Şi în continuarea acestei evocări:
Ajungând la propria mea istorisire despre Stareţul Iustin şi aşezământul său de la Petru Vodă, sînt nevoit să repet cîte ceva din cele zise în paginile dinainte. Cunosc destul de bine istoria monahismului, dar ce a făcut părintele este un lucru cu totul deosebit. Nicăieri (după ştiinţa mea) un stareţ nu a încercat să apropie, să aducă lumea în şi lîngă mănăstire, să adune laolaltă mireni şi monahi într-o frăţie creştină care începe cu chiliile mănăstirii şi urmează într-un fel de „sat mănăstiresc” răspândit în pădure pe drumul către satul propriu-zis. (...)
Părintele Iustin înţelege prea bine duhul acestor vremi şi ştie că acum, mai mult decât oricând, cei care vor să-şi scape sufletele lor şi pe ale copiilor lor trebuie să se tragă deoparte din această prindere a lumii, cu orice preţ. Şi tocmai pentru aceea încearcă stareţul să-i scoată afară din această „lume” nu numai a păcatelor trupeşti, dar a văditei lepădări de Hristos, pe cît mai mulţi. Pe cei tari, prin călugărie; pe cei mai neputincioşi, prin statorniocirea lor măcar în preajma mănăstirii.
Eu însumi sînt unul dintre acei orăşeni căsătoriţi care am ajuns să locuiesc mai întâi în mănăstire, iar apoi să-mi construiesc casă în apropiere, drept în pădure. Ca să lămuresc cît de cît ce s-a întîmplat cu mine, trebuie să o iau ceva mai de departe.
A fost aşa: după treizeci şi ceva de ani în care trăisem într-un curat ateism şi în nenumărate alte patimi sufleteşti şi trupeşti, am simţit un dor fără nume după Cineva, adică după o Persoană necunoscută şi tainică. Nu ştiam Cine e, dar tot El mi-a trimis om care să mă îndrume. Acesta era un foarte tînăr prieten, care, după un colegiu de informatică, se călugărise pe neaşteptate la Sihăstria. El m-a dus la spovedanie (prima dată în viaţă), la părintele Ioaniche Bălan. (Mi s-a spus că, la oarecare vreme după acea spovedanie, părintele Ioaniche a ţinut un cuvînt în biserică, prilej cu care a povestit că tocmai îl întîlnise pe cel mai necredincios om din lunga lui existenţăde duhovnic. Mi-am dat seama că acela eram eu, şi m-am ruşinat. Mult mai tîrziu, am înţeles că ateismul cinstit e totuşi mai bun decît „creştinismul” înşelat sau eretic. De prima boală te poţi izbăvi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al bunei tale voinţe, într-o clipeală de ochi; de boala cea din urmă, mai niciodată).
De atunci, vieţuirea mea avea să se schimbe tot mai mult, pe neştiute, ca urmare a tainei spovedaniei, al doilea botez, cum se zice. Încet-încet, am ajuns să mă rog după pravilă, să merg la biserică nesmintit, să postesc, măcar că nu ştiusem de acestea cu puţin înainte. Şi încă ceva, deosebit de însemnat: am moştenit cîteva sute de cărţi de la acel frate al meu de la Sihăstria, Filoteu, care voia să plece la Sfîntul Munte (el n-a mai ajuns acolo, dar cărţile mi-au rămas). Odată ce le-am primit, n-am mai putut citi nimic din cărţile mele (aveam şi avusesem mii de volume în casă, eram cititor „de profesie” de aproape treizeci de ani), ci numai scrierile dreptei-credinţe. De mirare era că – din aceste scrieri teologice, noi pentru mine (unele deosebit de grele: Filocalia, Dogmatica Sfîntului Ioan Damaschinul, Marele cuvînt catehetic al Sfîntului Grigore de Nissa) – înţelegeam tot şi nu mă îndoiam de nimic. Darul priceperii, dat la botez de către Sfîntul Duh, lucra acum în mine, după ce îl oprisem atîta vreme să o facă prin vieţuirea mea păcătoasă, patima cea mai de căpătîi a mea fiind necredinţa.
Apoi, la o vreme, am început să înţeleg „lumea”, cu care nu fusesem niciodată prea prieten, dar în care puteam totuşi trăi, fiind lipit de ea tocmai prin legăturile patimilor. Acum însă, într-o bună zi, am simţit cu toată tăria că nu mai pot urma să vieţuiesc nicidecum în „lume”. Dar unde să mă duc eu, bucureştean care nu ieşisem din oraş mai deloc? Răspunsul a venit tot de la fratele Filoteu, care mi-a spus că noul lui stareţ (se mutase de la Sihăstria) de la o oarecare mînăstire cu hramul Sfinţilor Arhangheli, din apropierea satului Petru Vodă, voia să înfiinţeze o şcoală creştină. De aprobări se ocupase acel frate al nostru Mugur (care va vorbi şi el în capitolul următor), iar construcţia fusese începută de părintele Ioan (cel din paginile de mai sus) la schitul de maici al mănăstirii. Mai era nevoie de cineva care să construiască o casă pentru profesorii ce urmau să vină şi de un director. M-am hotărât pe loc şi, peste nu mult timp, am ajuns la mănăstire şi am vorbit cu părintele Stareţ, spunîndu-i că mă pot ocupa şi de construcţie, şi de organizarea şcolii.
Fără să chibzuiesc deloc, ştiam că aşa va fi, fără nici o îndoială. Iar părintele nu a zis decît: Bine, deci rămîi? Aveam de lămurit cîteva lucruri la oraş, aşa că am amînat. Atunci cînd poţi veni, peste o lună (eram în ianuarie)? – m-a întrebat el. Nu, dar peste cinci luni sînt aici! Şi aşa a fost. Am lăsat totul – casă, soţie, copii – şi am plecat doar cu ceva îmbrăcăminte.
Construcţia am început-o abia pe 1 septembrie. Pînă atunci, am lucrat la cîteva cărţi; Filoteu avea două calculatoare şi începuse editarea unor cărţi mai deosebite. La început, am stat într-o cămăruţă la arhondaric. După vreo două luni, m-am mutat în mansarda lui Filoteu, în chilia de lîngă cimitir. Fiind locul strîmt, dormeam şi lucram pe o masă care, împreună cu chepengul de intare, ocupa tot holul mansardei. Nu aveam fereastră, eram în afara lumii şi a timpului ei. Ziua era împărţită de sunetul clopotelor: cele de la biserică mă chemau la slujbă (în fiecare noapte, apoi Duminica, de sărbători şi joia şi vinerea la Sfîntul Maslu); cel de la trapeză îmi aducea aminte că trebuie să mănînc. Cînd am început casa, m-am mutat în chiliarul mare, într-o cameră unde Filoteu avea calculatoarele, multe cărţi, o masă şi o ladă din scînduri pe care dormea în nopţile cînd nu mai ajungea la chilie. Acolo am stat pînă în primăvara anului următor, învăţînd ce înseamnă cu adevărat viaţa de obşte. Căci „biroul” nostru era un loc de întîlnire pentru mulţi fraţi: unii veneau să le scriem ceva, alţii să întrebe de oarecare carte, alţii să înveţe muzică psaltică. Era de asemenea şi loc de popas pentru fraţii noştri de la oraş, veniţi să-l vadă pe părintele Iustin şi pe noi (unul dintre ei, care vorbeşte în paginile de mai sus, a vieţuit pe podeaua „biroului” nostru aproape două luni; acolo dormea, acolo făcea corectură de carte).
Aşa-numita „casă a profesorilor” am terminat-o chiar la sfîrşitul postului Naşterii Domnului. Zic că am terminat-o, dar mai erau multe de făcut ca să poată fi locuită. Cu toate acestea, în primăvara anului 2001 mi-am adus soţia şi cei doi copii mici. Pînă am isprăvit cît de cît lucrul la casa noastră (a mănăstirii, de fapt), pe ai mei i-au adăpostit maicile, cum au putut, căci nici ele nu o duceau prea bine. Asta a durat vreo patru luni. Alte patru am stat împreună, încercînd să ne învăţăm cu un trai cu desăvîrşire altul decît cel „civilizat”.
După încercarea aceasta, din multe pricini, soţia mea s-a întors în „lume” împreună cu copiii, iar eu am rămas o vreme singur, ca pedagog la „şcoală”. De fapt, e vorba de un cămin-internat pentru copii nevoiaşi, şi aceasta din două pricini: o dată pentru că nu îndeplineşte o mulţime de cerinţe mai mult sau mai puţin „europene”; al doilea, pentru că alţi profesori afară de mine nu au mai venit decît tîrziu. Drept urmare, m-am întors în mănăstirea de la deal, unde un prieten ieromonah mi-a dat în folosinţă o chilie-depozit de piese şi anvelope. Acolo am învăţat, în timp, o altă limbă română (cea adevărată, cu totul deosebită de aceea deprinsă la Universitate), acolo am citit cuvîntul Adevărului (Adevăr care este Însuşi Hristos) şi am început editarea de cărţi ortodoxe, ceea ce fac şi acum. Abia peste alţi trei ani am avut mijloace pentru a-mi ridica o casă a mea, într-o „ogradă” de peste zece mii de metri pătraţi, casă care nu e gata nici pînă azi.
Povestesc toate acestea cu un singur scop: pentru a arăta cum un neputincios ca mine (şi numai eu ştiu cît de neputincios) capătă o nebănuită întărire de la Dumnezeu atunci cînd are bună-voinţă să urmeze măcar într-o mică măsură îndemnurile Mîntuitorului, începînd cu acela de a se lepăda de „lume”. Şi nu numai de „lume”, dar şi de cei apropiaţi care judecă cele ale „lumii”: de părinţi, de prieteni, de femeie şi de copii. Această despărţire, fie şi vremelnică, este deosebit de dureroasă, însă aduce după sine ca răsplată o mîngîiere cu mult mai mare. (...).
Pînă la bunătăţile cele veşnice însă, de pe urma lepădării de lume şi de cei apropiaţi care cugetă cele ale lumii, se cîştigă altceva acum şi aici, un lucru negrăit de preţios: întărirea în credinţă, înţelegerea rostului acestei vieţi şi ca urmare linişte în faţa necazurilor şi scîrbelor de fiecare zi; într-un cuvînt, se cîştigă libertatea cea adevărată, pierdută odată cu călcarea de poruncă a lui Adam, libertate pe care numai noul Adam Hristos ne-o poate da înapoi, dacă ne străduim să-i urmăm pilda, fie şi după măsura nevredniciei noastre.
Şi, ca să mă întorc la părintele Iustin, mă întreb ce drum aş fi urmat dacă nu l-aş fi cunoscut? Cine altul m-ar fi îngăduit aşa cum a făcut-o el? Cine m-ar fi găzduit, fără să-mi ceară socoteală de ceea ce fac? Cine mi-ar fi dat toate cele de trebuinţă, aşteptînd să mă pregătesc pentru o nouă viaţă, cu totul deosebită de cea dinainte? Nimeni altul! - o spun cu toată încredinţarea. După ştiinţa mea, părintele Stareţ este singurul în Ortodoxia noastră care vrea şi poate să schimbe cu totul chipul vieţuirii cuiva, dacă şi acela doreşte, bineînţeles. Şi dovadă sînt fraţii şi vecinii mei, despre care va fi vorba de aici încolo.
Din cartea-album Justin. Puţine însemnări adunate de Florin Stuparu depre părintele nostru întru Hristos Justin Pîrvu din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos: Ignatie, Vichentie, Ioan, Ştefan, Kesarie, Teodot, Xenofont, Iustin, Hrisostom, Filoteu, Iustina, Lorena-Valeria, Florin (Popescu), Eleodar, Ion, Mugur, Valeriu, Editura Scara, 2009, pp.96; 101-105.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu