Prieten drag

 De cîte ori se întorcea seara acasă, cum aprindea lumina în dormitor îl şi zărea prin perdea pe necunoscutul din blocul de peste drum, cu coatele sprijinite de pervaz, uitându-se adânc, fix în casa ei şi parcă în ea însăşi. Avea expresia aceea oarecum insolentă, în acelaşi timp senină şi provocatoare a indivizilor din cauza cărora, împingând fanteziile democratice până la paroxism, îţi vine să iniţiezi o mişcare  contra delictului de privire îndrăzneaţă.

Cu toata educaţia ei in spiritul toleranţei, nu putea înţelege indiscreţia asta agresivă fără o mică istovire ce-o chinuia încă din copilărie. N-o liniştea atunci nici măcar rezerva zâmbitoare a bunicii când, povestindu-i indignată cum anumiţi trecători se uită nu numai în ochii ei, dar parcă i-ar scormoni cu privirea ceva aflat în spatele ochilor, aceasta-i spunea cu blândeţe: „Ei, mamă, la o fată mare şi un măgar rage, da’ tu fă-te că nu bagi de seamă şi mergi în drumul tău”. Dar cum să meargă-n drumul ei printr- un apartament la conceperea căruia nu contribuise cu nimic?

Dimpotrivă, îi venea să iasă aşa, în pijamaua ei imprimată cu pisici albastre, „numai ochi şi lăbuţe, numai ochi şi lăbuţe”, şi, de la balcon la balcon, să ridice mănuşa peste alee, prin aer, pe deasupra trecătorilor absolut indiferenţi şi tot mai lipsiţi de orice dispoziţie de a fi martori: „Domnule, cum vă permiteţi să mă priviţi seară de seară cu atîta indiscreţie? Ştiţi că din cauza asta nu mă pot mişca în voie prin casă cu lumina aprinsă? Dumneavoastră chiar nu aveţi altă ocupaţie? La orice oră din seară şi noapte sunteţi acolo, la geam, ca să mă inhibaţi de câte ori aprind lumina şi nici măcar nu-nţeleg ce-aţi putea dori de la o femeie ca mine?! Vă place atât de mult cum spăl geamurile şi frec parchetul, cum aşez aşternuturile şi hainele de noapte, cum şterg praful şi cum adorm, într-un târziu, cu-n copil sau o carte în braţe? Cred că ne ştiţi deja fiecare piesă din această cameră şi fiecare cută a cuverturii, nu vreau să-mi pun jaluzele pentru că-mi plac seara luminile oraşului şi apoi perdeua este destul de deasă, practic nu se vede prin ea de-afară, am verificat eu, trecând special pentru asta prin faţa blocului, nu se vede decât dacă te benoclezi ore în şir dintr-un unghi potrivit, ca dumneata...”. 

Chiar ieşise cu copiii la plimbare, lăsând luminile aprinse în toată casa. Se uitase la geamuri câteva minute bune şi la plecare şi la întoarcere, într-adevăr, mare lucru nu se vedea. Atunci, cine e şi ce vrea omu’ ăla?

„Goghe” nu putea fi, din moment ce tocmai se-ntorcea de la „club”, înaintând în şerpuiri halucinante pe alee, tras înainte mai mult de câine. Ca de fiecare dată, copiii se aliniaseră în şir indian în spatele ei, dar de data asta „Goghe” se adresase grupului cu o neaşteptată căldură în glas, îndreptându-şi ţinuta: „Nu, nu, că nu le face nimic”, şi schimbând brusc intonaţia, în chicotelile micuţilor încurajaţi de atitudinea lui grijulie, îi trântise un zâmbet galant, cât se putea în context: „Ppe tine te muşcă”..., moment în care a şi virat la dreapta, tras de câine ca o sanie, înainte ca ea sa izbucnească într-un râs imposibil de controlat şi calificat.

Era totuşi mai bine decât într-a V-a, în aprilie, când Mugurel Răducanu o fugărise cu o pisică moartă din curtea şcolii, de pe Vasile Alecsandri, până în Piaţa Centrală şi de-acolo, înapoi, pe Dezrobirii, până la F8, unde nu mai îndrăznise să păşească, gândindu-se că ai ei i-ar putea sesiza exaltarea ieşită din comun.

Cine-ar putea fi totuşi acela şi ce doreşte, de fapt?, „...da, trăim şi noi, e cumva interzis?...”.

Şi multe altele ar mai fi adăugat, dar perspectiva scandalului pur şi simplu o îngrozea. Când i se plângea mamei că e un domn la fereastra din dormitor, care seară de seară apare atunci când se aprinde  lumina, şi pe deasupra nu are nici măcar bunul simţ de a spiona mai discret, aceasta comenta: ”Ei, dragă, eu am văzut şi-am auzit de mulţi detracaţi din ăştia...că nu-i pot numi decît detracaţi...mai toate colegele mele au păţit câte-o chestie asemănătoare. Tu fă-te că nu-l observi şi vezi-ţi de treabă. Până la urmă, dacă te vede femeie serioasă, are să te lase în pace”.

Dar el - nici gând, oricât de indiferentă s-ar fi străduit ea să pară, ba, mai mult, îşi luase obiceiul de-a se înfiinţa de cum se însera niţel, în momentul acela de calm, al plăcutei indistincţii dintre obiecte. „Măi omule, tu nu-nţelegi că mă stresezi? Eşti maniac, eşti... iresponsabil, eşti...?”, se certa de una singură, încercînd totuşi să-şi ducă la capăt datoriile zilnice, plus că din nişte străfunduri aflate pe linia unor mătuşi paterne îi veneau unele tendinţe contrare sfaturilor bunicii şi ale mamei, pe care se străduia să le reprime prin fel de fel de ocupaţii  pe care nu le putem cataloga decât ca fiind livreşti.

Până şi copiii ajunseseră s-o-ntrebe, văzând-o abătută printre vase, mobile, şi fel de fel de obiecte casnice decorative: „Ce, mami, iar apăru aberantu’ la geam să se uite la jucăriile şi la hăinuţele noastre?”.

„Domne, mă plictiseşti şi mă enervezi, lasă-mă-n pace, lasă-mă să trăiesc, chiar vrei să ne vezi mutaţi de- aici şi n-ai găsit altă soluţie? Ce-ai cu noi? Ce ţi-am făcut? Nu eşti pe treaba ta, ai cu capu’?” se răstise la el într- o seară, şi, foarte obosită, stingând lumina se trezise dintr-un salt pe balcon, hotărîtă să pună capăt acestei situaţii.

...Numai că în blocul de peste drum nu era nimeni la nici-un geam. Intrase din nou în dormitor şi se întorsese spre fereastră aşa, cu lumina stinsă...La fel, nici ţipenie.

Atunci, ca şi cum ar fi întins o capcană, aprinse brusc lumina. Necunoscutul se instalase iar, uşor înclinat peste pervazul lui, şi se reflecta calm, uitându-se fix în dormitorul ei şi în ea însăşi, aproape rănind-o cu privirea.

Epuizarea care de-atâtea ori o scotea mai întâi din minţi şi mai apoi din casă, ca şi cum plecând ar fi făcut ceva iremediabil, lua acum forma anestezică a inexplicabilului. Ţesutul prins cândva atât de bine în certitudinile cele mai străvechi - se destrăma acum dureros în unitatea craniană şi ea nu avea nici-un instrument, nici-o idee şi nici-o cunoştinţă ca să prindă la loc firele şi sârmuliţele ce se deşirau, împletindu-i-se pe după urechi şi legîndu-se stupid sub bărbie, ca o căciuliţă cum nici nu se mai găsesc în magazinele cu articole pentru nou născuţi.

Era pe punctul de-a izbi cu peria de păr ecranul pe care se proiecta această imagine nespus de caraghioasă, când o neaşteptată mângâiere îi domoli furia. Deodată liniştea coborâse ca atunci când, împleticindu-se între oglindă şi pat nu mai avea decât o singură dorinţă: aceea de a se ascunde în perne şi cearşafuri la infinit.

Ridicând cuvertura, îşi ridicase şi fruntea: icoana era la locul ei, pe peretele de răsărit, Domnul şi Dumnezeul meu!