

cărţi de joc

vor mai fi minute apăsătoare (”I  love you! I love you!”)

şi-atunci mă voi uita pe cărările ninse

direct în pădurea unde nu mă voi pierde niciodată

voi săruta mai departe fotografii şi voi mângâia pixuri