28 ianuarie 2018

Doamne, îţi mulţumesc Doamne pentru darul de a mă bucura de frumuseţile Tale!

Şi pentru oamenii buni şi frumoşi din viaţa mea.

Şi pentru viciul nevinovat de a mă răsfăţa prin scris, dacă tot nu mai are cine să mă răsfeţe.
Ceea ce nu am trăit şi nu am scris s-a aglomerat în inimă şi în vis.
Din nou, despre natura sacră a visului.

Ar fi putut fi orice

Această

Bazaconie
Caraghioasă
Dedusă
Extaziat
Fără
Grandomanie
Hilară
În
Joacă
Lejeră
Maimuţărind
Neaşteptate
Ocazii
Posibile
Rare
Surîzătoare
Teribile
Uitate
Vagi
Zîmbitoare

prin ’78 cînd devenisem conştientă de misiunea mea poetică în Univers :) şi încă nu mă hrăneam din plăcerea de a fi ignorată şi totuşi atunci a ieşit asta, ceea ce se vede şi în fotografie

Ascuns
Bulgărele
Cîntă
Dragostea
Eternizată
Florilor.
Ghimpii
Hohotesc
Irişilor
Jalea
Luminii.
Mîrîie
Nebun
Ochiul
Păsării
Rătăcite
Soarelui
Tărîm
Uscînd
Vara
Zănatec.
De ce ultima literă a alfabetului este Z?

Poeme frumoase din revista frumoasa

i.e. Lea Goldberg in traducerea lui Naum Lider, in Poesis International, anul VII, nr. 2 (20)/2017

Aşa începea romanul meu

Va veni o zi în care te vei bucura

de ceea ce ai pierdut:
zborul pescăruşului plutirea lebedei
liniştea apei Moş Gerilă nenea Empedocles
absurditatea legilor şantierele arheologice
ruinele noilor cartiere
calea întortocheată spre adevăr
etajele care din 1980
au început să coboare
în sensul cel mai strict
miasmele căminului studenţesc din Grozăveşti
de asemenea consideraţiunile formale şi libere
au mai aşteptat cîţiva ani arbitrari
manifestanţii cereau apă-aer-foc-pămînt
cereau lumea într-un cuvînt cereau prea mult
va veni o zi în care nu va mai fi nimic
din ceea ce ai fi vrut să fie apă-aer-foc-pămînt
Ierusalimul zilnic
gestul inexplicabil de-a căuta în oglindă
o altă frunte
mai departe va trebui să te obişnuieşti
cu fericirea de a fi apă-aer-foc-pămînt.

Din valurile vremii

Azi, suflete bărbăteşti şi suflete femeieşti pe hîrtie glasată portocalie :)
Adică:

Zi de tîrg
Într-un bizar tîrg (adică într-un bazar) se adusese din nou marfă. Nimic nou., suflete bărbăteşti şi suflete femeieşti.
Astăzi descărcaseră multe suflete sensibile.
Toată lumea însă prefera suflete bărbăteşti sensibile care, deşi mai complicate decît sufletele femeieşti sensibile, erau mai uşor de înţeles.

De la urmări, la urmăriri :)

                      Urmări

mama închizînd uşa

în urma mea

de parcă ar închide ochii – să

nu supere vulturii

eu singura fiinţă

care nu se teme de bătrîneţe

                   *    *

                      *

Urmările :

şi orbii îmi erau zei

şi orbii îmi erau grei

cine va înţelege

fuga mea

spre acum…

Nu, nu sunt eu aici

e nostalgia mea

amînarea cuvintelor

graniţa dintre limbaj

şi fapte

dintre experienţele clădite pe nisip

şi ce se vede de acolo de unde am trăit

numele strigat

şi neauzit

Tot despre ceea ce am uitat

fiinţele vii nu adorm niciodată

doar ne cheamă în ţinuturi neîntîmplate

dar noi iubim prea puţin fiinţele nenăscute

casa lor desenată

din semne de punctuaţie dispare

în retorica ferestrelor ce tac

un fel de ceaţă fără rost

se-aşterne peste ele

şi astfel lumea care pentru unii se numeşte

poezie

este foşnet în amintirea copacilor

şi poartă grija noastră

că apune soarele

În fotografii ca-n realitate

Fiinţele au o fericire a lor

fiecare

incomparabilă şi ireductibilă

la oricare alta

fiecare fericire se înscrie în

orizontul fiinţei ei

de unde prin comparaţie

ceilalţi nu sunt mai nefericiţi

sau mai fericiţi

cum credeam pe vremea

cînd bunica rămînea liniştită

la fereatră sau la poartă

în urma noastră

şi ne făcea cu mîna cînd

eu, mama, tata, Anca şi Cătă

plecam în vizită sau la film

îmi era milă de ea

vedeam în cuminţenia ei

doar resemnare dar asta

numai pentru că atunci

eu eram cea mai fericită

fiinţă din lume şi

din punctul meu de vedere

oricine altcineva

mai ales bunica mea cea mai iubită

era cea mai nefericită

O fază care trebuie comentată

(adicătelea riscând să-mi pierd şi bruma de susţinere de care mă bucur din partea câtorva prieteni: când estetic, când spiritual, când etic).

Încep cu comentariul: mai întâi am citit cu groază titlul. Fără să mă recunosc în bucăţica asta de caiet în care se vede că am scris pe la sfârşitul anilor’70, pe întuneric (mai făceam asta) aflată printre cărţi pe care nu mai termin să le pun în ordine (las’ că mai mult de 5-6 cărţi pe zi nu ordonez, aşa că se-nţelege: nu am cine ştie ce bibliotecă).
Mi-am revenit mulţumită cât de cât etic pe faţa filei (fără să mai înţeleg titlul), ca apoi, pe verso, să cad iar în depresie.
Adicătelea citind versul îmi zicem „iată, cînd eram şcolăriţă eram educaţi nu numai în familie în spiritul adevărului, demnităţii, curajului, în spiritul celor mai înalte valori”. Da, îmi amintesc că era şi o serie de evenimente „De la comunişti învăţăm cutezanţa”. Da, aparţin unei generaţii care a ieşit pe străzi cu bunăcredinţă, fără să vrea alte foloase individuale în afara libertăţii de conştiinţă şi a cuvântului, gata să se jertfească pentru dreptate, libertate, egalitate reală şi adevăr. Aparţin unei generaţii care a fost capabilă să organizeze Piaţa Universităţii (am mai spus-o) tocmai pentru că învăţase foarte bine metode de organizare coerente, începând cu specatcolele literar-artistice, adunări în „forumuri”, până la defilări şi fel de fel de simulări. Chiar şi dispreţul faţă de „bogătani” avea în el ceva înalt, fiindcă da, de la un punct încolo „proprietatea este furt” ş.a.md.
Şi tot înflăcărându-mă aşa inside my mind, mă uit şi pe „revers”. Ce cădere! Atunci nu am mai fost mirată de titlu. La ce bun toate astea, dacă am simţit nevoia să închei cu o fază de... Bulă îndrăcit, ca să zic aşa?
Pentru că aici este vorba nu atât de o culme a nonconformismului, cât de un „paradox etic” prin care înţeleg foarte bine mersul lucrurilor.
Asta pentru că am rămas la „stadiul estetic”, cred.
Oricum, tăietura amplă şi pe faţă şi pe verso arată că am fost oripilată încă de-a doua zi de ceea ce a putut să-mi treacă prin minte. Am încercat să-l corectez (după cum se vede), dar am renunţat, nu l-am transcris, ceea ce înseamnă că nu i l-am trimis lui Geo Dumitrescu la „Poşta redacţiei”. Dar cum se face că l-am păstrat? Poate pentru că nu era singurul din acea bucăţică de caiet de dictando. Poate pentru că are de spus ceva nu atât despre mine, cât despre o mentalitate.

Ateism

Orice s-ar întâmpla
aş suţine (m) că există Dumnezeu
aş suporta(tăm) orice chin
orice tortură
chiar dacă vine o inspecţie la şcoală
şi ne ameninţă
chiar dacă ne dă afară din şcoală
susţinem că noi credem în Dumnezeu
„şi dacă te dezbracă
în pielea goală în faţa clasei
ce te faci?”...pierea curajul tuturor.
Aici nu ne mai răspundeam
(eu aş fi susţinut...)
Era vremea cînd înmormîntam/ cu ritual complicat
căluţi de mare/, fluturi şi chiar
păpuşi (fără să ne punem problema (întrebăm) dacă exista posibilitatea
ca gingaşul cadavru
să fi decedat)
era vremea cînd respectam
cuvîntul şi poveştile bunicii
cînd Dumnezeu era tot un fel de bunic
acum aş pune altfel întrebarea de baraj:
ce-ar fi să intrăm într-o zi
în biserică cu ţigările aprinse
şi să găsim un profesor directorul
îngenuncheat în faţa altarului?

(Un fel de a vorbi în retragere)

priveam (în vis) şi-l întrebam

ce e cu mine acolo

mă privea şi-ar fi putut dincolo de existenţă

să mai existe ceva

un fel de a vorbi în retragere

senzaţia unei conversaţii întrerupte

acum cinci minute

îmi făcusem şi o filosofie din asta

strîngînd la piept perdeaua

timp de cinci minute

Program de autoguvernare

Ca în calea unei furtuni

mă aplec
nedumerită. Mă sperie
familia de pitici a Albei ca Zăpada
mă dor pleoapele
ca două linii singure pe lume
intersectînd prea multe palnuri diferite.
Pustiită
ca într-un palat de piatră
cu cicatricea mutîndu-se
de pe o mînă pe alta
de pe altă mînă pe lună
de pe un timp pe altul.
Căutînd adevăratul vinovat.
Cu dragostea furie
cu dragostea deznădejde
aşezate pe o stîncă
a unei fetiţe cuibărind gărgăriţa-riţa în palmă.

Din

                                 10 ianuarie 1981

lucruri absurd de inutile

inofensiv de inutile

îţi uit numele, urmele

ochi pentru cearcăne

şi dinte pentru mai tîrziu

                             11 ianuarie 1981

o zi din viaţa mea

dezvăluind pomi şubrezi

                          11, 30

trece.

mă întîlnesc cu ploaia-n faţa uşii

avem o bucată bună de viaţă

să ascundem de-aici înainte

                             EXIL

aşa simt că trebuie

să scriu

                               11,45

ce să-ţi mai spun cît te iubesc,

domnule Elix?

                                   11,46

acesta-i adevărul:

viclenia e de nesuportat.

                                 POMI ŞUBREZI

aproape numai eu

care ştiu ce înseamnă aceste cuvinte

am fost luată de frig

şi dusă într-o ţară sălbatică

dincolo de ţara celor mai mari sărbători.

cînd m-a adus înapoi

mi-am simţit inima

bătînd în dreapta

                             23.00

mi-ai spus cel mai frumos

cel mai fericit

cel mai important

neadevăr

despre ochii mei verzi

                             23.81

frumoase nopţi din copilărie

în păpuşile

cu trup de lumînare

                               13 mai

zău că a rămas în mine ceva din luna mai

                               2.30

mi se rupe inima de fiecare dată

cînd porneşte un tren:

jocul disperat al fulgilor pe linie

ţipăt sfîşietor

trenuri care deja se cunosc între ele

la ora plecării

adio, iubitule

mi-a scăpat

de aceea mi se rupe inima de fiecare dată

cînd porneşte un tren.

                      Cu ani în urmă

la un concurs de autoportrete

s-a scuturat zăpada peste ele

şi nici unul n-a ieşit cîştigător

                      Acum o secundă

am strivit un păianjen.

Însemnă că trebuie să plouă?

                     O prăpastie

tremur de emoţie

privind atent pereţii casei.

Oricît ar fi de stupid

mă gîndesc cu groază

la ziua în care

casele îşi vor schimba pereţii între ele.

                                 10 ianuarie 1981

lucruri absurd de inutile

inofensiv de inutile

îţi uit numele, urmele

ochi pentru cearcăne

şi dinte pentru mai tîrziu

                             11 ianuarie 1981

o zi din viaţa mea

dezvăluind pomi şubrezi

                          11, 30

trece.

mă întîlnesc cu ploaia-n faţa uşii

avem o bucată bună de viaţă

să ascundem de-aici înainte

                             EXIL

aşa simt că trebuie

să scriu

                               11,45

ce să-ţi mai spun cît te iubesc,

domnule Elix?

                                   11,46

acesta-i adevărul:

viclenia e de nesuportat.

                                 POMI ŞUBREZI

aproape numai eu

care ştiu ce înseamnă aceste cuvinte

am fost luată de frig

şi dusă într-o ţară sălbatică

dincolo de ţara celor mai mari sărbători.

cînd m-a adus înapoi

mi-am simţit inima

bătînd în dreapta

                             23.00

mi-ai spus cel mai frumos

cel mai fericit

cel mai important

neadevăr

despre ochii mei verzi

                             23.81

frumoase nopţi din copilărie

în păpuşile

cu trup de lumînare

                               13 mai

zău că a rămas în mine ceva din luna mai

                               2.30

mi se rupe inima de fiecare dată

cînd porneşte un tren:

jocul disperat al fulgilor pe linie

ţipăt sfîşietor

trenuri care deja se cunosc între ele

la ora plecării

adio, iubitule

mi-a scăpat

de aceea mi se rupe inima de fiecare dată

cînd porneşte un tren.

                      Cu ani în urmă

la un concurs de autoportrete

s-a scuturat zăpada peste ele

şi nici unul n-a ieşit cîştigător

                      Acum o secundă

am strivit un păianjen.

Însemnă că trebuie să plouă?

                     O prăpastie

tremur de emoţie

privind atent pereţii casei.

Oricît ar fi de stupid

mă gîndesc cu groază

la ziua în care

casele îşi vor schimba pereţii între ele.

Şi-acum să vă arăt

ce semn de carte am găsit eu în "A scrie şi a face istorie" de Al. Zub (1981), la p. 245, subcapitolul "Durată, ritm, mentalitate". Sigur că mîzgălitura trebuie sa fie anterioară anului apariţii cărţii  în care am strecurat-o  în 1981, cînd mi-o fi trebuind cartea.

Transcrierea sună cam aşa, dar i-aş pune un titlu mai heraclitic, cum ar fi:

Citirea apei

Noul poate să apară
şi în felul acesta:
scrii un cuvînt
tragi
o
linie
scrii / un/ cuvînt/ tragi/ o/ linie/
şi niciodată/ n----------ajungi/
să ştii care/ e/ linia ^ pe `care ~
o cauţi
S-ar părea că totul e gol
`~@#$%^&*
că-n lume e nevoie
numai de suspensii
.............
.............
Spun/ foarte mult...
Dar pentru asta e nevoie
de hîrtie

Ce părere ai iubire,
de un asemenea proiect? Unde
şi-ar găsi iubirea loc?
Scrii/ un/ cuvînt/ tragi/ o/ --------

Şi + dacă + greşeşti + o + iei + de + la + capăt
dar + începi + cu + cercul + pentru + că+

as mai adauga

apă + caldă + apă + rece