Fiindcă nu cred că omulanul se „reinventează”

(acesta e un clişeu echivalent cu „viaţa e o loterie”) ci numai restituie sau ascunde în diverse forme ceea ce timpul său unic, timpul său mic şi neînsemnat i-a dăruit sau i-a refuzat, iată cum se pregăteau unii elevi pentru bacalaureat (cred) proba la literatura română in 1981 :)

***

Un pictor este angajat să decoreze o biserică într-un sat în care există un spital de nebuni şi un spital de leproşi.
Pentru a desena trupurile sfinţilor, ia drept model trupurile leproşilor, iar pentru a le desena ochii, se foloseşte de ochii nebunilor.
Biserica astfel pictată este de o nemaiîntîlnită măreţie şi expresivitate, dar pictorul nu şi-a isprăvit munca, mai trebuie să picteze ochii Domnului, în locul cărora rămăsese zidul alb şi gol. Robit de frumuseţea propriei munci, temîndu-se de o pedeapsă din partea sfinţilor, sau chiar din partea Domnului, pictorul începe să ştergă cu vopsea tot ce a creat, până cînd ajunge la ochii Domnului. Aici nu are ce şterge, pentru că ochii nu erau pictaţi.
Dacă aceşti ochi nu pot fi şterşi, înseamnă că sînt ochii iubitei lui şi pictorul începe să bată în zid să îşi cheme iubita, să îşi roage iubita să îl primească în zidul bisericii, iubita care îl închisese, îl zidise în mijlocul oamenilor.
___________________________________________________________________

Procedând la acest exemplu (de fapt, la rezumatul unei creţii literare în termeni rigizi), nu am încercat o demitizare a Meşterului Manole, ci o inversiune. Dacă mitul ar fi fost astfel creat de la început, dacă Balada „Meşterul Manole” ar fi avut un astfel de curs, atunci mitul jertfei nu ar mai fi existat în acest ……………………………………………

***

P.S. Asta am găsit ieri, căutînd „Scara”