Maşina timpului pierdut

(...) Dacă nu i-aţi citit pe fondatorii postmodernismului, vizionaţi filmul Vizitatori în America (Just Visiting, regia de Jean-Marie Poiré, scenariu de Jean-Marie Poiré, John Hughes, Christian Clavier), în care rolul principal, al nobilului Thibault este interpretat de Jean Reno (ne putem gândi, în paralel cu autorul „Erei individului” şi la o farsă fonetică postmodernă). Este un discurs cine-magic despre lungimea duratei personale, subiective, imaginative, despre ciudăţeniile timpului prezent ce nu poate fi asumat personal decât de un „străin” superficial şi uşuratic (ce îşi trădează, de fapt, timpul său), despre recuperarea unui timp mai mult furat, decât pierdut (care nu înaintează, ci stă pe loc, pentru a fi regăsit).

Căci povestea e veche, din secolul al XII-lea când, la nunta sa, contele Thibault goleşte paharul cu o băutură vrăjită oferit de un rival şi, pradă halucinaţiilor, îşi ucide logodnica. După ce efectul vrăjii a trecut, protagonistul (francez) îi cere unui vrăjitor ajutorul pentru a întoarce timpul înapoi, înainte de săvârşirea greşelii care i-a schimbat radical viaţa, convins că nu o va mai repeta şi îşi va trăi fericirea abia începută şi atât de nemilos curmată. (Şi cred că aceasta, dorinţa de a da timpul înapoi pentru a repara greşeala este reacţia firească a oricărei conştiinţe, după ce i se întunecă „cerul înstelat” prin încălcarea „legii morale”). Dar vrăjitorul (englez) uită unul dintre ingredientele reţetei fericirii redobândite, astfel încât contele Thibault, împreună cu servitorul său André, în loc să ajungă cu câteva zile înaintea producerii accidentului, se trezesc într-o secţie a Muzeului de istorie din Chicago, în secolul XXI. Din acest moment, până în momentul în care, cu ajutorul aceluiaşi incompetent, dar „sufletist” vrăjitor, contele se reîntoarce în timpul său, asistăm la un savuros dialog al mentalităţilor.

În timp ce problemele de adaptare ale servitorului neinstruit sunt mai degrabă hilare, ţinând de latura „consumeristă” (acesta degustă la nesfârşit produse cosmetice şi igienice, etc.) nobilul cultivat, după ce înţelege că nu a murit şi nu este un suflet osândit în iad, ci un om în alt an istoric decât al timpului vieţii sale, trăieşte o dramă a cunoaşterii. Cu toate acestea, demnitatea rangului îl obligă să nu se resemneze în faţa decăderii omului, încercând să o ajute să reînveţe nobleţea pe urmaşa neamului său, întâlnită accidental peste secole. Drama lucidităţii contelui este în izbitor contrast cu bucuria şi comedia servitorului său idiot. În timp ce unul trăieşte sentimentul unor tragice rupturi, dar nu renunţă la idealul anulării dezastrului pe care îl provocase, celălalt o duce într-o continuă „ştiinţă veselă”, luînd la cunoştinţă noutăţile şi facilităţile timpului nou de care se simte din ce în ce mai ataşat. Căci „ţăranii” (cum li se adresează cu nonşalanţă contele, cetăţenilor americani pe care îi întâlneşte în cale) au câştigat partida, iar nobleţea nu mai „obligă” decât la mofturi muzeografice. Servitorul este receptiv la noutate şi nu vede nimic în neregulă în lumea stridenţelor de tot felul: de la acelea decibelice, până la acelea optice. Dimpotrivă, contele face tot ce îi stă în putinţă pentru a se reîntoarce în timpul şi rostul său, iar în final, când totul este gata pentru călătoria spre timpul pierdut, el îşi reconfirmă nobleţea prin gestul generos şi „umanist” de a-şi elibera servitorul, pentru ca acesta să poată rămâne în lumea nouă la care se adaptase atât de repede. Înţelegând că lumea lui nu este singura posibilă, contele acceptă un exerciţiu de relativizare şi umanizare. Gestul lui, opus oricărui dogmatism conservator, este dincolo de orice „premodernitate” şi „modernitate”. Este unul tipic postmodern, comprehensiv cu „alteritatea”.

Postmodernul este – în lumina acestui exemplu, spre deosebire de conservatorul mult prea rezervat, închis, inflexibil, neiertător – un neoconservator (cum bine remarca Habermas) îngăduitor cu aberaţiile modernităţii. Prin urmare, postmodernismul poate fi înţeles şi ca o revenire a nobleţei, cel puţin a spiritului, după atâtea emancipări şi insurgenţe. Pentru că nobilul (care poate fi pur şi simplu reprezentantul unei aristocraţii a spiritului, sau al unei elite intelectuale) are ceva de apărat: comoara gesturilor unice, individuale, ale unor exemplare mai bune ale umanităţii. De aceea idealul său gravitează în jurul recuperării condiţiei pierdute. În acelaşi timp, ne-nobilul (omul-masă), neavând nimic valoros de păstrat, nu vrea decât să-şi depăşească condiţia, să avanseze, să şteargă un trecut umilitor pentru el: „Stăpâne, nu vreau să mă întorc acasă, în timpul nostru, pentru că am un tată beţiv, o mamă cocoşată şi-o soră prostituată” – sună la un moment dat o replică prin care André le Paté îl imploră pe marele cavaler Thibault, conte de Malfete şi duce de Anjou să-l lase să se mute definitiv în lumea cea nouă. În momentul în care această frustă rugăminte este completată de Julia Malfete (stă-stră-nepoata cavalerului ce seamănă ca două picături de apă cu iubita lui, Princess Rosalind şi, potrivit tipologiei asumate aici[1], este o postmodernă ce redescoperă măreţia tradiţiei şi micimea prezentului) cu observaţia că ar fi un gest nobil – gândirea tare a reprezentantului tradiţiei (proprie, ca şi sabia – lumii şi rangului din care venea) slăbeşte. El exersează „gândirea slabă”, aplicând-o la cazul servitorului său pe care îl eliberează din serviciu, dar şi de povara trecutului, dându-i voie să rămână în prezent, dovedindu-se „cavaler”, generos şi flexibil cu „celălalt”.

În acest sens, putem spune, postmodernitatea tezaurizează (fie şi dintr-o perspectivă ironistă) nobleţea gesturilor concesive ale măreţilor stăpâni de odinioară („Curajul e deviza noastră!”), faţă de slugile lor netrebnice, laşe, pline de defecte, dar dornice de emancipare, libertate şi progres! Relativizarea şi umanizarea discursului constă, aici, în acceptarea alterităţii, fără a suporta alterarea, în păstrarea principiilor, dar numai pentru sine şi pentru aceia regăsiţi în lucrurile toate "cu care-s bun, şi-am gingăşii frăţeşti" (Rilke). (...)

Avem astfel de-a face cu o veritabilă „arheologie a dimineţii” (Charles Olson) în care modernitatea şi post­modernitatea convieţuiesc (precum se îngână noaptea cu ziua), răsărit al cărui optimism se desprinde în două sensuri diferite: unul al noii vieţi care începe eliberată de servituţile involuntare ale trecutului, şi altul al unei nemaisperate vieţi redobândite şi reîntoarse în matca ei. „Este viitorul ce n-a putut să fie”, salvat de „interdiscursul”[2] ce împlineşte sensul pierdut.


Din "Postmodernismul: relativizare şi umanizare a discursului. Şi postmodernii: mari consumatori de metafizică", în Filozofia chiriaşului grăbit. Studii şi eseuri, Editura Aius, Craiova, 2011, pp.83-86

[1] Mi se pare că personajele din acest film, prin potenţialul lor tipologic ilustrează ce înseamnă umanizarea şi relativizarea discursului, în dialogul dintre „modern” (individul-masă, nu acela baudelairian) şi „postmodern” (individul de elită, dispus să redescopere şi să reconsidere trecutul), mijlocit de „premodern” (individul definit prin nobleţe care „obligă”). André este „modernul” (omul-masă) ce vrea neapărat să se desprindă de tradiţie. Şi pe măsură ce-i creşte refuzul faţă de lumea din care vine, împreună cu dorinţa de emancipare, cu fascinaţia faţă de noutate, faţă de facilităţile tehnice din care nu înţelege nimic, îi creşte şi obrăznicia şi un fel de ură faţă de „sinele” social din care provine. Contele Thibault este deopotrivă „premodernul” romantic şi postmodernul tolerant, aristocrtul conciliant şi generos. Astfel că relativizarea postmodernă se aplică atât „absolutului” premodern (a cărui împlinire era greu de conceput fără jertfă), cât şi „absolutului” modern al ipostazierii omului ca stăpânitor al unei lumi lipsite de ierarhia firească, beneficiar al unei ierarhii artificiale, impuse de eul său răzvrătit.

[2] Maurice Tournier, „Des mots en histoire”, Qu’ est-ce qu on ne sait pas en histoire?, Yves Beauvois et Cécile Blondel (eds.), Presses Universitaires du Septentrion, 1998, p.142