Și cronică frumoasă, comprehensivă, înțeleaptă.

https://optmotive.ro/2021/53/art13/

 Avem și carte de proză. Încă din toamna anului trecut.

https://booknation.ro/carti/carte.php?product_id=21094126

https://www.libris.ro/iubeste-si-lasa-ma-n-pace-lorena-stuparu-NEU978-606-8975-60-5--p21094126.html

 Bună ziua casă, dulce casă!

Acasă, în Kaufland

Nu, nu e vorba de o filosofie a consumatorului, ci așa cum o spune primul cuvânt din titlu, de o revelație a chiriașului grăbit, de un zvâcnet al filosofiei locuirii. Pentru care nu am avut nerv speculativ în starea de urgență, deși situația era mai mult decât generoasă pentru subiect. Pe scurt, de patru ani, de când m-am restabilit în București, nu am apucat să intru într-un Kaufland. Îmi venea peste mână. Dar astă seară, pentru că nu am avut răbdare să caut intrarea în Auchanul de la AFI, m-am hotărât să fac o plimbare până la Kauflandul pe care-l zăream uneori din troleibuz. Atât mi-a trebuit, pentru a mă teleporta în Craiova. Unde Kauflandul îmi era atât de aproape. Cu câtă emoție am revăzut unele dintre produsele specifice, ca și cum aș fi regăsit peste ani relicve din copilărie. Cât de puțin îmi trebuie uneori pentru a mă simți acasă! Argumentul decisiv - în poza atașată.

O deschidem mâine la prânz, pentru toți cei vii cu nume de împărați. Și în amintirea lui Florin, care ar fi împlinit 59 de ani. Și a mamelor noastre care purtau cu vrednicie numele Elena.

Fiindcă 100 de ani de la nașterea lui Geo Dumitrescu

Cele mai frumoase poezii. 1978

De Geo Dumitrescu

"întîi tu și întîi eu"

... Recitind in memoriam poem cu poem (cu mici pauze) volumul din colecția "Cele mai frumoase poezii" apărut în 1978, ajung și la acest vers care-mi evocă o scenă ușor penibilă pentru mine, care însă acum mi se pare ireală. Prin iunie 1986, după ce conspectasem/copiasem zeci de pagini pe la BCU, BN, BIF, ca să-mi completez bibliografia pe care o consideram obligatorie pentru lucrarea de diplomă, l-am sunat și pe Geo Dumitrescu. Numărul îl aveam de la domnul Claudiu Moldovan, distins critic muzical din Craiova, congener cu poetul. G. D. m-a primit în fabuloasa curte de la Otopeni (ce flori, ce arbori, ce plante înalte, ce alee lungă de la poartă până la casă) și cât am stat în fotolii de răchită (cred) în pridvor, l-am cunoscut și pe nepotul lui, aflat în vizită cu o prietenă, un prieten și animalele de companie. Între timp a venit și poștașul-poștaș (al redacției era deja acolo și a refuzat o chitanță pe motiv că nu face colecție). Bâlbâind eu cam ce intenționam să scriu până în iunie 1987, citând când din Fundoianu, când din Horia Lovinescu, când din Vianu, când din Friedrich, când din Ianoși (coordonatorul lucrării) la un moment dat am fost întreruptă ironic: Măi, dar tu vorbești ca un om mare :)

Mi s-a rupt filmul, dar mi-a trecut totuși prin minte să-l rog pe poet dacă are să-mi dea un sfat. - Mai întâi continuă-ți ideea... întâi tu și întâi eu... Știi cine a scris asta? -... Sună a Nichita Stănescu... - Ei... Multe sună a Nichita Stănescu după ce au sunat mai întâi a Geo Dumitrescu... Oricum, am primit multe cărți, printre care o antologie în Livre de poche, cu prefață de Paul Claudel. Cu coperte albastre. Cu J. A. R. în chip de golan (Fondane). S-au pierdut. Au rămas numai două, dintre care nu am găsit-o acum decât pe aceasta, achiziționată de Geo Dumitrescu probabil de la un anticariat. Bucureștean sau parizian.

Pentru ziua de azi

Cred întru unul Domn Iisus Hristos pentru că sunt convinsă de adevărul Naşterii Lui minunate, de sfinţenia Botezului şi  a Epifaniei, de adevărul patimilor, al morţii, al Învierii, al Înălţării şi al Coborîrii Mîngîietorului, Duhul Adevărului.

Dar toate acestea sunt cu putinţă şi pentru că uneori îmi imaginez disperarea Apostolilor şi a celor ce L-au iubit încă în viaţă fiind, atunci cînd a fost răstignit; dar mai ales bucuria femeilor mironosiţe atunci cînd au găsit mormîntul gol, cînd Îngerul i-a spus Mariei Magdalena că Acela pe care Îl caută printre morţi a înviat.

Iar aceste intuiţii, aceste „probe experimentale” sau aceste exaltări d’un „coeur simple” mă ajută să înțeleg și de ce femeile L-au slujit cu dragoste şi nu s-au îndoit nici o clipă de dumnezeirea Lui, că întoarcerea la adevăr şi dragostea lor au fost fără rest, că ele L-au însoţit pe drumul calvarului şi I-au vegheat moartea, că ele au avut curajul de a merge la mormânt cu aromate pentru a-I unge trupul; că lor, Mironosiţelor, li S-a arătat înviat, iar ele au crezut cu bucurie în Învierea Lui.

În această privință

*

el aducea mereu

argumentul zdrobitor al realității

și baletul devenea marș

peste imaginile incolore

micșorați în fotografie

constrânși să zâmbim

pentru că altfel

ar fi fost mai greu pentru toți

dar afară stătea să plouă

și numai gândul la ploaie

mă chema

la fereastră

și vederile voastre largi

și dogmatismul vostru

și lumea voastră

căreia-i spuneți

lumea noastră

și cearta certă și sistemele voastre

și ascetismul și desfrâul vostru

medaliile pe piepturile voastre largi

promiteți, priviți, analizați, rețineți

meditați

și așa se sfârși

cu mitul corcodușului în gri

*

zile subțiri

zile de veghe

câțiva pomi în așteptare de un ceas și ceva

i-aș acoperi

să nu-i plouă

și ce s-ar mai putea întâmpla

vanitatea de a fi mic și neînsemnat

nu e timp

și nici nevoie

de lacrimi

*

mă gândesc că ar putea fi

un tren neutru

de fapt

nici nu mai există un tren personal

care să ne transporte

pe lumea asta

de fapt încă din secolul trecut

puteam vorbi

despre neutralitate

cum ar fi neutralitatea arborilor

plantați în spațiul fostului C.C. al P.C.R.

nu sunt frumoși copacii aceștia

spuneai

dar este o amintire disperată

ieșeam împreună de la Blow-Up

nu sunt frumoși

pentru că acceptă să trăiască aici

REȚETE DE ÎMBOLNĂVIRE

*
adormite prin parcuri
zilele au lumină și fără noi
adică ce războaie s-au peterecut
adică am mimat istoria
în timp ce ne îngrozeam
de cuvintele văzute
infirmiera noastră sora noastră de caritate
memoria

*
ți-ai fi putut permite
mai devreme sau mai târziu
toate idealurile (Hello! Hello!)
dar tu ai vrut un ideal care să-ți supraviețuiască
și să se îndrepte spre tine
pentru a te atinge
și răul metafizic te-a ferit de răul social

*
valurile nopții m-au adus prea devreme
la mal
și nu mi-am dat seama că sunt nefericită
iată-mă reabilitând metafora
în plin neopozitivism și hiperrealism
într-o noapte de mai cu totul alta decât a mea
*
îmi amintesc fiecare gest
și fiecare gest își aduce aminte
aș dori să refac o tehnică
sau o stare de spirit
din toate înfrângerile
totuși e mai mult decât necesar
să disperăm cu noblețe

*
și-mi mai amintesc cercuri
desene și pași
căsuța grădinarului
și ploaia
în acest cerc mic
în care iubirea cotinuă
de una singură
*
ah, parcă aș fi zis
dacă m-aș fi întors
dintr-o călătorie lungă
ah, sînt murdară de praf
ca mobila dintr-o casă părăsită
ah, exista un lac în poemul acela
și exista timp
ah, casele făceau schimb de pereți

Casnic-eroice

Mulțumirea unei mame care a strâns masa și a spălat și vasele mi se pare comparabilă cu aceea a unui soldat care a câștigat o luptă (chiar dacă nu încă întreaga bătălie). Pentru că și pregătirea unei mese presupune tactică, strategie, dârzenie 🙂 începând cu lista de cumpărături și până la sfârșit.

* Gestul frumos al lui Marian Mirescu mi-a reamintit că trebuie să mai intru şi pe-aici

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10219484947107542&set=a.10202526079346447&type=3&theater

Insolație

„O civilizație este atinsă atunci când delicații dau tonul”. Să te simți atât de intim cu un autor, încât în stația de tramvai când te-ntorci de la Lidl cu două plase grele să-ți vină în minte propoziția asta scrisă de el. Și asta nu pentru că te obsedează, ci pentru că exprimă un ideal pe care poate nu vei putea să-l atingi în această viață. În această țară. În această lume. Delicați sunt mulți pe lumea asta. Ei însă nu numai că nu dau tonul, dar sunt călcați în picioare. Poate Cioran când a formulat asta s-a gândit la celebrul vers rimbaudian.
Și poate exact în acel moment i s-a întâmplat ceea ce formula ca un fel de maximă sau ca uimire în caietul de la Talamanca: „Să ai geniu înseamnă să poţi digera influenţele pînă le faci urma pierdută”. Urma lui Rimbaud este pierdută. Pentru că tinerețea lui Cioran nu a fost chiar delicată. Dar cine suntem noi să-l judecăm?
Mijloacele culturii și scrisului în principiu sunt „delicate”. „Delicat ca masacrele sorilor, omorîți de săbiile înserării” (Emily Dickynson). (E clar că fac insolație).
Dar opțiunile politice foarte trecătoare trădează o oarecare asprime.
Sigur că și aceia pentru care au optat aveau dreptatea lor.
Este clar vorba de o delicatețe față de ceilalți, nu de o delicatețe egoistă și răsfățată, nu de o sensibilitate excesivă în ceea ce privește propria-ți persoană.
Dar a fi delicat înseamnă a iubi viața sau a iubi moartea?
A iubi moartea în slujba unei cauze care îi face pe alții fericiți, care le asigură o viață frumoasă și demnă. A iubi viața într-un final. Nu a muri pur și simplu pentru cineva, pentru ceva dintr-un impuls fanatic, dintr-o ambiție ideologică, finalmenete din ură față de ceilalți.
Teoretic epoca aceasta a noastră ar trebui să fie a delicaților care dau tonul. A minorităților delicate. Numai că minoritățile care dau tonul la noi sunt prea vocale și uneori brutale, acuzatoare, necomprehensive cu „celălalt” care își exprimă refuzul față de formulele lor.
Este fenomenul descris prea bine de Ricoeur ca revendicare nesfârșită, maladivă, de drepturi.
Or, delicații tac și așteaptă să fie recunoscuți. Să li se recunoască măcar delicatețea. (Insolație :))

În afară de Fantazia

În 368, aur condiționat. De la amanet. În consecință, respirăm un pic de „aer cu diamante”. Alchimie curată.

Dar acasă, pisica asta de curte transformată cu forța și cu toate micile disperări în pisică de apartament – imagine a nefericirii noastre și a lumii bolnave în care trăim.

Pentru noi, Puișorul Lunii și-a epuizat foțele în decembrie 1989, Michael Ende.

Când corpul își ia dintr-o caisă doza necesară de zahăr și o conduce spre creier:

Ești un adevărat chiriaș grăbit atunci când te poți îndrăgosti de un loc fără să îl dorești.
Graba chiriașului de tine este o formă de discreție, nu o nestatornicie :)

Spre ziuă m-am mutat cu totul în vis.

A sunat și alarma în el
am amânat-o și
m-am întors grăbită
fiindcă mă așteptai.
Acum scriu aici
în timp ce ne îmbrățișăm
și nici nu-mi pasă
dacă mă mai trezesc.

* updating 7:47

M-am trezit.
Am văzut că visul de-acum nu are nici-o legătură
cu ceea ce mi se propunea să distribui.
Dar e o bună descriere
pentru ce se poate întâmpla cu 40 de ani în urmă.
Aici e un birou notarial de traduceri?
Săru'mâna, da
m-ai invitat înăuntru ca și cum m-ai fi așteptat.
Decorul era neschimbat de acum 40 de ani.
După ce am vorbit ca doi vechi prieteni
și-n același timp ca doi proaspăt necunoscuți
te-am întrebat dacă mă mai ții minte.
Am făcut duș
m-am întors în dormitor
deja veniseră instalatorii din Drumul Taberei
în sufrageria de-acolo.
Și eram încă aici
pe Dezrobirii-Al.I.Cuza
și îmi strigai de dincolo
să mă grăbesc.

Un "extremism de centru":

În autobuz sînt de stînga. Într-o sală de spectacol sînt de dreapta :)

un fel de dor,

un fel de iubire, un fel de regret, un fel de nostalgie, un fel de absurd, un fel de-a scăpa printre degete ceea ce deja ai pierdut, de-a te apropia stând la distanță, de- a cuprinde pierzând, și totuși altceva decât toate acestea, mai mult decât toate acestea, ne apropiam pentru a vedea cât suntem de departe unul de altul

Un titlu fericit: Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, Cluj, 1971.

Nu am cartea la îndemână în acest moment, dar pot spune că în cuprinsul ei se află articole despre poezia română și despre poezia engleză sau americană, despre autori români și străini, despre probleme de filosofia culturii. Cu bibliografia occidentală „la zi” în acel moment.
Nu fiindcă nu aș avea astăzi și mâine alte griji și probleme personale mi-a venit în minte titlul acesta împreună cu gândul că ar fi bine ca principala tendință europeană să fie spre un timp al calmului valorilor. Dar mă gândesc că de acest ritm al timpului depind într-o măsură considerabilă și liniștea și echilibrul nostru, al fiecăruia.
Fiindcă în acest moment lumea este mult prea agitată după gustul meu.
Iar cultura consumului (de la cele necesare până la un anumit punct, la cele interzise – acestea din urmă generând și cultura derizoriului, a răului și a morții) a atins paroxismul.
Nu zic că ar fi nevoie de austeritate pentru a ne „resemna” cu consumul și cultivarea valorilor culturale. Zic numai că e prea mult zgomot de fond.
Dar până și mașinile au nevoie de liniște pentru a funcționa cum trebuie.

e avarie pe coloană

la instalația de apă din baie
și mi se pare atât de caraghios
să vorbesc despre libertate

Să ai măcar atâta credință

cât să speli geamurile știind că peste două săptămâni echipa de reabiliatre termică și "restaurare" a blocului le va sparge cu târnăcoapele, pentru a le înlocui cu termopane-termopane.