(adicătelea riscând să-mi pierd şi bruma de susţinere de care mă bucur din partea câtorva prieteni: când estetic, când spiritual, când etic).
Încep cu comentariul: mai întâi am citit cu groază titlul. Fără să mă recunosc în bucăţica asta de caiet în care se vede că am scris pe la sfârşitul anilor’70, pe întuneric (mai făceam asta) aflată printre cărţi pe care nu mai termin să le pun în ordine (las’ că mai mult de 5-6 cărţi pe zi nu ordonez, aşa că se-nţelege: nu am cine ştie ce bibliotecă).
Mi-am revenit mulţumită cât de cât etic pe faţa filei (fără să mai înţeleg titlul), ca apoi, pe verso, să cad iar în depresie.
Adicătelea citind versul îmi zicem „iată, cînd eram şcolăriţă eram educaţi nu numai în familie în spiritul adevărului, demnităţii, curajului, în spiritul celor mai înalte valori”. Da, îmi amintesc că era şi o serie de evenimente „De la comunişti învăţăm cutezanţa”. Da, aparţin unei generaţii care a ieşit pe străzi cu bunăcredinţă, fără să vrea alte foloase individuale în afara libertăţii de conştiinţă şi a cuvântului, gata să se jertfească pentru dreptate, libertate, egalitate reală şi adevăr. Aparţin unei generaţii care a fost capabilă să organizeze Piaţa Universităţii (am mai spus-o) tocmai pentru că învăţase foarte bine metode de organizare coerente, începând cu specatcolele literar-artistice, adunări în „forumuri”, până la defilări şi fel de fel de simulări. Chiar şi dispreţul faţă de „bogătani” avea în el ceva înalt, fiindcă da, de la un punct încolo „proprietatea este furt” ş.a.md.
Şi tot înflăcărându-mă aşa inside my mind, mă uit şi pe „revers”. Ce cădere! Atunci nu am mai fost mirată de titlu. La ce bun toate astea, dacă am simţit nevoia să închei cu o fază de... Bulă îndrăcit, ca să zic aşa?
Pentru că aici este vorba nu atât de o culme a nonconformismului, cât de un „paradox etic” prin care înţeleg foarte bine mersul lucrurilor.
Asta pentru că am rămas la „stadiul estetic”, cred.
Oricum, tăietura amplă şi pe faţă şi pe verso arată că am fost oripilată încă de-a doua zi de ceea ce a putut să-mi treacă prin minte. Am încercat să-l corectez (după cum se vede), dar am renunţat, nu l-am transcris, ceea ce înseamnă că nu i l-am trimis lui Geo Dumitrescu la „Poşta redacţiei”. Dar cum se face că l-am păstrat? Poate pentru că nu era singurul din acea bucăţică de caiet de dictando. Poate pentru că are de spus ceva nu atât despre mine, cât despre o mentalitate.
Mi-am revenit mulţumită cât de cât etic pe faţa filei (fără să mai înţeleg titlul), ca apoi, pe verso, să cad iar în depresie.
Adicătelea citind versul îmi zicem „iată, cînd eram şcolăriţă eram educaţi nu numai în familie în spiritul adevărului, demnităţii, curajului, în spiritul celor mai înalte valori”. Da, îmi amintesc că era şi o serie de evenimente „De la comunişti învăţăm cutezanţa”. Da, aparţin unei generaţii care a ieşit pe străzi cu bunăcredinţă, fără să vrea alte foloase individuale în afara libertăţii de conştiinţă şi a cuvântului, gata să se jertfească pentru dreptate, libertate, egalitate reală şi adevăr. Aparţin unei generaţii care a fost capabilă să organizeze Piaţa Universităţii (am mai spus-o) tocmai pentru că învăţase foarte bine metode de organizare coerente, începând cu specatcolele literar-artistice, adunări în „forumuri”, până la defilări şi fel de fel de simulări. Chiar şi dispreţul faţă de „bogătani” avea în el ceva înalt, fiindcă da, de la un punct încolo „proprietatea este furt” ş.a.md.
Şi tot înflăcărându-mă aşa inside my mind, mă uit şi pe „revers”. Ce cădere! Atunci nu am mai fost mirată de titlu. La ce bun toate astea, dacă am simţit nevoia să închei cu o fază de... Bulă îndrăcit, ca să zic aşa?
Pentru că aici este vorba nu atât de o culme a nonconformismului, cât de un „paradox etic” prin care înţeleg foarte bine mersul lucrurilor.
Asta pentru că am rămas la „stadiul estetic”, cred.
Oricum, tăietura amplă şi pe faţă şi pe verso arată că am fost oripilată încă de-a doua zi de ceea ce a putut să-mi treacă prin minte. Am încercat să-l corectez (după cum se vede), dar am renunţat, nu l-am transcris, ceea ce înseamnă că nu i l-am trimis lui Geo Dumitrescu la „Poşta redacţiei”. Dar cum se face că l-am păstrat? Poate pentru că nu era singurul din acea bucăţică de caiet de dictando. Poate pentru că are de spus ceva nu atât despre mine, cât despre o mentalitate.
Ateism
Orice s-ar întâmpla
aş suţine (m) că există Dumnezeu
aş suporta(tăm) orice chin
orice tortură
chiar dacă vine o inspecţie la şcoală
şi ne ameninţă
chiar dacă ne dă afară din şcoală
susţinem că noi credem în Dumnezeu
„şi dacă te dezbracă
în pielea goală în faţa clasei
ce te faci?”...pierea curajul tuturor.
Aici nu ne mai răspundeam
(eu aş fi susţinut...)
Era vremea cînd înmormîntam/ cu ritual complicat
căluţi de mare/, fluturi şi chiar
păpuşi (fără să ne punem problema (întrebăm) dacă exista posibilitatea
ca gingaşul cadavru
să fi decedat)
era vremea cînd respectam
cuvîntul şi poveştile bunicii
cînd Dumnezeu era tot un fel de bunic
acum aş pune altfel întrebarea de baraj:
ce-ar fi să intrăm într-o zi
în biserică cu ţigările aprinse
şi să găsim un profesor directorul
îngenuncheat în faţa altarului?
aş suţine (m) că există Dumnezeu
aş suporta(tăm) orice chin
orice tortură
chiar dacă vine o inspecţie la şcoală
şi ne ameninţă
chiar dacă ne dă afară din şcoală
susţinem că noi credem în Dumnezeu
„şi dacă te dezbracă
în pielea goală în faţa clasei
ce te faci?”...pierea curajul tuturor.
Aici nu ne mai răspundeam
(eu aş fi susţinut...)
Era vremea cînd înmormîntam/ cu ritual complicat
căluţi de mare/, fluturi şi chiar
păpuşi (fără să ne punem problema (întrebăm) dacă exista posibilitatea
ca gingaşul cadavru
să fi decedat)
era vremea cînd respectam
cuvîntul şi poveştile bunicii
cînd Dumnezeu era tot un fel de bunic
acum aş pune altfel întrebarea de baraj:
ce-ar fi să intrăm într-o zi
în biserică cu ţigările aprinse
şi să găsim un profesor directorul
îngenuncheat în faţa altarului?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu