Sfinţii Trei Ierarhi

„Cum să nu umblăm întru înnoirea vieţii şi să nu întrecem în dreptate pe cărturari şi pe farisei, când ascultăm cuvintele Domnului? «Aţi auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două» (Mt.5, 38-41). (...) Şi aşa ne învoim şi cu una, şi cu alta. Moartea însă, pe care nu o chemăm, spre mâhnire ispitindu-ne, pândeşte prin păcat să ne lovească, dar noi se cade să răspundem acestei lovituri cu înnoirea vieţii omului nou. Dar cum de nu a şi murit faţă de lege cel ce nu s-a gândit să-i fie supus? Trăieşte în Hristos cel care-şi lasă şi cămaşa? Noi învăţăm că orice dreptate după lege să se păzească cu prisosinţă. Dar nu numai că trebuie să ne răstignim legii, ci trebuie să şi murim faţă de lege, precum ne-a învăţat Apostolul, zicând: «Eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc în Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine» (Gal. 2, 19-20).(...) Dar pentru ca să nu se arate cineva mâhnit de botezul cu o astfel de moarte şi îngropăciune, ca şi când şi-ar pune nădejdea în stricăciune şi în pieire, iar nu în înnoirea vieţii, azvârle sămânţa şi statorniceşte nădejdea strălucitei învieri, când adaugă zicând: „Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rom. 6, 5). Căci dacă în această asemănare a morţii suntem morţi şi îngropaţi cu Hristos, întru înnoirea vieţii să umblăm, nu privind moartea ca stricăciune, ci socotind înmormântarea ca pe sădirea seminţelor. Şi murind negreşit celor neîngăduite, să ne arătăm credinţa lucrătoare prin dragoste. Atunci ne vom învrednici de nădejdea despre care cu Apostolul să zicem: «Căci cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate» (Flp. 3, 20-21)”. – Sfântul Vasile cel Mare, Despre botez, Traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, pp. 70; 72; 74.

„Sau poate că s-a zis «La început a făcut» din pricină că facerea cerului şi a pământului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece «începutul» este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum „începutul” căii încă nu-i calea, iar „începutul” casei nu-i casa, tot aşa şi „începutul” timpului nu-i timpul, şi nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că „începutul” este timp, să ştie acela că împarte „începutul” în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de la sfârşit. Este însă cu totul de râs să te gândeşti la un început al „începutului”. Cel care împarte „începutul” în două, face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele” – Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Σοφία, Editura Biserica Ortodoxă, 2004, p.23.

„Nu este în puterea oricui, voi aceştia, nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu. Nu este chiar aşa de puţin însemnat lucrul acesta şi pe puterea celor care se târăsc pe pământ. Voi adăuga chiar că nu se cade a vorbi despre Dumnezeu în orice vreme şi nici oricui şi nici orice, ci este o vreme când trebuie să vorbim despre El şi cât trebuie să vorbim despre El. Nu este în puterea oricui să filozofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei care s-au cercetat cu deamănuntul şi care au intrat pas cu pas în calea contemplaţiei şi care, înainte de aceste îndeletniciri, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care cel puţin se silesc să se cureţe. (...) Când dar să filozofăm despre Dumnezeu? Să filozofăm atunci când ne dau răgaz lutul şi tulburarea din afară şi când puterea noastră călăuzitoare nu ne este răvăşită de închipuiri obositoare şi rătăcitoare, ca de exemplu atunci când amestecăm litere frumoase cu litere urâte, sau mirosul plăcut al mirurilor cu nămolul stătut. Căci, într-adevăr, se cade mai întâi să avem răgaz, şi apoi să cunoaştem pe Dumnezeu şi numai când avem vreme prielnică să judecăm dreptatea Teologiei. Şi cui se cade să filozofeze despre Dumnezeu? Se cade să filozofeze despre Dumnezeu cei care consideră lucrul acesta cu seriozitate şi care nu pălăvrăgesc cu plăcere despre el ca despre oricare altul: după alergări de cai şi după spăectacole şi după cântece şi după îmbuibarea pântecelui şi a celor de sub pântece şi pentru care este o parte de plăcere şi flecăreala despre astfel de lucruri şi eleganţa şi subtilitatea contrazicerilor. (...) Şi nu zic că nu trebuie să ne amintim oricând de Dumnezeu, ca să nu se năpustească iarăşi asupra noastră oamenii uşori şi grăbiţi în toate. Căci de Dumnezeu trebuie să ne amintim mai degrabă decât să respirăm şi, dacă se mai poate spune, nimic altceva nu trebuie să facem, decât să ne amintim de Dumnezeu. Şi eu sunt unul dintre cei care laudă cuvântul care ne porunceşte să medităm zi şi noapte, şi să povestim şi seara şi dimineaţa şi să binecuvântăm pe Domnul în toată vremea şi, dacă trebuie să spun şi cuvântul lui Moise, să ne amintim de Dumnezeu când ne culcăm, când ne sculăm, când călătorim, când facem orice altceva şi, prin aducere aminte de El, să ne formăm spre o viaţă curată”. – Sfântul Grigorie de Nazianz, „Cuvântarea întâi despre Dumnezeu”  în Taina care m-a uns. Cuvântări, Traducere din limba greacă de pr.dr. Gheorghe Tilea, Bucureşti, Editura Herald, 2004, pp. 28-30.

„Dar sunt unii oameni fără judecată, care, chiar după atâta învăţătură, încearcă să nu creadă; unii nu îngăduie ca lumea aceasta să aibă un creator; alţii spun că lumea şi cele din lume s-au făcut de la sine; în sfârşit, alţii spun că toate s-au făcut dintr-o materie preexistentă. (...) Dacă Dumnezeu nu S-ar fi îngrijit de mântuirea noastră ca să conducă limba profetului, ar fi fost de ajuns să spună că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi marea şi animalele şi n-ar mai fi pus nici ordinea zilelor, nici ce s-a făcut în ziua întâi şi ce s-a făcut în zilele următoare”. – Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, Traducere din limba greacă veche de preotul profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003, p73.

„V-aţi gândit, oare, la mine în timpul cât am fost despărţit de voi? Eu nici o clipă nu v-am putut uita! Am părăsit oraşul, dar amintirea voastră nu m-a părăsit. După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit, tot aşa şi eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine frumuseţea lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori, tot aşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând,  ca pe nişte felurite culori de virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea ochilor minţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam mereu în suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în călătorie, şi când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu chipurile voastre dragi: nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: «Eu dorm, dar iniuma mea veghează». Nevoia de somn îmi lipea pleoapele, dar tirania dragostei faţă de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul! Visează noaptea ce gândeşte ziua. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii dragostei”. – Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii I”, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile dspre pocăinţă. Sfântul Sofronie al Ierusalimului, Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, traducere din limba greacă de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de misiune al  Bisericii Ortodoxe Române, 1998, pp.7-8.

***

spune-mi ceva luminos

ca în rugăciunea de Anul Nou

când s-au răsturnat două pahare cu vin

arată-mi că eşti viu

şi într-o zi ne vom ţine de mână

la Vatra Dornei încep sărbătorile zăpezii

şi chiar acum copiii sună la interfon -

mai au de luat câte ceva

pentru omul de zăpadă

din spatele blocului.

Informaţia costă. Anarhocapitalismul de stat

Ieri am fost să depun un dosar la Judecătoria din oraşul C, de unde trebuie să iau o hârtie pentru a rezolva o problemă în oraşul B, căci altfel creditorii nu mă vor lăsa să-mi trag sufletul, aşa cum se cuvine.

Deşi aveam o adresă de la un expert din oraşul B, în care solicitarea era formulată clar şi distinct, deşi aveam toate actele necesare tristului demers, doamna (cu plete blonde, fără nici cea mai mică aluzie) de la biroul din oraşul C a mai solicitat o cerere în numele meu personal, îndrumându-mă către o dactilografă de la subsolul clădirii. Dactilografa s-a dovedit cumsecade, atenţionându-mă că cererea trebuie făcută în numele persoanei care mă însoţea, ca reprezentant al drepturilor minorilor intraţi fără voia lor în această poveste. Aşa e procedura. Pe măsură ce erau transcrise la maşină datele printate la biroul din oraşul B, am aflat că mai este nevoie de-o adeverinţă medicală şi de încă un exemplar din celelalte acte (eu fiind pregătită numai cu două exemplare). În acelaşi spaţiu se aflau trei xeroxuri la care cozile erau interminabile. După ce am achitat taxa de 15 lei pentru dactilogarfiereea celor câteva rânduri şi înainte de a ieşi din clădire pentru a căuta un alt xerox, m-am apucat să-mi aranjez hârtiile pe colţul unei măsuţe. Nici nu am apucat să ating vreuna din hârtiile împrăştiate, că un domn care pur şi simplu stătea pe un scaun acolo îmi spune că acela e un spaţiu privat. Cu alte cuvinte, măsuţa era plătită de el. - OK, îmi cer scuze, e vorba de câteva secunde, zic eu, amintindu-mi că pieţarii te lasă să-ţi aranjezi sarsanelele pe măsuţele închiriate de ei. - Doamnă, nu înţelegeţi că nu aveţi voie la măsuţa asta? Că s-a întâmplat să ne mai dispară hârtii. - Bine, dar nu văd nici-o hârtie aici, în afară de ale mele. - Nu mă refer la dumneavoastră, adaugă rânjind către o doamnă costumată în robă neagră, dar trebuie să luăm toate măsurile. - Domnule, chiar nu înţeleg...- Doamnă, să ştiţi că eu pot să chem şi jandarmii...Înainte de-a apuca să deschid gura, persoana care mă însoţea mă trage de mână spre ieşire, că n-are rost să-ţi pui mintea cu ăştia.

Revenite cu actele acolo unde trebuia să depunem dosarul, în timp ce i le înmânam doamnei care ne trimisese la dactilografă, o întreb despre adeverinţa medicală. - Da, zice ea alene. - Şi în afară de adeverinţă mai este nevoie de vreun act? - Puneţi la dosar tot ce credeţi dumneavoastră că mai este necesar. - Păi de unde să ştiu eu ce act mai este necesar? - Trebuia să vă informaţi înainte de-a veni aici. - Dar eu înainte de-a veni aici m-am consultat cu un notar, iar acum aflu că asta nu e suficient. - Doamnă, eu nu sunt obligată să vă dau nici-o informaţie, trebuia să angajaţi un avocat. - A, deci asta era problema! Şi, eventual, să mi-l recomandaţi dumneavoastră! Ba da, sunteţi obligată să mă informaţi cu toate datele necesare legate de acest dosar, din moment ce sunteţi angajată pentru asta într-o instituţie de stat, iar eu sunt contribuabil. - Doamnă, vă rog să părăsiţi biroul, că nu dumneavoastră aţi făcut cererea, ci persoana care vă însoţeşte. - Da, dar ea a făcut cererea pentru un dosar care mă priveşte pe mine, şi apropo, ne-aţi dezinformat prima dată... - Dacă nu ieşiţi acum din birou, chem jandarmul! - Haideţi,  chemaţi-l! – se deşteaptă în mine Florin. 

Formează un număr, şi peste câteva secunde în încăpere intră în forţă un om înalt ca bradul, bine hrănit şi bine echipat. Puţin derutat în faţa a trei femei care se uitau una la alta, se recomandă, la care mă recomand şi eu (inclusiv cu afilierea instituţională, nici nu ştiu de ce mi-a venit aşa) şi reprezentantul ordinii publice mă conduce spre ieşire. Străbatem în tăcere culoarele judecătoriei din oraşul C şi ajunşi la ghişeul lor, sunt înconjurată de vreo şapte clone ale aceluiaşi individ. Şeful, de la birou întreabă: - Ia spuneţi doamnă, ce s-a întâmplat? Îi povestesc întâmplarea de mai sus şi în concluzie el îmi cere buletinul. - De acord, dar vă rog să vă legitimaţi şi dumneavoastră! - Sigur, sigur, îmi promite în timp ce copiază datele din cartea mea de identitate, adăugând aspru, dur, dar exigent: - Doamnă, deocamdată noi nu o să luăm nici-o măsură împotriva dumnevoastră. - Dar aţi putea să luaţi măsuri împotriva mea pentru că am pus o întrebare? - Doamnă, vă dorim o zi bună!

Ieşind din judecătorie încep să plâng şi în acest timp mă sună o bună prietenă. Aflând ce s-a întâmplat, copleşită de indignare, mă sfătuieşte să fac o reclamaţie pentru abuz în serviciu împotriva celor care m-au umilit.

Ieri eram hotărâtă să fac reclamaţia, dar astăzi este o altă zi, în care îmi ajunge că am scris despre mica mea întâmplare kafkiană.

                             

                                                                                             

În aşteptare

Mi s-a părut de folos să adaug la mărturisirea mea despre părintele Justin şi pe aceea a soţiei mele. Aceasta mi-a adus, după multe îndoieli, cîteva pagini în forma unei scrisori adresate mie, la care am adăugat un număr de note pe care le cred lămuritoare.

                                                             *

„Bucurie!” este binecuvîntarea pe care eu cel puţin am auzit-o cel mai des de la părintele Iustin.[1] Şi pot să spun că tocmai acest creştinism binevoitor, lipsit de ipocrizie, făţărnicie, ursuzenie, afectare şi solemnitate (nazală)[2] m-au cucerit în persoana sfinţiei sale.

Venirea mea la Petru Vodă, în februarie 2001, a reprezentat modelul alegerii absurde (dacă în absurd poate fi vorba de alegere). Ca „debutantă” creştină ce frecventa din 1997 biserica „Sapienţei” din Bucureşti – fiind pe deplin mulţumită de lucrarea duhovnicească a părintelui Constantin Voicescu şi a vrednicului său urmaş, preotul Marin Cojoc, cît şi de frumoasa, nobila prietenie ce domnea în biserica aceea alcătuită din prieteni şi fraţi – nu ajunsesem la o măsură care impune un urcuş mai anevoios. Nici inima, nici „raţiunea” nu mă chemau la Petru Vodă. Nici măcar simţămîntul sau principiul datoriei de soţie de a te urma, cu toate că începusem să învăţ smerenia şi să-mi înfrîng duhul de libertate şi răzvrătire (mai mult silită de împrejurările tîrziei mele maternităţi).

Cred că în cazul nostru, părintele Iustin a făcut una din acele „minuni” greu de văzut pentru cei din afară: s-a rugat ca eu şi copiii să venim la Petru Vodă, unde tu te aflai de aproape un an. De aceea spun că hotărîrea a fost doar aparent absurdă: nimic nu mă atrăgea acolo, dar nici n-am fost silită în vreun fel. Şi totuşi am venit. Cred că părintele s-a rugat pentru asta până în clipa în care a înţeles că locul meu nu este acolo, şi într-un tîrziu mi-a dat binecuvîntare de plecare.

Mi-ai zis de multe ori că părintele le spune unora ceea ce simte dînsul că ar vrea ei să audă. Cazul meu. Care îmi arată cît de fin psiholog este părintele. Cred că sfinţia sa le spune unora ca mine cam ce le-ar plăcea lor să audă la un moment dat, pentru că intuieşte neputinţa lor duhovnicească şi îşi dă seama că aceasta este singura soluţie de folos, pentru a nu-i lăsa să se piardă cu totul. Or, acest tratament deosebit pentru fiecare caz în parte dă rezultate mult mai bune decît asprimea unei inutile sincerităţi. Îngăduinţa aceasta pune în mişcare discernămîntul fiecăruia. După plecarea de la Petru Vodă mi-am înţeles mai bine starea de fiinţă lumească, iar pe de altă parte m-am întors cu inima într-acolo, într-un dor care creşte de la an la an.

În cele opt luni de zile cît am stat la Petru Vodă (la maici), am avut doar patru convorbiri cu părintele Iustin. În afară de acestea, i-am trimis prin maica Iustina o scrisoare în care îi arătam de ce trebuie să plec, dar aceasta nu pentru că aş fi fost ţinută acolo cu forţa, ci pentru că mă apăsa nerecunoştinţa mea şi presimţeam că astfel mă lipsesc de înţelegerea unor lucruri deosebit de însemnate, nebănuite pînă atunci. Cum spuneam, părintele a găsit rezolvarea cea mai elegantă pentru meschinul meu conflict interior: mi-a dat binecuvîntare să plec şi mi-a lăsat în acelaşi timp uşa deschisă pentru întoarcere. Cred că nu sînt singura fiică „risipitoare” cu care a procedat astfel.

De fiecare dată cînd l-am văzut, în prezenţa părintelui Iustin am simţit adierea sfinţeniei. Frumuseţea chipului său mă emoţiona, fără să mă stînjenească. Şi – de îndată ce treceam pragul chiliei sale, din îmbulzeala hotărîtă a celor de pe hol, prea nerăbdători să se mîntuiască – trăiam ceea ce citisem în unele cărţi, dar nu încercasem niciodată: „ruptura de nivel”. Doar faptul că mă aflam acolo – în chilia care, deşi înăbuşită de cărţi, icoane, dulciuri, fructe, sticle de suc avea o mare capacitae „locativă” (într-o dimineaţă am numărat cel puţin zece persoane, care nu dădeau semne de disconfort în acel spaţiu minuscul) – mă liniştea.

Nu ştiu dacă părintele face minuni pe loc şi văzute. Dar pe durată lungă lucrarea sfinţiei sale îşi arată roadele. În ceea ce mă priveşte – în puţinele întîlniri pe care le-am avut cu părintele după ce am plecat de la Petru Vodă (cam o dată pe an), deşi nu cred că am reuşit altceva decît să-l amuz cu imaturitatea mea de femeie şi de mamă la o vîrstă la care ar putea fi bunica propriilor copii – am simţit în preajma lui dragostea cu care cred că ne-ar primi Dumnezeu la El, dacă am fi vrednici de aceasta. O dragoste care te înalţă, nu în înţelesul că ajungi un „ales”, ci în acela că te ajută în clipa aceea să alungi „grija cea lumească”. Pe lîngă această adiere cerească ce vine din dragoste, din suferinţă biruită şi din spirit de jertfă mereu treaz – căci nu am auzit de un alt stareţ gata să-l asculte, să-l sfătuiască şi să-l binecuvînteze pe fiecare în parte din mulţimea închinătorilor veniţi la mînăstirea lui; şi, din pricina aceasta, gata să nu se hrănească şi să nu doarmă deloc, fiind nevoie ca maica Iustina (cea de la bucătărie) să-i aducă mîncarea în chilie sau ca paznicul Marchian să amintească celor dinăuntru cît este ceasul – aşadar, pe lîngă aceasta, am fost mişcată de desăvîrşita cunoaştere a rînduielilor lumeşti şi a lucrurilor „omeneşti” de care dădea dovadă părintele.

Deşi nu a stat în lume decît pînă la vîrsta de 17 ani – restul vieţii petrecîndu-l în mănăstiri, puşcării şi iar mănăstiri – părintele cunoaşte mai bine decît orice moralist sau sociolog îndatoririle vieţii de familie, este la curent cu tot ce se întîmplă în viaţa politică, mărturisindu-şi în acelaşi timp mîhnirea că nu mai poate să se adîncească în studiu.[3]Pe deasupra, autoironia părintelui îndeamnă la smerenie. Într-o vară (prin 2006) îi povesteam un dialog între mine şi Ana.[4] Într-o zi, uitîndu-se la icoanele pe care le aveam în casă, a început să mă întrebe:

-          Lilica, Dumnezeu se uită la noi? Da – i-am răspuns eu, oarecum mirată.

-          Şi Maica Domnului se uită? Da.

-          Şi Sfînta Ana? Da.

-          Şi Sfîntul Mina? Da.

-          Şi Părintele Iustin se uită la noi? Da...- am ezitat eu – cred că da.

La acestea, părintele a zîmbit subţire şi mi-a zis: Ei, părintele Iustin se uită mai mult la...televizor. Iar apoi mi-a povestit cum, pe cînd era preot la Mănăstirea Secu, un băieţel l-a întrebat dacă văzuse vreodată un înger. Iar sfinţia sa i-a răspuns: Da, acum, îl am în faţa mea! Şi peste ani – a urmat părintele – băieţelul de atunci a ajuns preot. Adineauri l-ai văzut, ieşea de la mine. Şi mi-a mai povestit cum, arătându-i lui Gabriel (băieţelul crescut de maici, de aceeaşi vîrstă cu Ana) o carte oarecare şi întrebîndu-l ce este aceea, copilul a răspuns: O carte! Iar apoi, arătîndu-i şi Biblia şi întrebîndu-l ce este, Gabriel nu a mai răspuns nimic. – Aşa că, draga mea, doar copiii mai păstrează legătura cu Cerul şi au alte înţelegeri decît noi.

Sau – într-o dimineaţă, pe la 5, după Sfînta Liturghie, aflîndu-mă în chilia sfinţiei sale pentru binecuvîntarea de drum – au intrat grăbiţi vreo patru călugări aşteptaţi de maşina cu motorul pornit; iar părintele – nici mai mult, nici mai puţin – i-a întâmpinat cu vorbele: Uite, măi, florile pustiei!

Ceea ce am învăţat practic de la părintele Iustin este răbdarea. Pe lîngă acestea, Petru Vodă a fost pentru mine o şcoală a smereniei, unde mi s-a cultivat simţul realităţii şi al valorizării. Pe de o parte, am învăţat să nu mai pun nici un preţ pe bunurile materiale (şi aici modelul este în chip vădit părintele Iustin, cel mai modest stareţ din România, probabil); iar pe de alta, să preţuiesc binecuvîntarea anumitor comodităţi ale vieţii moderne, care mi se păreau pînă atunci de la sine înţelese şi cuvenite.[5] În sfîrşit, lucrul cel mai însemnat e că – trăind un timp în obştea maicilor de la Petru Vodă, întemeiere unică a părintelui Iustin – am înţeles rînduiala şi nobleţea condiţiei mele de femeie.

Dacă de la o vreme încoace se tot pune problema „reformei” Bisericii Ortodoxe, a „modernizării” ei, eu pot da mărturie din scurta şi, fără îndoială, superficiala mea experienţă de la Petru Vodă – că părintele Iustin a făcut mai mult decît atît: a „democratizat-o”. Ca să nu fiu greşit înţeleasă, precizez că această „democratizare” provine dintr-un punct de vedere conservator. Adică părintele a încercat revenirea la adevăratul duh creştin de la început: acela al frăţiei, al împreună-petrecerii dintre bărbaţi şi femei, dintre bătrîni şi tineri, şi chiar copii.[6] Acolo, la Petru Vodă, dacă eşti curat cu inima, nu te simţi nici impostor ca proaspăt creştin, nici un îmbogăţit de război duhovnicesc.

Aşa se explică de altfel şi faptul că, acolo unde (firesc) puterea şi autoritatea o au bărbaţii, am fost primită şi eu, păcătoasa, printre alte femei mirene. Părintele este delicat şi generos cu femeile. Femeia are cuvînt în faţa părintelui, iar unele dintre ele chiar abuzează, cerînd cuvînt de folos pentru frigiderul stricat sau pentru cloşca fugită de pe ouă. Dar blîndeţea părintelui (uneori ironică, ce-i drept) pare nesfîrşită.[7] Este ca şi cum, printre nesfîrşitele treburi duhovniceşti şi organizatorice, părintele ar ţine să amintească în ocice clipă că Domnul nostru Iisus Hristos S-a născut din femeie[8], că femeile L-au slujit cu dragoste şi că nu s-au îndoit nici o clipă de dumnezeirea Lui, că întoarcerea la adevăr şi dragostea lor au fost fără rest, că ele L-au însoţit pe drumul calvarului şi I-au vegheat moartea, că ele au avut curajul de a merge la mormânt cu aromate pentru a-I unge trupul; că lor, Mironosiţelor, li S-a arătat înviat, iar ele au crezut cu bucurie în Învierea Lui.[9]

Sînt un om (mă rog, o femeie, mă vei corecta tu riguros după limba franceză, faţă de care luai seama că a păstrat distincţia între „l’homme et la femme”[10]) care îşi petrece o mare parte din viaţă în închipuire. Adică m-am obişnuit de mică să le aplic oamenilor un tratament imaginativ pentru a-i iubi şi uneori chiar pentru a-i răbda. Investesc în ei capitalul propriilor idealuri, uneori pînă la secătuire. Privitor la părintele Iustin, nu a fost nevoie de acest exerciţiu. În cazul lui, nu am aşezat în inima mea (care, după cum spuneam, bate mai mult după ritmurile închipuirii) doar imaginea (atît de însemnată în zilele noastre) unui bătrîn cu barba şi părul albe şi lungi, de o eleganţă împărătească în toate mişcările. Nu, eu îl văd ca pe unul dintre puţinii oameni vii a căror existenţă îmi dovedeţşte că e bine să trăieşti şi în realitate.[11]De fapt, cred că asta este latura minunată a lucrării părintelui Iustin: că bunătatea acestei lucrări se revarsă şi către cei sortiţi să rămînă în lume, oriunde s-ar afla la o vreme, că modelul lui postnicesc, moral şi duhovnicesc întruneşte dacă nu iubirea, cel puţin admiraţia şi respectul unor oameni de cele mai deosebite orientări, cu condiţia unei minime onestităţi din partea lor.

Astfel, pot spune că într-un fel am renăscut şi eu pentru că părintele Iustin m-a ajutat să descopăr partea bună din mine. Am învăţat să nu deznădăjduiesc, uitîndu-mă în oglinda sfinţiei sale şi a altora din jurul său: părintele Chesarie, maicile Magdalena şi Iustina Băbuş, maica Iustina doctoriţa, maicile Heruvima şi Serafima, maica Evloghia şi altele, pe care le rog să mă ierte că le-am uitat pe moment numele, păstrându-le însă în amintire chipurile şi glasurile psalmodiind. Sînt fericită că, datorită părintelui Iustin, pot bănui nu atît ce înseamnă un „destin de excepţie”[12], cît o viaţă sfinţită. Şi, ca să închei, pomenesc o vorbă a dînsului, cît o nesfîrşită carte: Sîntem oameni în măsura în care avem Evanghelia cu noi.

Cu foarte mici şi nu definitive modificări stilistice, din cartea-album Justin. Puţine însemnări adunate de Florin Stuparu depre părintele nostru întru Hristos Justin Pîrvu din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos: Ignatie, Vichentie, Ioan, Ştefan, Kesarie, Teodat, Xenofont, Iustin, Hrisostom, Filoteu, Iustina, Lorena-Valeria, Florin (Popescu), Eleodar, Ion, Mugur, Valeriu, Editura Scara, 2009, pp. 111-116.

[1] “Bucuraţi-vă!” este urarea apostolească pe care o întîlnim adeseori în epistolele lui Pavel. De pildă: “Bucuraţi-vă întru Domnul totdeauna! Şi  iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4:4).

[2] Cîntarea şi vorbirea nazală, nefirească, în biserică e semn limpede al minciunii, al fariseismului.

[3] Într-o seară, monahul Filoteu i-a dus părintelui Iustin tratatul de dogmatică al Cuviosului Iustin Popovici, în sîrbeşte. Eram şi eu acolo şi l-am văzut pe părintele nostru Stareţ că se bucură mult de carte, dar că se şi întristează totodată. Şi ne-a zis: Măi, aş fi putut şi eu să scriu, poate. Am avut mare rîvnă de carte. Dar, în loc să învăţ şi săscriu, eu am stat în puşcărie. N-am făcut nimic în viaţă! Eu m-am mirat şi m-am mîhnit, şi i-am zis: dar, părinte, tocmai în închisoare aţi avut o mare lucrare; şi apoi în mănăstiri. Da – mi-a răspuns – dar totuşi...

[4] Fetiţa noastră cea mică, pe atunci avea mai puţin de cinci ani.

[5] Soţia mea a trăit şi ea orăşeneşte, şi i s-a părut firesc aşa, măcar că şi-a petrecut vacanţele copilăriei la ţară. „La maici” (la „laborator” şi apoi în casa pe care am făcut-o eu acolo) a vieţuit aşa cum povesteşte maica Iustina, cu totul greu, mai ales pentru o mamă cu copii mici. Ceea ce vrea să spună aici e că a preţuit jertfelnicia maicilor, puterea lor de a se lepăda de comodităţile cele mai simple.

[6] Odinioară, mulţi s-au smintit că la Cuviosul Stareţ Ambrozie de la Optina veneau multe femei, din toate stările sociale, poposind  la mănăstire uneori vreme îndelungată. Faptul e povestit de Feodor Mihailovici Dostoievski în Fraţii Karamazov (Stareţul se numeşte Zosima). La fel, mulţi s-au smintit că Stareţul Iustin Pîrvu găzduieşte în mănăstire multe femei închinătoare, dar mai ales monahii. Curăţia sufletească şi trupească a părintelui Justin, ajunsă la măsura sfinţeniei, face cu putinţă acest pogorămînt de la rînduielile monahale, care opresc şederea femeilor şi copiilor în mănăstirile monahilor.

[7] „Femeia are cuvînt în faţa părintelui” pentru că ea este „vasul cel slab”. L-am întrebat o dată de ce face atîtea pogorăminte părţii femeieşti, aceea care acum este aproape întrutotul luptătoare împotriva lui Hristos şi a rînduielilor Lui. Şi mi-a răspuns aşa: Pentru că ele sînt mai slabe, dragul meu! Nu e locul şi nici vremea să pomenim ce înseamnă „feminismul”, despre faptul că „femeia conduce” (din vina firii bărbăteşti, de altfel). Nu, vreau să spun doar că părintele Iustin – bărbat desăvărşit (mai ales că a trăit toată viaţa în feciorie, asemenea lui Pavel) şi preot (adevărat) al lui Dumnezeu, adică povăţuitor  - are atîta smerenie încît face pogorămînt femeilor şi tinerilor. Am văzut asta şi faţă de soţia mea, şi m-am tulburat. Apoi, am înţeles: părintele ne vede pe toţi ca pe nişte „copii” (în înţelescul de oameni neîntregi) şi ne îngăduie, pentru că mai avem de crescut.

[8] „Căci, precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul prin femeie” (1 Corinteni 11:12)

[9] Într-adevăr, femeile au avut mai multă dragoste şi mai mult curaj în toate aceste împrejurări, cum arată Sfîntul Ioan Hrisostomul în Omilii la Matei.

[10] Nu este chiar aşa, pentru că „om” este bărbatul împreună cu femeia, precum citim în Cartea Facerii: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1:27). Şi încă: „Bărbat  şi femeie a făcut, şi i-a binecuvîntat şi le-a pus numele «om»” (Facerea 5:2).

[11] Închipuirea este la un atît de mare preţ în ziua de azi încît s-a ajuns la a trăi într-o lume cu totul virtuală, cum se zice, ce e drept cu ajutorul tehnologiei. Şi nimeni nu-şi dăseama cît de primejdioasă este nepăzirea acestui simţ.(...). Nu e nici un rău a ne închipui lumea şi oamenii mai bune şi mai frumoase decît sînt, precum povesteşte mai sus Valeria. Aceasta e o mare înşelare, care duce negreşit la părerea de sine şi la o subţire trufie, adică la închipuirea că noi înşine sîntem buni şi evlavioşi. (...) Părerea mea e că lipsa de vlagă şi rătăcirea Ortodoxiei de azi se datorează în bună măsură trăirii în închipuirea aceasta „cea bună”, care nu face decît să ne adoarmă conştiinţa.

[12] Este o formulă (de la Mircea Eliade, cred) a celor care au urmărit să trăiască „experienţe spirituale” – în cazul Valeriei nu prin Yoga sau prin alt fel de ocultism, ci prin „cultură” – „experienţe” care nu urmăresc nici ele altceva decît „îndumnezeirea” cea mincinoasă.

Şi pentru că ninge...

Florin în decembrie 2010, în vizită pe la Valeriu, Despina şi doamna Maria Pantilimon.

Înviere

de câte ori înclin să cred
că viaţa e o pubelă de gunoi
începe să ningă
şi în cartierul meu

După Înviere

Florin la masa de Paşti, în 2009, împreună cu noi toţi, ca şi acum.
Le mulţumesc Despinei şi lui Valeriu Pantilimon pentru aceste fotografii din primitoarea lor casă.

„Mută-te în munţi, ca o pasăre!”

http://apologeticum.wordpress.com/2011/08/02/florin-stuparu-evocandu-l-pe-parintele-justin-in-cartea-editata-de-el-justin/

Şi în continuarea acestei evocări:

Ajungând la propria mea istorisire despre Stareţul Iustin şi aşezământul său de la Petru Vodă, sînt nevoit să repet cîte ceva din cele zise în paginile dinainte. Cunosc destul de bine istoria monahismului, dar ce a făcut părintele este un lucru cu totul deosebit. Nicăieri (după ştiinţa mea) un stareţ nu a încercat să apropie, să aducă lumea în şi lîngă mănăstire, să adune laolaltă mireni şi monahi într-o frăţie creştină care începe cu chiliile mănăstirii şi urmează într-un fel de „sat mănăstiresc” răspândit în pădure pe drumul către satul propriu-zis. (...)

Părintele Iustin înţelege prea bine duhul acestor vremi şi ştie că acum, mai mult decât oricând, cei care vor să-şi scape sufletele lor şi pe ale copiilor lor trebuie să se tragă deoparte din această prindere a lumii, cu orice preţ. Şi tocmai pentru aceea încearcă stareţul să-i scoată afară din această „lume” nu numai a păcatelor trupeşti, dar a văditei lepădări de Hristos, pe cît mai mulţi. Pe cei tari, prin călugărie; pe cei mai neputincioşi, prin statorniocirea lor măcar în preajma mănăstirii.

Eu însumi sînt unul dintre acei orăşeni căsătoriţi care am ajuns să locuiesc mai întâi în mănăstire, iar apoi să-mi construiesc casă în apropiere, drept în pădure. Ca să lămuresc cît de cît ce s-a întîmplat cu mine, trebuie să o iau ceva mai de departe.

A fost aşa: după treizeci şi ceva de ani în care trăisem într-un curat ateism şi în nenumărate alte patimi sufleteşti şi trupeşti, am simţit un dor fără nume după Cineva, adică după o Persoană necunoscută şi tainică. Nu ştiam Cine e, dar tot El mi-a trimis om care să mă îndrume. Acesta era un foarte tînăr prieten, care, după un colegiu de informatică, se călugărise pe neaşteptate la Sihăstria. El m-a dus la spovedanie (prima dată în viaţă), la părintele Ioaniche Bălan. (Mi s-a spus că, la oarecare vreme după acea spovedanie, părintele Ioaniche a ţinut un cuvînt în biserică, prilej cu care a povestit că tocmai îl întîlnise pe cel mai necredincios om din lunga lui existenţăde duhovnic. Mi-am dat seama că acela eram eu, şi m-am ruşinat. Mult mai tîrziu, am înţeles că ateismul cinstit e totuşi mai bun decît „creştinismul” înşelat sau eretic. De prima boală te poţi izbăvi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al bunei tale voinţe, într-o clipeală de ochi; de boala cea din urmă, mai niciodată).

De atunci, vieţuirea mea avea să se schimbe tot mai mult, pe neştiute, ca urmare a tainei spovedaniei, al doilea botez, cum se zice. Încet-încet, am ajuns să mă rog după pravilă, să merg la biserică nesmintit, să postesc, măcar că nu ştiusem de acestea cu puţin înainte. Şi încă ceva, deosebit de însemnat: am moştenit cîteva sute de cărţi de la acel frate al meu de la Sihăstria, Filoteu, care voia să plece la Sfîntul Munte (el n-a mai ajuns acolo, dar cărţile mi-au rămas). Odată ce le-am primit, n-am mai putut citi nimic din cărţile mele (aveam şi avusesem mii de volume în casă, eram cititor „de profesie” de aproape treizeci de ani), ci numai scrierile dreptei-credinţe. De mirare era că – din aceste scrieri teologice, noi pentru mine (unele deosebit de grele: Filocalia, Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschinul, Marele cuvînt catehetic al Sfîntului Grigore de Nissa) – înţelegeam tot şi nu mă îndoiam de nimic. Darul priceperii, dat la botez de către Sfîntul Duh, lucra acum în mine, după ce îl oprisem atîta vreme să o facă prin vieţuirea mea păcătoasă, patima cea mai de căpătîi a mea fiind necredinţa.

Apoi, la o vreme, am început să înţeleg „lumea”, cu care nu fusesem niciodată prea prieten, dar în care puteam totuşi trăi, fiind lipit de ea tocmai prin legăturile patimilor. Acum însă, într-o bună zi, am simţit cu toată tăria că nu mai pot urma să vieţuiesc nicidecum în „lume”. Dar unde să mă duc eu, bucureştean care nu ieşisem din oraş mai deloc? Răspunsul a venit tot de la fratele Filoteu, care mi-a spus că noul lui stareţ (se mutase de la Sihăstria) de la o oarecare mînăstire cu hramul Sfinţilor Arhangheli, din apropierea satului Petru Vodă, voia să înfiinţeze o şcoală creştină. De aprobări se ocupase acel frate al nostru Mugur (care va vorbi şi el în capitolul următor), iar construcţia fusese începută de părintele Ioan (cel din paginile de mai sus) la schitul de maici al mănăstirii. Mai era nevoie de cineva care să construiască o casă pentru profesorii ce urmau să vină şi de un director. M-am hotărât pe loc şi, peste nu mult timp, am ajuns la mănăstire şi am vorbit cu părintele Stareţ, spunîndu-i că mă pot ocupa şi de construcţie, şi de organizarea şcolii.

Fără să chibzuiesc deloc, ştiam că aşa va fi, fără nici o îndoială. Iar părintele nu a zis decît: Bine, deci rămîi? Aveam de lămurit cîteva lucruri la oraş, aşa că am amînat. Atunci cînd poţi veni, peste o lună (eram în ianuarie)? – m-a întrebat el. Nu, dar peste cinci luni sînt aici! Şi aşa a fost. Am lăsat totul – casă, soţie, copii – şi am plecat doar cu ceva îmbrăcăminte.

Construcţia am început-o abia pe 1 septembrie. Pînă atunci, am lucrat la cîteva cărţi; Filoteu avea două calculatoare şi începuse editarea unor cărţi mai deosebite. La început, am stat într-o cămăruţă la arhondaric. După vreo două luni, m-am mutat în mansarda lui Filoteu, în chilia de lîngă cimitir. Fiind locul strîmt, dormeam şi lucram pe o masă care, împreună cu chepengul de intare, ocupa tot holul mansardei. Nu aveam fereastră, eram în afara lumii şi a timpului ei. Ziua era împărţită de sunetul clopotelor: cele de la biserică mă chemau la slujbă (în fiecare noapte, apoi Duminica, de sărbători şi joia şi vinerea la Sfîntul Maslu); cel de la trapeză îmi aducea aminte că trebuie să mănînc. Cînd am început casa, m-am mutat în chiliarul mare, într-o cameră unde Filoteu avea calculatoarele, multe cărţi, o masă şi o ladă din scînduri pe care dormea în nopţile cînd nu mai ajungea la chilie. Acolo am stat pînă în primăvara anului următor, învăţînd ce înseamnă cu adevărat viaţa de obşte. Căci „biroul” nostru era un loc de întîlnire pentru mulţi fraţi: unii veneau să le scriem ceva, alţii să întrebe de oarecare carte, alţii să înveţe muzică psaltică. Era de asemenea şi loc de popas pentru fraţii noştri de la oraş, veniţi să-l vadă pe părintele Iustin şi pe noi (unul dintre ei, care vorbeşte în paginile de mai sus, a vieţuit pe podeaua „biroului” nostru aproape două luni; acolo dormea, acolo făcea corectură de carte).

Aşa-numita „casă a profesorilor” am terminat-o chiar la sfîrşitul postului Naşterii Domnului. Zic că am terminat-o, dar mai erau multe de făcut ca să poată fi locuită. Cu toate acestea, în primăvara anului 2001 mi-am adus soţia şi cei doi copii mici. Pînă am isprăvit cît de cît lucrul la casa noastră (a mănăstirii, de fapt), pe ai mei i-au adăpostit maicile, cum au putut, căci nici ele nu o duceau prea bine. Asta a durat vreo patru luni. Alte patru am stat împreună, încercînd să ne învăţăm cu un trai cu desăvîrşire altul decît cel „civilizat”.

După încercarea aceasta, din multe pricini, soţia mea s-a întors în „lume” împreună cu copiii, iar eu am rămas o vreme singur, ca pedagog la „şcoală”. De fapt, e vorba de un cămin-internat pentru copii nevoiaşi, şi aceasta din două pricini: o dată pentru că nu îndeplineşte o mulţime de cerinţe mai mult sau mai puţin „europene”; al doilea, pentru că alţi profesori afară de mine nu au mai venit decît tîrziu. Drept urmare, m-am întors în mănăstirea de la deal, unde un prieten ieromonah mi-a dat în folosinţă o chilie-depozit de piese şi anvelope. Acolo am învăţat, în timp, o altă limbă română (cea adevărată, cu totul deosebită de aceea deprinsă la Universitate), acolo am citit cuvîntul Adevărului (Adevăr care este Însuşi Hristos) şi am început editarea de cărţi ortodoxe, ceea ce fac şi acum. Abia peste alţi trei ani am avut mijloace pentru a-mi ridica o casă a mea, într-o „ogradă” de peste zece mii de metri pătraţi, casă care nu e gata nici pînă azi.

Povestesc toate acestea cu un singur scop: pentru a arăta cum un neputincios ca mine (şi numai eu ştiu cît de neputincios) capătă o nebănuită întărire de la Dumnezeu atunci cînd are bună-voinţă să urmeze măcar într-o mică măsură îndemnurile Mîntuitorului, începînd cu acela de a se lepăda de „lume”. Şi nu numai de „lume”, dar şi de cei apropiaţi care judecă cele ale „lumii”: de părinţi, de prieteni, de femeie şi de copii. Această despărţire, fie şi vremelnică, este deosebit de dureroasă, însă aduce după sine ca răsplată o mîngîiere cu mult mai mare. (...).

Pînă la bunătăţile cele veşnice însă, de pe urma lepădării de lume şi de cei apropiaţi care cugetă cele ale lumii, se cîştigă altceva acum şi aici, un lucru negrăit de preţios: întărirea în credinţă, înţelegerea rostului acestei vieţi şi ca urmare linişte în faţa necazurilor şi scîrbelor de fiecare zi; într-un cuvînt, se cîştigă libertatea cea adevărată, pierdută odată cu călcarea de poruncă a lui Adam, libertate pe care numai noul Adam Hristos ne-o poate da înapoi, dacă ne străduim să-i urmăm pilda, fie şi după măsura nevredniciei noastre.

Şi, ca să mă întorc la părintele Iustin, mă întreb ce drum aş fi urmat dacă nu l-aş fi cunoscut? Cine altul m-ar fi îngăduit aşa cum a făcut-o el? Cine m-ar fi găzduit, fără să-mi ceară socoteală de ceea ce fac? Cine mi-ar fi dat toate cele de trebuinţă, aşteptînd să mă pregătesc pentru o nouă viaţă, cu totul deosebită de cea dinainte? Nimeni altul! - o spun cu toată încredinţarea. După ştiinţa mea, părintele Stareţ este singurul în Ortodoxia noastră care vrea şi poate să schimbe cu totul chipul vieţuirii cuiva, dacă şi acela doreşte, bineînţeles. Şi dovadă sînt fraţii şi vecinii mei, despre care va fi vorba de aici încolo.

Din cartea-album Justin. Puţine însemnări adunate de Florin Stuparu depre părintele nostru întru Hristos Justin Pîrvu din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos: Ignatie, Vichentie, Ioan, Ştefan, Kesarie, Teodot, Xenofont, Iustin, Hrisostom, Filoteu, Iustina, Lorena-Valeria, Florin (Popescu), Eleodar, Ion, Mugur, Valeriu, Editura Scara, 2009, pp.96; 101-105.

Părintele Iustin Pîrvu despre revoltele din România

VIDEO. Parintele Justin despre revoltele din Romania din ianuarie 2012

 January 19th, 2012  VR  No Comments »

Victor Roncea Blog

roncea.ro/

Despre vieţile filozofilor uneori

Cum activez într-un domeniu în care faptele sunt vorbele citite şi necitite, spuse şi nespuse, scrise şi nescrise la timp şi cum mi se întâmplă zilnic acest lucru, în timp ce căutam ceva anume prin haosul bibliotecii răspândite prin toate încăperile, mi-a căzut în mână Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Nr.1/2005 unde  am scris despre  o carte a profesorului Gheorghe Vlăduţescu, din care fără nici cel mai mic efort anamnetic îmi face plăcere să actualizez câteva fraze:

(...) În  Filozofie şi politică. 1957- 1962 (Bucureşti, Editura Paideia, 2003) academicianul Gheorghe Vlăduţescu decupează un fragment de istorie intelectuală a României ce se întretaie cu propriile-i amintiri de student al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60.

Această operaţie arheologică înaintează de la explorarea straturilor adânci ale „siturilor” ideologice depuse temeinic începând cu decretul nr. 312 publicat în „Monitorul Oficial” din 9 noiembrie 1948 – prin care Facultatea de Filozofie era despărţită de sora ei, Facultatea de Litere – trecând prin evaluarea edificiilor anilor ’60 -’80, pentru a ajunge la suprafeţele actuale.

Lectura este cu atât mai captivantă cu cât „comedia umană” repusă în scenă aici are pentru mine (pe alocuri) calitatea unei revederi uşor consternată în faţa incapacităţii proprii de a fi sesizat dimensiunea copleşitoare a răului domnind într-o lume în care a trăi era totuna cu a învăţa să nu înţelegi nimic.

Probabil că în anii studenţiei mele (1983-1987) la facultatea personaj principal al cărţii, personalul didactic era copt pentru revoluţia ce avea să urmeze – şi atunci oamenii se purtau aproape normal, la o distanţă apreciabilă de sloganurile citate în carte şi de care pe drept cuvânt „să sparie gândul”. Sau poate că în virtutea unei viclenii a memoriei care nu lasă amintirea aberaţiei să lucreze în continuare împotriva neuronilor cândva maltrataţi, reacţia de apărare târzie a minţii nu se lasă totuşi la nesfârşit aşteptată.

În orice caz, sunt nespus de fericită că nu mi-a fost dat să aud la vreun curs (ceea ce nu implică în mod necesar că era permis chiulul) ce erau obligaţi să asculte bieţii studenţi din anii ’50: că „principiul ideologic al luptei de clasă” înarmează „metoda ştiinţifică a materialismului dialectic şi istoric”, că „filozofia pozitivistă constituie azi o armă puternică în mâinile burgheziei pentru încătuşarea gândirii oamenilor de ştiinţă”, că „preocuparea filozofilor ionici era concentrată asupra problemei existenţei, înţeleasă din punct de vedere materialist”, că Heraclit „deşi originar din clasa aristocraţiei sclavagiste, nu a ridicat vechea armă ideologică, religioasă, mitologică, ci noua metodă făurită în focul transformărilor social-economice care au cuprins la sfârşitul secolului al VI-lea patria lui, metoda dialectică, pe care a îmbinat-o cu materialismul” (pp.52-73).

Amnezia mea nu este chiar atât de prefăcută precum ar putea să-i pară unui trăitor mai exigent al acelor vremuri. Pentru că eu am dovada amintirii (inclusiv scrise) a cursurilor de istoria filozofiei antice şi medievale (titular – Pof. Gheorghe Vlăduţescu), a cursurilor de istoria filozofiei moderne şi contemporane ( titular – Alexandru Boboc) şi a altor cursuri ţinute de profesori care au arătat cum se poate rezista prin lucrul bine făcut şi cum se poate face totuşi filozofie instituţionalizată în vremuri în care teoretic (mai bine zis, ideologic) nu se mai putea exercita vreo funcţie propriu-zis filozofică în agora, fiind posibilă în schimb o atitudine interiorizată de „privat denker”.(...)

Prezenţa unor astfel de oameni în facultate explică (presupun) de ce în condiţiile date se mai înscriau studenţi la filozofie (în afară de aceia aflaţi în misiune, fie urmându-şi instinctele de parvenire, fie impulsurile formative în vederea subminării sistemului din interior). La un moment dat se spunea că vin la filozofie aceia care nu sunt buni nici la matematică, nici la română şi cu toate că personal am fost olimpică la ambele materii, acesta nu este un argument pentru excluderea radică a ipotezei.

Eu cred (şi aduc în sprijinul acestei mărturisiri amintirea unor colegi şi prieteni frumoşi din anii aceia) că între candidaţii la filozofie din anii ’80 se aflau şi oameni veniţi din nevoia de-a învăţa să gândească logic (incompatibil, aproape, cu modelul ideologic) sau din nevoia de repere în debusolarea spirituală a vremii. Poate că opţiunea pentru facultatea de filozofie traducea, de fapt, în lipsa unor duhovnici, o sete religioasă sau o nevoie de detaşare estetică – şi mulţi vor fi fost aceia care s-au salvat împreună cu profesorii lor, prin refugiul în istoria filosofiei (Florica Neagoe, Alexandru Boboc, Gheorghe Vlăduţescu), estetică (Ion Ianoşi, Vasile Morar), epistemologie (Mircea Flonta), logică (Dragan Stoianovici, Petre Bieltz), psihologie (Paul Popescu-Neveanu, Tinca Creţu), sociologie (fie în accepţiune proprie, în care excelau în vremea sudenţiei mele prematur dispărutul Ion Ungureanu, Virgil Constantinescu şi Ilie Bădescu, fie într-o formulă nedogmatică de socialism ştiinţific, predat cu eleganţă de regretatul Radu Florian).

La polul opus acestuia, unde cei care fără a fi fost eroi sau martiri (în afară de Ion Ciocan, a cărui ucidere legată de „Meditaţia transcendentală” este discutată la pp.31-32) făceau totuşi ca ceea ce era greoi, grotesc şi irespirabil în esenţă, să capete o aparenţă graţioasă şi aerisită, se află ceilalţi. Aceia după care, dacă îi citeşti, filozofia ar avea drept obiect stâlcirea, pauperizarea şi absurdizarea limbii şi odată cu aceasta încălcarea regulilor gândirii dar şi anihilarea sensibilităţii, finalmente deformarea logică şi psihologică. (...).

„Probabil că renunţarea la limbajul specializat şi performant a urmat dogmei înarmării maselor de oameni ai muncii cu filozofia marxist-leninistă, baza, cum se spunea, a politicii partidului” (p.22). Cu o astfel de sarcină grea pe umerii lor (totuşi) firavi, mulţi dintre profesorii de filozofie au intrat în pielea activistului, portretizat ironic la pagina 33, pornind de la exemplul unei secretare B.O.B. cu aere de „comisar” autoritar:

„Acesta trebuia să fie sever, ferm, neiertător, critic, critic la sânge, mereu cu aerul de a ţine pe umeri lumea întreagă, de aceea, pe culoarele facultăţii activistul trebuia să meargă hotărât şi grăbit, cât mai hotărât şi cât mai grăbit, având el multe probleme de rezolvat. Văzându-o (văzându-l pe activistul în genere, astfel) nu începea şi omul de rând să alerge, cât mai concentrat, dintr-o parte în alta? Cine abia dacă se mişca, acesta precis că nu avea ce face. Dovedea, de bună seamă, indiferentism politic şi atitudine de gură-cască”.

Din câte am observat eu însămi, cel puţin în anii ’80, nu toţi activiştii se manifestau într-un mod stupid. Dar din moment ce se purtau omeneşte, nici nu mai pot fi consideraţi activişti, cum, dimpotrivă, unii erau „activişti”, fără a avea această meserie de bază.

În (auto)selecţia componentei latente de activism partinic, devenea operaţională calitatea umană a fiecăruia. Astfel, am cunoscut şi „înrăiţi” de stânga şi „înrăiţi” de dreapta, şi de fiecare dată am observat că exemplarele umane reuşite în care se cuibăreşte „activistul” se opresc la marginile ce ating ridicolul, absurdul şi cruzimea ideologiilor pe care le slujesc. La limită, datorită unui om bun, o ideologie pe care altfel o respingi poate să-ţi devină simpatică, în timp ce un om rău poate face respingătoare nu numai o ideologie, dar şi o sublimă religie. După părerea mea, caracteristica activistului necontrafăcut (adică înnăscut) constă în mimarea „legii morale”: atunci când este confruntat cu o „problemă” grea sau delicată, „complexă şi contradictorie”, el încearcă să dea de înţeles că „omeneşte” ar înţelege chestiunea, dar un soi de lege moral-politică, de onoare de activist profund interiorizată şi care în acelaşi timp îl transcende, un cod cavaleresc întors pe dos – nu îi dă voie să abdice de la principiile politicii partidului în numele căruia vorbeşte. Această aşa-zisă lege moral-politică ce instituie inflexibilitatea şi sub acoperirea căreia se săvârşeşte în chip „dialectic” nelegiuirea este „mai” obiectivă chiar şi decât legea gravitaţiei: căci dacă se poate admite că ştiinţa a descoperit câmpuri pe care în anumite condiţii corpurile enorm de grele nu mai cad oricât ar fi ele de atrase, adevărul unei alte lumi politice este inadmisibil.

În carte se vorbeşte în egală măsură despre aceia care s-au supus de bună voie legii politicii PC din Uniunea Sovietică, a PMR şi apoi a PCR, dar şi despre aceia care nu şi-au pierdut discernământul. Vremurile erau tulburi, după „timpul de ruptură al intervalului 1944-1948”, în care multe existenţe au fost „frânte” (pp.34-39), iar salubrizarea perioadei respective nu cred să-i fi procurat mari delicii intelectuale autorului altfel îndrăgostit de metafizica lui Aristotel, de ontologiile presocraticilor şi de Socrate însuşi.

Dar aşa cum mărturiseşte încă din primele pagini ale cărţii, fostul student şi profesorul de mai târziu nu a făcut altceva decât să-şi onoreze datoria morală de apropiere dezinteresată de dreptate şi adevăr, de situare filozofică în istorie  (şi în prelungirea altei lucrări monografic-memorialistice, Istoria sentimentală a unui sat, Paideia 2002), „măcar pentru faptul că anii aceia au fost, sunt parte din istoria şi din viaţa noastră, vrem sau nu vrem, nu au cum să fie tăiaţi, ca din pelicula unui film, o bucată, pentru a fi aruncaţi, daţi focului, făcuţi pulbere...orice am face nu-i putem împinge în neant, cu siguranţă şi pentru că trecutul istoric nu este ca ziua de ieri, aceasta în strictă determinaţie astronomică”.

Iar ziua de azi trebuie ferită de a cădea pradă unui nou dogmatism: „Noi, azi, tocmai unde am trăit ca într-un gulag, într-o filozofie impusă, reacţionăm paradoxal. Adică, neobişnuiţi cu alegerea, alegem cu orice preţ şi frenetic, dar, în acelaşi timp, vrem să ne impunem opţiunea. Dacă s-ar recurge doar la mijloacele de persuasiune n-ar fi rău sau nu prea rău. Firi mai intolerante cercetează însă şi alte modalităţi, cam din marginea câmpului de mişcare. Dar, vorba lui Paul-Louis Courier: «Ce frumoasă era republica în timpul Imperiului!» Ce ademenitor era pluralismul în vremea...«monismului»!”.

·         SĂNĂTATE

Colecţionez

sticle de-o jumătate de litru

să le dau de pomană cu vin oamenilor

că le-am dat destul florilor

trandafirul japonez s-a şi ofilit

că i-am dat şi vodcă din greşeală

că nu te-am găsit ieri la fântâni

Bucureştiul rămâne pentru mine

o rană deschisă aici, la colţul căii Victoriei

când se intersectează cu bulevardul Dacia

cu mâinile scoase din buzunare ca să încălzească

zgibulite mâinile mele

aşa încât colecţionez

sticle de-o jumătate să le dau de pomană

împreună cu paduden, nospa, antinevralgic şi ortanol

că numai eu ştiu cât de strâns ne uneau

durerile de stomac şi de oase

greaţa şi lipsa de aer în piept

că numai oasele tale se topeau

pentru oasele mele

că numai lângă tine se poate muri

îţi spuneam

dar ce păcat că nu se poate trăi.

Predicţii şi explicaţii

„Cu cât societatea civilă se manifestă şi se face auzită mai mult în spaţiul puiblic, cu cât personalul de conducere dă mai mult dovadă de solicitudine şi consideraţie, cu atât cele două părţi se întâlnesc mai puţin în profunzime. Distanţa dintre bază şi vârf creşte inexorabil. Asta fiindcă, într-adevăr, acolo sus se petrece altceva decât s-a promis, şi anume agregarea tuturor acestor decizii negociate, pe rând, cu mare tam-tam, strângerea laolaltă a tuturor acestor acţiuni desfăşurate dispersat într-o orientare unificatoare.(...)     
Ajungem la contradicţia originală a unei societăţi care se cunoaşte incomparabil în detaliu, fără să se înţeleagă în ansamblu. Vrând să-şi ofere o imagine exactă despre sine însăşi, vrând să facă dreptate totalităţii componentelor sale, ea ajunge să-şi scape sieşi. În numele democraţiei, ea întoarce spatele exigenţei democratice supreme, aceea de a se autoguverna.                                                                                             
Astfel, putem risca să spunem că vom constata, într-o bună zi, că democraţia porneşte într-o altă direcţie. O zi imposibil de prevăzut, dar o zi marcată dinainte, totuşi, în dispozitivul democraţiei aşa cum se desfăşoară el din nou astăzi. Logica sa procedurală-identitară lasă să se întrevadă, încă de pe acum, punctul de contradicţie în jurul căruia va avea loc răsturnarea ciclului. La un moment dat, idealul autoguvernării va readuce în centrul atenţiei, ca elemente de sprijin indispensabile, aceste dimensiuni ale generalităţii publice şi ale unităţii colective repudiate de aspiraţiile actuale. Ele se vor recompune într-o nouă lumină, în vreme ce însuşi idealul autonomiei va găsi un nou limbaj”.

Marcel Gauchet, Ieşirea din religie, Traducere din fanceză de Mona Antohi, Bucureşti, Humanitas, 2006, pp.143-146 (Versiunea originală: Marcel Gauchet, La religion dans la démocratie, Éditions Gallimard, 1998).

Despre funcţia întemeietoare a limbajului poetic eminescian

Am avut deseori impresia (căreia lectura noiciană a lui Eminescu îi poate da o expresie) că marii poeţi au început de la revelaţia individualului ce-şi caută determinaţiile prin care poate fi cuprins în general, a faptului unic şi miraculos de a se afla la un moment dat în lume ca altceva decât alţii şi altceva decât universul însuşi, în locul şi timpul mic, personal şi irepetabil, că încercând să comunice această „revelaţie”, au descoperit limitele propriului limbaj, atunci când nu şi-au propus cu bună ştiinţă să-l „cretinizeze”, aşa cum îndemna la un moment dat Gellu Naum.

Incapabili să exprime ceva cu precizie, chiar şi întâmplările cele mai elementare ale omului, nemaivorbind de idei, poeţii au găsit expresii cât se poate de inexacte, dar s-a descoperit că tocmai în această ambiguitate stă adevărul poeziei, de vreme ce obiectele, aşa cum sunt descrise de ea, sunt în afara lumii prinse în limbajul ştiinţific, logic sau filosofic. În ciuda acestei imprecizii, totuşi numai un astfel de limbaj individual ne menţine în preajma misterului fiinţei şi fiinţării. Celelalte, nu-i aşa, ca să folosim o „platitudine” moştenită de la un filosof-poet, discreditată explicit de Noica atunci când se aplică citării „locurilor comune” – „distrug corola de minuni”.

Aşadar, nu-i putem pretinde unei poezii adevărul - şi atunci, poate, nu trebuie să aşteptăm de la ea nici o definiţie a fiinţei şi fiinţării, cel puţin nu în sens tradiţional. Ei îi stă bine în ambiguitate, expresivitate, emotivitate, sugestie, deschidere, onirism, alambicare simbolistă a percepţiilor de toate felurile, joc iregular, adică exercitându-şi funcţiile mandatului poetic. Aşa numita „lume a poetului” este adevărată în măsura în care este creată chiar de acesta, adică îndeplineşte criteriul originalităţii prin mărturia directă a unei experienţe unice şi nu are nevoie de comparaţia imaginilor ce produc efecte artistice cu ceva din afară, ca să se vadă dacă este adecvată şi fidelă. Lumile poeţilor se înfiinţează prin rostire şi scriere, locurile lor sunt orânduite în cuvintele pe care le-au aşezat într-o ordine nemaiîntâlnită până atunci, iar noi avem acces la ele, le conştientizăm, prin intermediul limbajului poetic ce satisface o vagă cerinţă a comunicabilităţii unor neaşteptate posibilităţi de a fi, asupra sensului cărora încă nu ne-am pus de acord, şi poate nici poetul însuşi nu s-a gândit întru totul. Altfel spus, precum Lorenzo Renzi, de exemplu, „Poetul se joacă cu limba şi aceasta îl trădează şi îl face să pună în cuvinte ceea ce nici măcar el nu ştie. Acest depozit inconştient este o sursă de puternică sugestie poetică”[1].

Dar la Eminescu lucrurile nu stau chiar aşa, „inconştient lingvistic” (Lacan), sau dispuse după nişte „structuri subliminale” (Jakobson), şi, evident, nici nu se reduc la o analiză psihanalitică sau structurală. Controlul asupra materiei poetice este cu atât mai conştient, cu cât, atunci când se află în impas din cauza limitelor vocabularului limbii în care scrie, poetul formează cuvinte noi, pe structura celor care circulă deja în limba vorbită. Şi aceasta este o manifestare fericită a libertăţii creatoare, după cum ne atrage atenţia comentariul filosofului devenirii întru fiinţă, fascinat de puterea poetului de a institui forme lingvistice noi, construind ceea ce părea imposibil, aducând la fiinţă inexprimabilul: „(...)Când cuvintele singure, duse chiar până la marginile lor şi trecute în nemargini de gîndire, nu-i sînt de ajutor spre a exprima imposibilul, atunci el trimite la nemarginile lor formele gramaticale din vorbire. (...) La urma urmei, ce-ţi trebuie ca să poţi da nume de negrăitului? O simplă libertate, aproape un joc al gîndului şi cuvîntului cu ele însele. Dar nu se joacă decât cel care s-a «împătimit» în ele, până la a deveni din supus al lor, stăpîn.”[2]

 După cum demonstrează Constantin Noica prin toate rândurile scrise despre Eminescu, deşi poate nu şi-a propus acest lucru, toate funcţiile limbajului poetic pe care le-am enumerat succint şi care se adaugă, după caz, altor funcţii ale limbajului (conotativă, factică, referenţială, metalingvistică) primesc şi mai multe conotaţii, dacă sunt alimentate filosofic, ceea ce înseamnă nesfârşite posibilităţi de receptare şi interpretare, de proiectare a textului poetic dincolo de el însuşi.

Astfel, de exemplu, facerea lumii în Scrisoarea I (o poezie „cu pretenţii teologico-filosofice”) constă în expunerea poetică a imaginii „nepătrunsului” din care s-au ivit toate lucrurile pe care se tot străduiesc să le ordoneze logica, ştiinţa, filosofia: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns” cu o variantă, în manuscris, ce stă ea însăşi ca dovadă a neliniştii creatoare a poetului, dar mai ales a dorinţei lui conştiente de a transmite ceva important: „În început fiinţa n-a stat, nici nefiinţa/ Ci totul era lipsit de viaţă şi voinţă/ Dar aerul şi apa şi bolta cea din ceruri/ Erau asemeni vremii din ziua cea de ieriu./ Nu s-ascundea nimica şi tot era ascuns/ Pătruns de sine însuşi era cel nepătruns”.[3]

Nu ştiu, din manuscrise, în ce măsură era familiarizat Eminescu cu literatura patristică a Genezei, cu Omiliile la Facere sau cu variante ale Hexameronului scrise în primele secole de creştinătate. Dar Cartea Facerii sigur va fi citit-o. Şi într-un mod cum numai în poezie se poate întâmpla, „bătrânul dascăl” din Scrisoare I, atoateştiutor „Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă”, împărtăşeşte o viziune învecinată cu acelea proprii hermeneuticii patristice. Dacă prin aceste din urmă instrumente putem pătrunde sensul timpului şi al naturii dumnezeieşti a primelor lucruri aduse pe lume prin Creaţie, prin textul poetic eminescian învăţăm încă din tinereţe să filozofăm asupra Creaţiei, şi încă în ritmuri şi cuvinte alese, exact aşa cum în „Omilia a II- a la Facere” pornind de la versetul „La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul” (1,1) Sfântul Ioan Gură de Aur îşi îndeamnă enoriaşii să se minuneze şi să-l elogieze pe Acela care a adus lumea de la nefiinţă la fiinţă[4].

Nedumerirea retorică privitoare la începuturi („Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”) este începutul discursului poetic eminescian pe tema limitelor capacităţii de cunoaştere a acestei taine, cam în felul mărturisirii că Dumnezeu, Ziditorul a toate, a adus lucrurile la viaţă din nefiinţă şi al acceptării posturii celei mai potrivite în receptarea Creaţiei, anume aceea a propriei failibilităţi, de vreme ce Creatorul lumii a făcut posibilă şi cunoaşterea omenească: „N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă”.

 Versurile „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază./ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...” vorbesc, mai întâi, de o indistincţie căreia îi pune capăt, la Eminescu, „Punctu-acela de mişcare” în jurul căruia are loc creaţia în mijlocul haosului. Viziunea aceasta nu este cu nimic mai naivă decât aceea a unei prime particule, iar în ambiguitatea ce le ţine pe toate sub semnul umbrei se află nu numai taina lumii, dar şi taina poeziei şi rostul funcţiei ontologice a limbajului poetic: de-a cultiva şi întreţine acest sentiment în care pâlpâie lumina umanităţii generice. Iar mai departe, acolo unde lumina, ca imperativ al Creatorului prin excelenţă are ca „efect” trecerea de la virtual la formal, de la posibil la necesar prin separarea celor existente din indistincţia primordială, acolo unde „Să se facă lumină!” este manifestare şi rost al Cuvântului dintru început, Eminescu adaugă următorul efect poetic: „De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii”.

 Dar revenind la versurile „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază”, în calitate de imagine poetică a stării lumii dinaintea începutului, dinaintea Creaţiei aşa cum o vede Eminescu şi o comunică într-un limbaj original datorat harului poetic şi instruirii sale – se poate face o comparaţie cu viziunea Sfântului Vasile cel Mare, descrisă cu fineţea vederii lui duhovniceşti, datorată vieţii ascetice pe care a dus-o, în termeni de atemporalitate sau eternitate: „Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare”.[5]

 În schimb, puterea nemărginită a lui Dumnezeu de a crea şi alte lumi pe care teologii o află în cuvântul „a făcut”, printre care aceasta este doar o „variantă”, primeşte la Eminescu o versiune mai puţin teologică: „De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.” Aceste versuri sunt interpretate de Constantin Noica apelând la „înrudirea” viziunii fizice a câmpului înţeles drept „un mediu creat de puncte” (cum ar fi câmpul electromagnetic) cu „câmpul fiinţei”[6]. Astfel, „punctu-acela de mişcare” din versul eminescian, poate fi considerat ca o primă particulă sau precum atomul ca „punct cu o atmosferă de forţă grupată în jurul său”[7], ceea ce poate fi tradus filosofic drept „o mică matrice individuală în care se poate înscrie fiinţa”[8]. Dar în această traducere filosofică a „punctului de mişcare” apare şi deosebirea câmpului fiinţei, în accepţiune noiciană, de oricare altul, şi anume „spaţialitatea deschisă” prin „determinaţiile pe care le capătă indivi­dualul”[9].

Situîndu-se ca principiul, la început, ca „stăpânul fără margini peste marginile lumii”, punctul „acela” despre care gândirea trebuie să presupună că a avut „tăria” de a primi o dificilă „investire ontologică”, constând în eliberarea de nediferenţierea originară – deschide, în interpretare noiciană, o perspectivă tipic românească asupra fiinţei care „nu se opune la ceva de ordinul neantului”, ci „se iveşte din haos şi se opune acestuia”.[10] Prin aceste versuri este ilustrată dificila problemă filosofică a individuaţiei, sau, cum spune Noica, modul în care se creează o „situaţie individuală” cu determina­ţiile ei, şi anume ceva depăşind „condiţia de a fi în”. În afară de aceste premise, pentru ca fiinţa să apară este nevoie şi de o „deschidere întru”.

Această deschidere prin care fiinţa se scurge spre întrupări, distribuindu-se în ele, fără a se altera cu toate acestea, este descoperită de Constantin Noica tocmai în „câmpurile” din deja citatele versuri ale „coloniilor de lumi pierdute” care îşi împlinesc sau nu „dorul” de fi: „Nu se poate vorbi de «dor» al materiei neînsufleţite, nu se poate vorbi nici de apetenţă, tendinţă, impuls formativ; dar de o deschidere întru, care e şi o închidere întru ceva a determinaţiilor individuale, se poate vorbi, atât pentru materia neînsufleţită, cât şi pentru viaţă şi spirit. Evantaiul determinaţiilor unui indivi­dual ţine sau nu ţine laolaltă. Individualul – colonia, roiul lu­minos care şi-a afirmat libertatea - îşi găseşte necesitatea şi este. Sau nu şi-o găseşte, şi atunci se înscrie printre «coloniile de lumi pierdute», de care vorbea poetul”.[11]

Şi astfel se arată cum despre ceea ce nu se poate vorbi filozofic, nu trebuie neapărat „să se tacă” (aceasta fiind mai curând o atitudine religioasă la Wittgenstein), atâta timp cât se poate vorbi poetic. Acolo unde limbajele şi raţiunile filosofice nu pot pătrunde, limbajul poetic atins de har poate exprima inexprimabilul – ceea ce îi conferă o funcţie întemeietoare.

 Faptul te(le)ologic că această lume ivită din haos va avea şi un sfârşit (aspect ce nu obligă la o decodare pesimistă), legat de natura timpului[12], de vreme ce are un început, este, în schimb, acceptat de Eminescu: „Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;/ Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta- ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată./ Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / Mii de fire viorie ce cu raza încetează,/Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă.../ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...”.

 Avem astfel, la Eminescu, în acest poem, o sinteză între viziunea clasică, ce respectă tradiţia privitoare la Facere şi una romantică, ce dă frâu liber geniului creator şi influenţelor culturale (inclusiv orientale). O interpretare unică, originală, a existenţei universului, cu sensibilitatea, inteligenţa şi mijloacele unei poezii cultivate.

 Fie şi o astfel de lapidară comparaţie între „versiuni ale lumii” evidenţiază funcţia ontologică a unui limbaj, manifestată în capacitatea de sugestie şi atracţie pe care, atunci când primeşte un chip poetic, o poate exercita un subiect atât de greu cum este facerea lumii. Căci limbajul poetic face apel la sensibilitate, dar atunci când este altoit filosofic angajează subiectul gânditor şi dornic să intre în contact cu această nouă întemeiere sau reconstrucţie onto-gnoseologică.

 Finalmente, după Constantin Noica, în acest poem se arată indirect că „Ştiinţa fiinţei nu poate rămâne la o singură fiinţă generatoare, nici la o creaţie privilegiată”[13], de aceea filosoful nu poate accepta „geneza pusă în joc de poet”, şi aceasta pentru că „ea simplifică prea mult căile fiinţei, sau le trimite la miraculos”[14].

Şi totuşi, nu aici, la scara universului, este spectaculoasă funcţia ontologică a limbajului poetic, ci, întocmai modului de aşezare a cuvintelor propriu oricărui mare poet, la nivelul receptării individuale, unde, de asemenea întemeiază, regă­sindu-şi esenţa de „ctitorie a Fiinţei împlinită cu ajutorul cuvântului”, după cum observa Heidegger: „Rostirea poetului nu este ctitorie numai în sensul liberei dăruiri, ci totodată şi în sensul întemeierii ferme a Dasein-ului uman pe temeiul său”. Faptul că rostirea este ctitorie înseamnă că aduce fiinţa în „prezenţă”, care, tradiţional, are şi semnificaţia de „exis­tenţă”[15]. Or, după Constantin Noica, „ştiinţa fiinţei (...) are în faţa ei toată prezenţa lumii”.[16] Şi în „toată prezenţa lumii” se află făpturile individuale. De aceea problema fiinţei este, la Noica, „tocmai individualul”, iar ontologia începe „cu făptura individuală”[17].

Întâlnirea dintre „făptura individuală” a cititorului şi forma individuală a poeziei este de natură să trezească generalul în cei prezenţi în actul lecturii. Atunci când încă nu şi-a găsit propriile cuvinte pentru a numi stări interioare, sau dimpotrivă, după ce le-a epuizat, cred că orice cunoscător şi vorbitor de română, dotat cu o sensibilitate normală şi cu o cultură medie, are momente în care suferă în cuvintele lui Eminescu, iubeşte în cuvintele lui, speră sau gândeşte asupra istoriei, a politicii –şi numai istovirea postmodernă poate stoarce doar ridicolul dintr-o astfel de înaltă situare existenţială.

Dar dincolo de toate acestea, poezia lui Eminescu este capabilă, cel puţin, să aducă în câmpul conştiinţei „intuiţii” metafizice, căci aici nu este vorba numai de forţa ontologică a cuvintelor şi expresiilor de a face lumea în sens virtual, „lumea poetului”, „universul lui liric”, sau de a parcurge regiuni privilegiate în care locuieşte gândul, într-o „lume ca nelumea”, aşadar o utopie lirică –aşa cum ar putea fi citite, printre altele, Strigoii, Călin(file de poveste), Luceafărul, căruia Constantin Noica îi aplică modelul ontologic al fiinţei. Nu este vorba pur şi simplu numai de întemeierea limbii naţionale, „devenită reper absolut pentru întreaga durată de evoluţie a formelor poetice româneşti” sau numai de „primul pas decisiv în constituirea eului poetic autentic”.[18] Cred că odată cu Eminescu se constituie şi eul receptor autentic, ca eu liric, în sensul scoaterii acestuia la suprafaţă, al conştientizării adâncu­rilor proprii, al descoperirii sinelui drept coardă a unei lire universale.

[1] Lorenzo Renzi, Cum se citeşte poezia, În româneşte de George Popescu, Constanţa,  Editura Pontica, 2000, p.  27.

[2] Constantin Noica, „Margini şi nemargini ale limbii”, Introducere la miracolul eminescian, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 142.

[3] Apud Constantin Noica, „Un Eminescu al haosului germinativ”, op.  cit., p.  97.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Traducere din limba greacă veche şi note de preotul şi profesorul Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 15.

[5] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Σοφία, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 20.

[6] Constantin Noica, „Despre cîmpurile fiinţei”, op. cit., p. 323.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 322.

[9] Ibidem, p. 323.

[10] Constantin Noica, „Haos şi neant la Eminescu”, op. cit., p. 316.

[11] Constantin Noica, „Despre cîmpurile fiinţei”, op. cit., p. 324.

[12] Căci, potrivit viziunii episcopului Cezareii Capadociei, pentru a aduce această lume printre „existenţe”, Dumnezeu a făcut timpul care se scurge, timpul având aceeaşi natură cu această lume.

[13] Constantin Noica, „Haos şi neant la Eminescu”, op. cit., p. 319.

[14] Ibidem.

[15] Martin Heidegger, „Hölderlin şi esenţa poeziei”, „Limba în poem” în Originea operei de artă, Traducere de Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger, Bucureşti, Editura Univers, 1983, pp. 200- 201, 259.

[16] Constantin Noica, „Despre cîmpurile fiinţei”, op. cit., p. 321.

[17] Constantin Noica, „Haos şi neant la Eminescu”, op. cit., p. 20.

[18] Marin Mincu, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul XX, Constanţa, Editura Pontica, 2007.